0
3 comments

Vineri, 12 august 2011. Sunt în a doua zi la Neptun, la Casa Scriitorilor. Din start trebuie să mă plâng iar de starea Internetului, am cu mine un modem Cosmote (am plătit pentru o lună să am Internet) și n-are acoperire la Neptun decât parțial. Culmea, ieri, la ora când trebuia să public pe blog pagina de jurnal online, nici wireless-ul (rețeaua de Internet fără fir) din Casa Scriitorilor nu avea decât o linie (n-avea viteză, era prea slab pentru ce aveam eu de făcut; am de publicat nu numai pe acest blog pagina de jurnal online, ci trebuie să actualizez și Jurnalul de Vrancea Online în fiecare zi). Am avut probleme serioase, abia am reușit să introduc fotografiile, și la corectură pagina de jurnal online de ieri a dispărut pe jumătate. Vă dați seama în ce hal m-am enervat. A trebuit să o iau de la capăt… Nu știu ce mă va aștepta în această seară-noapte cu Internetul. Altfel, încerc să mă obișnuiesc la Neptun cu gândul că am venit să mă odihnesc. Fiindcă sunt obosit, s-au acumulat atâtea neîmpliniri și frustrările vârstei încep să conteze. Culcat la 3, în această dimineață, la ora 8 m-a trezit Doina revoltată, că a refuzat să mănânce la bufetul suedez introdus din acest an la restaurantul Casei Scriitorilor, a vrut să-și ia o porție în cameră, să mănânce atunci când îi e foame (cum a făcut dintotdeauna aici), și n-a fost lăsată. Cum adică, trebuie să mănânce obligatoriu dimineața? Noi suntem învățați să mâncăm frugal abia la prânz și seara să avem masa normală, dimineața mâncăm fructe proaspete sau alune și bem o cafea. Am plătit degeaba micul-dejun? De aceea venim la această Casă a Scriitorilor (în condițiile în care prețurile la cazare și masă concurează cu cele de la hotelurile din stațiune; am dat prețurile ieri aici), să nu ne simțim ca la hotel, ci ca într-o vilă familială, în care îmi face plăcere să întâlnesc scriitori… Ne-am supărat, de regulă Doina mergea dimineața la restaurantul Casei Scriitorilor, lua micul-dejun la cameră și pentru mine și-l mâncam după prânz, când ne întorceam de la plajă. Anul acesta, conducerea plimbăreață prin străinătăți a USR a găsit de cuviință să introducă bufetul suedez (la care apuci sau nu ce se pune pe masă la un moment dat) și să nu mai lase scriitorii să-și ducă mâncarea la cameră! Probabil că e ultima oară când mai calc în această Casă a Scriitorilor. Las la o parte tâmpenia cu introducerea alegerii unuia dintre cele două meniuri propuse la mesele de seară și de prânz, care au înmulțit birocrația (nici nu vreau să mă gândesc la cei de la bucătărie, care trebuie să arunce meniul nesolicitat) și au împuținat porțiile, eliminând sticla de apă, și au transformat în caraghioslâc masa în sine ­– dacă alegi un meniu cu salată, nu mai ai dreptul la „felul trei”. Păcat. Dar era normal să se strice și tabieturile de la Casa Scriitorilor, de uz intern, de ce să vină aici să se simtă bine scriitorii? De ce să nu fie șicanați, pe banii lor? Auziți, sunt anunțuri peste tot, să nu se intre cu alimente în camere!  De parcă ar da ceva pe gratis. Conducerea USR se tot străduiește să-și streseze subordonații și când vin într-o vacanță amărâtă.

În această dimineață am stat în cameră, am citit presa pe Internet (am actualizat rubrica Evenimente pe Jurnalul de Vrancea cu știri), Doina și-a făcut „plimbarea de frumusețe” (pe faleză). Am dormit pe la 13 înfrigurați amândoi. Cerul s-a degajat, dar bate un vânt tăios și nisipul nu s-a uscat după ploile torențiale de peste noapte. La ora 15 am venit și noi pe plajă, „peste drum” de Casa Scriitorilor. Am căutat pietre să fixăm prosopul de două persoane, pe care stăm pe nisip. Soarele nu avea putere. La un moment dat ne-am hotărât să intrăm în mare, deși apa era rece, aveai senzația că poți face un stop cardiac dacă intri în larg. Nici vorbă să poți să înoți (de frig, să te încălzești), veneau valuri după valuri rostogolite, uriașe, care te acopereau, chiar dacă erai cu picioarele pe nisip până la genunchi. Am făcut imprudența să înot în câteva rânduri, de-a lungul valurilor, nu împotriva lor. După un timp am ajuns într-un loc în care n-am mai dat de fund și marea mă trăgea spre interiorul ei, am înotat în față, spre plajă, degeaba, marea mă trăgea spre interior, în larg, n-am mai pomenit, nu puteam să înot fiindcă mă acopereau valurile uriașe, care veneau unul după altul, am înghițit o gură mare de apă, Doina era tot mai îngrijorată, văzând că marea ne trage spre larg, am ieșit alarmați. Normal ar fi fost să fie arborat steagul negru la Salvamar, nu era nici un steag. Slavă cerului, n-m auzit să se fi înecat cineva (e adevărat, nici nu se aventura nimeni spre geamandură; nisipul în mare era răscolit total, erau gropi, văi și dealuri sub apă, mi-am luxat ușor glezna piciorului stâng; voi vedea mâine dacă pot să mai calc pe ea), „călcând sub apă strâmb”… Am făcut preumblarea de după ieșirea din apă, de la un capăt la celălalt al plajei (de la Vila lui Ceuașescu la Casa Scriitorilor), am făcut poze (public aici o parte din ele). Întorși la prosopul dublu, l-am găsit plin de nisip, l-am scuturat – am uitat să vă spun că ne orbeau valuri de nisip aduse de vântul puternic… Am citit un pic, am ațipit, am schimbat o vorbă cu soții Țăranu pe plajă (trebuie să fac o îndreptare, Ion Țăranu n-a fost ambasador la Chișinău, cum am scris ieri aici, ci atașat cultural și consilier cu cultura). Curios, n-am mai întâlnit azi alți scriitori, nici în curtea Casei Scriitorilor, nici pe plajă, doar la cină l-am văzut pe Arcadie Suceveanu (care azi e  președintele USR din „Republica Moldova”, era cu un coleg al lui de la Chișinău, nu i-am înțeles numele). În schimb n-am mai scăpat de Ion Nicolescu – când am plecat la plajă mi-a ieșit în cale și mi-a cerut 30 de lei, fiindcă trebuie să se  întoarcă la Buzău (are un obicei, de câte ori mă întâlnește, că vine des la București, îmi cere bani), i-am spus că n-am luat bani la mine pentru a avea pe plajă. Ion Nicolescu e un boem simpatic, vine la Neptun de la Buzău „cu nașul”, că e mereu fără bani, doarme la Casa Scriitorilor pe unde apucă și mănâncă din mila celor de la bucătărie. Mai nou s-a apucat și de pictură (e un fel de a zice pictură, că n-are unelte). Îi mulțumesc lui Marin Ifrim pentru precizările sufletești legate de Ion Nicolescu, făcute ieri, aici, la comentarii…

***

Continui proza mea (întâmplată tot la Casa Scriitorilor din Neptun), prima parte am publicat-o ieri aici:

Morișca din cap (II)

Mai departe, cât a stat la volan s-a tot chinuit să găsească iubirii faţă de celălalt un sens mistic. Iubirea, în sine, având legătură cu furtul reciproc de energie… Furt care rămâne nepedepsit, el fiind motorul iubirii (doar iubeşti slăbiciunea sau puterea celuilalt). E o întreagă teorie la mijloc. Numai iubirea faţă de Sfânta Treime (faţă de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; n-a înţeles niciodată în profunzime care e logica lumească a Sfântului Duh) te încarcă energetic, nu te descarcă… Ce cu „trei” ăsta? Doi înţelege, e „dialectic”, alb-negru, bun-rău, dar „trei”? Trei: început, mijloc şi sfârşit („sensul vieţii”). Sau: naştere, devenire şi moarte. Trei: înălţime, lungime, lăţime. Sau minte, suflet şi trup… Până la Neptun a ajuns la o concluzie: că morişca din capul lui e chiar „roata vieţii” (etimologic, egală cu zodiacul), conştientizată. Numai unul ca el, sensibil până la Dumnezeu, putea să conştientizeze în fapt roata vieţii ca pe o morişcă.

*

S-a cazat la Casa Scriitorilor, la etajul 1, are un prieten poet care i-a făcut rost de bilet de trimitere aici, în numele lui, la o garsonieră, are asigurată şi masa – zece zile va putea să zburde, are libertate deplină. De femei şi îndrăgostiri vulgare, întâmplătoare, s-a cam lecuit, aşa că şi-a luat fosta soţie cu el, să fie sigur că nu calcă iar strâmb şi că suferă „ca un câine” după vreo „fâţă” din noua generaţie, care se pricepe numai la sex şi „distracţie”, drogurile având rostul lor (altfel, nu poţi să schimbi o vorbă de duh cu ele, deşi sunt studente sau absolvente de facultate, au altă mentalitate), tu trebuind să plăteşti toate cheltuielile şi oalele sparte… A avut noroc de vreme bună, soare fără nouri. A mers câte cinci-şase ore pe plajă, jumătate dimineaţa, de la 10 la 13, şi jumătate după ora 16, până cădea umbra plopilor pe plajă. Îşi ţinea capul bine acoperit cu un prosop, să nu se trezească iar că morişca din interiorul lui se dereglează şi mai rău. Înainte de masa de prânz, fosta soţie îi făcea masaj pe spate şi în tălpi şi cap, poate masajul îi mai scade, nu-i mai îmbunătăţeşte performanţele moriştii. Ba chiar îi dădea şi nu ştie cu ce soluţie (care-i îngălbenea părul alb), pe bază de ulei de ricin, în mod aberant, asigurându-l că-i va creşte păr şi în creştetul capului, unde avea început de chelie, deşi nu era interesat. A avut cu el şi o carte, intitulată „A zecea viziune”, din care citea pe plajă o oră, când soarele nu mai era în putere. În cameră, stătea la ştiri la televizor şi la filme, care meritau efortul, că era pretenţios. După cină făcea preumblări de ore la rând pe faleză, cu fosta soţie, de la Vila lui Ceauşescu la Amfiteatrul din Olimp, sau în centrul staţiunii, până la Biserica Neterminată, unde se închina şi aprinde lumânări la morţi şi la vii. (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

***

Las loc surprinzătorului și extraordinarului comentariu al lui Tudor Cicu la adresa prozei mele, ce o public:

Într-o proză scrisă în tinereţe, LIS, scria următoarele, despre un personaj sinucigaş: ”E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat”. Poate într-o altă viaţă, spunem noi. Ca Ivan, din proza cu acelaşi nume, de Mircea Eliade. Sinucigaşul acela apăsase pe trăgaci, crezând că nu „cefe de barbari, la ţâţâna/temeliei acestei lumi” crăpa el, ci pur şi simplu (cum scria în poemul din care cităm acum), „crăpam pepeni galbeni”. Ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din noua proză propusă acum de LIS? 1). „culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate”. (dar când? când? în ce viaţă?). 2). „el (Ion Aluivasile) se află pe graniţa dintre două lumi”. Aduce acest amănunt strecurat chipurile, întâmplător, un element nou în discuţie? 3). „caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie”. Sunt şi aici (ca în proza lui Eliade) o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filozoful Darie), cerul ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august, nu-i tulbura ochii. Aluivasile era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei. „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face, cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, LIS, aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)… visuri. Cine poate să le dea un rost?”. Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Aluivasile se află la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde încă nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Deocamdată în proza lui LIS, lui Aluivasile nu i se alătură nimeni. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar câtă e realitate aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu. Aşteptăm urmarea.

Tudor Cicu

Îi mulțumesc lui Tudor Cicu, generozitatea domniei sale s-a văzut și la precedentul comentariu semnificativ (lăudat de Andreea Brumaru atunci când a apărut aici), abia aștept o ocazie să-l reiau direct în pagina mea de jurnal.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. N-am fost de multe ori la Mare… Şi, odată, la Mangalia, s-a nimerit ca sejurul să conţină şi miezul celei de-a doua decade din august. Pe cât de frumos a fost în prima jumătate, tot pe atâta de frig şi umed şi ploios a fost într-a doua. Tragicomedia era că, dacă nu făceam un duş fierbinte, nu aveai altă sursă de încălzire. Iar cum haine groase n-am luat (nici măcar un trening!) am tremurat subţire până la plecare.
    De atunci, am aflat că nu e bine să vii sau să te prindă la mare a doua decadă a lui august. Te poate găzdui puţin spus capricios.
    Şi, cum observ că “restauraţia” română nu se dezminte, nu pot să-i urez familiei Doina şi Liviu Ioan Stoiciu, decât mult stoicism!
    Şi Internet de-a-ntîia!

  2. Cred ca ar trebui sa ai o discutie cu managerul, cu omul care organizeaza lucrurile pe-acolo. Cum adica sa nu iti poti lua in camera portia platita ? Cum adica vin unii sa iti spuna ce sa faci pe banii tai ?
    Fiind a Uniunii Scriitorilor, vila, sau pensiunea respectiva ar trebui sa fie atribuita unui ins care sa ii inteleaga pe scriitori, sa le faca placut concediul,nu sa ii incarce cu frustrari. Aveti voi pe pereti inramate texte sau autografe ale unor scriitori care au trecut pe acolo? Ce va da acel loc, in afara de posibilitatea de a intalni alti condeieri ? Pentru ce platiti 100 de lei pe noapte, cand la greci e 10 euro cazarea pe zi ?
    Mai cred ca ar trebui instituit un concurs de proiecte pentru
    cei care doresc sa administreze casele DE ODIHNA ale Uniunii.
    Romania este si a noastra, nu numai a lor.

  3. Rusine d-lui Liviu Ioan Stoiciu ca vorbeste atat de urat despre scriitorul Ion Nicolescu. Ar trebui apreciat, pentru ca a fost printre putinii care au avut curajul sa lupte impotriva regimului comunist. Mai bine ar face ceva sa-l ajute sa beneficieze de acea indemnizatie de merit, de care beneficiaza si alti scriitori.