0
11 comments

Luni, 9 mai 2011. A mai murit un optzecist: prozator textualist, poet, publicist – Gheorghe Ene (buzoian, asemenea lui Gh. Iova, de aceeaşi vârstă, născuţi în 1950; de altfel, în tinereţe au fost nedespărţiţi, aş putea să cred că textualismul s-a inventat în boema celor doi buzoieni la Bucureşti, pe filiera franceză, amândoi fiind absolvenţi de franceză; spre deosebire de Gh. Iova, care a rămas în Bucureşti, Gh. Ene s-a retras în judeţul natal, la Buzău). «Gura targului spune ca era fiul nelegitim a lui Marin Preda». I se spunea Gică şi avea un tic verbal drag: «“…imi pare rau ca nu-mi pare bine” (cum repeta adesea la “Capsa” de Buzau – carciuma “La Felinare”)», conform unei consemnări semnate de Iulian Gavriluţă pe Newsbuzau.ro. Gheorghe Ene a fost găsit mort de mama lui după ora 3 din dimineaţa de azi în casa bătrânească, într-un sat din judeţul Buzău, Căldăreşti, comuna Pogoanele, mi-a spus la telefon, amărât, scriitorul Marin Ifrim din Buzău. Mi-a trimis şi un e-mail:   

«Mă simt rău de tot. A murit Ene şi zbârnâie telefoanele. E ca şi cum

l-aş fi avut pe inventar. Urlă presa. Mi se cer fel de fel de vorbe.

Acum închid telefoanele şi calculatorul. Nu vreau să mai ştiu de

nimic. Sunt iritat. Gică a murit în somn. E aici un fel de echilibru,

el, ăl care era viu şi erectil tot timpul, şi-a adormit scrisul şi

cuvântul. Aş vrea să nu fi dat niciodată peste cuvinte. Mă văd în faţa

mamei lui, întrebat simplu de tot, omeneşte, cu lacrimi de crematoriu

creştin: “Unde e băiatul meu, în ce cărţi şi reviste l-aţi dosit?”.

Mâine, pe la ora prânzului, Gheorghe Ene va fi dus la groapă. Încă ne

adunăm. E doliu autentic în literatura buzoiană. Strângem bani pentru

coroane. Sper că Gică Ene nu vede chestia asta, ne-ar da cu florile

peste capete. A murit un înger murdărit de societate, de breaslă, de

prieteni. Am pe birou o “diplomă de excelenţă” acordat lui Ene acum

vreo doi ani, pentru întreaga sa activitate literară. Am rămas cu ea.

Nu l-a interesat. Mă opresc aici. Nu prea ştiu să plâng,

     Marin Ifrim»

Îl iau ca pe un poem. Nefiind cunoscut Gh. Ene (discreţia lui era proverbială; când îl vedeam, îl îmbrăţişam frăţeşte la Bucureşti), redau mai jos şi anunţul confraţilor buzoieni (primit tot prin e-mail de la Marin Ifrim, publicat şi pe Jurnalul de Vrancea): «Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” şi scriitorii din judeţul Buzău anunţă cu neţărmurită durere trecerea în nefiinţă, prematur, în ziua de 9 mai 2011, a lui Gheorghe Ene, profesor, poet, prozator, traducător, publicist, reprezentant al textualismului, curent literar românesc promovat de „Generaţia ‘80” (în proză scurtă, texte epistolare) şi „Desant ’83”. S-a născut la 16 octombrie 1950, în satul Căldăreşti, comuna Pogoanele, judeţul Buzău,  După terminarea liceului din Pogoanele, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză, absolvind în 1973. În anii studenţiei participă la numeroase activităţi literare: membru-fondator al grupului Noii din cadrul Cenaclului „Junimea”, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, redactor şi colaborator al revistei-afiş Noii (1970-1973), alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova. Debutează tot atunci la Luceafărul, cu poezii de factură modernistă. Deşi figurează în antologiile Tineri poeţi (1969), Semnul că nu cunoaştem eclipsa (1978) şi în volumul colectiv de proză scurtă Desant ’83, îşi publică prima carte, placheta de poezii Intrarea în Europa sau Târfa şi Sertarul, abia în 1992. Preocupările sale literare sunt continuate mai ales la nivel local, în cenaclurile „Viaţa Buzăului” şi „Vasile Voiculescu”. Colaborează sporadic la România literară, Luceafărul, Echinox, Contrapunct, Vatra şi Adevărul literar şi artistic. După 1990, devine redactor-fondator al săptămânalului Carevasăzică (Buzău), redactor la ziarele Opinia, Muntenia, la revista Şcoala buzoiană, redactor şef la Jurnalul de Buzău (1995), redactor la Radio Buzău (1995, devenit Focus Fm), Opinia literară (1990), Opinia magazin (1990), Buzăul literar (1992), Flagrant (1992). Este profesor de limba şi literatura română la Liceul Teoretic din Pogoanele, apoi la Şcoala generală din Căldăreşti, judeţul Buzău. În 1984, revista Echinox îi decernează Premiul pentru proză scurtă; în 1999, volumul O spovedanie a textului primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România. Cărţi publicate: Intrarea în Europa sau Târfa şi sertarul: rondeluri (1992); Starea de dizgraţie: versuri (1995); Eu, dizgraţiatul: versuri (1997); O spovedanie a textului: proză (1999); Aromanul trandafirului: proză scurtă (2000); Portret în picături de rouă: versuri (2004), Vorba!: versuri (2005), Texte de dincoace: versuri (2007). A fost membru-fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi membru al Uniunii Scriitorilor din România».

Pe Wikipedia e scris: «Începând cu 2001, scoate în satul natal revista Dincoace de pod. La 6 mai 2003, i se decernează Diploma de excelență pentru contribuția la îmbogățirea vieții culturale buzoiene». E interesant ce-mi spunea Marin Ifrim la telefon, legat de această revistă din satul lui, numită Dincolo de pod – e vorba de un diferend legat de satul lui „de dincolo de pod” cu comuna Pogoanele, care voia să fie declarată oraş şi el s-a opus. Vă rog să observaţi că, deşi a fost considerat un lider optzecist, Gh. Ene a debutat cu o carte a lui (de… rondeluri!) abia după Revoluţie, în 1992 şi că abia în 1999 a publicat o carte a lui de proză (deşi a intrat în celebrul volum colectiv de proză scurtă din 1983, „Desant”, al cenacliştilor bucureşteni de la “Junimea” lui Ovid S. Crohmălniceanu). Ciudat destin. „N-a avut soţie sau copil, n-a fost căsătorit, a predat la licee din Buzău (inclusiv la Seminar), de zece ani s-a retras la Căldărăşti, unde a murit azi în somn”… Marin Ifrim îmi sublinia la telefon că Gh. Ene era liderul moral al scriitorilor buzoieni. Gh. Ene a experimentat tot timpul la masa de scris. În revista Tomis (1 / 2008), Traian T. Coşovei scria despre „Spovedania lui Ene”:

«Alături de Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun ori Mircea Nedelciu, Gheorghe Ene a fost, indiscutabil, unul dintre promotorii mişcării textualiste din România anilor ’70 şi ’80. Din păcate, munca, strădania lor, acribia, devotamentul şi ardoarea le-au fost zădărnicite de „situaţiunea“ politică a acelor ani şi mai ales de Securitate, care, prin ochii vigilenţi ai poporului, vedea în acţiunea lor literară un focar de dizidenţă.

Câţiva s-au salvat (adică au supravieţuit) dar prea târziu, când mişcarea lor era depăşită de istoria literară. Chiar şi în Franţa textualismul este acum un hârb, o mănuşă veche care nu mai apucă nimic. Şi totuşi…

Texte de dincoace, carte semnată de Gheorghe Ene, Editura CEEA CE, 2007, repune în discuţie legitimitatea literară a unei generaţii de prozatori care au fost (poate) înfrânţi, dar niciodată nimiciţi. Cartea lui Gheorghe Ene este o carte „istorică“ în linia firească a literaturii de azi: „În atât de amânata, dar imposibil de dus până la capăt, acţiune de autorecuperare a tinereţii mele literare, la care mă obligă nu numai insistenţele de ani buni ale amicilor literari din anii ’70, ci şi nevoia lăuntrică de a mă elibera de presiunea pe care o exercită încă sertarul, am hotărât să mă opresc spre ilustrare, iar nu spre epuizare, la o parte din „probele“ care au constituit încercarea mea experimentală de a ajunge la o textură lirică nouă, conformă cu poetica (în sens generativ) la naşterea şi propagarea căreia participam în cadrul grupului concentrat la Junimea, sau în afara lui, pe unde mă nimeream, în condiţia asumată cu toate riscurile, de „aiurea în patrie“. Sunt texte scrise (cu excepţia ultimului) între 1978, când congenerii mei (preoptzecişti!) consideră că am exersat şi epuizat resursele experimentale personale în poezie, ajungând la identitatea scriiturală de care aveam nevoie spre a mă putea îndrepta şi spre proză, exersată până atunci doar fragmentar şi ludic, şi doar pentru mine. Unele au fost deja publicate în Starea de dizgraţie şi Eu, dizgraţiatul, ori incluse, din raţiuni estetic motivate în O spovedanie a textului, dar cele mai multe sunt inedite; altele, cum ar fi cele din Essendi (1969-1970), pre-experimentale, sau cele scrise în studenţie şi în primii ani de profesorat, sau cele scrise în studenţie şi în primii ani de profesorat, dar cărora nu le-am găsit locul aici, vor face obiectul altor autorecuperări (dacă timpul vieţii mele va fi de acord)“ »

Scrie mai departe Traian T. Coşovei (vreau să aveţi idee despre cine a fost Gh. Ene):

«Indiscutabil, Gheorghe Ene se situează printre liderii unei generaţii care s-a radicalizat pe la începutul deceniului şapte. Mai bine de treizeci de ani de „recluziune“ (inclusiv de politică literară) nu l-au tra-dus la tăcere.

Chiar şi recuperate din sertarele proprii ori ale prietenilor, decupate de prin îngălbenitele pagini ale revistelor de atunci, textele lui Ene păstrează forţa de impact a unei generaţii pe care şi el – alături de Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Constantin Stan ş.a. – o reprezintă cu obstinaţie: „Stau să mă hotărăsc bine cum va fi aşezarea mea/ omenească/ în faţa paginii şi mai departe de albul singurătăţii aici/ ce nume/ ce conţinut/ ce aspect odihnitor vizual să dau/ interiorului în care/ mă angajez să nu uit/ condiţia mea de eu/ metonimic.// Mă îndepărtez cu o pauză în care inspir/ o încredere mută în oameni/ şi deja constat/ deja conchid/ că am articulat bine existenţa aceste încrederi a reversului/ său despre mine.// Adică eu/ individ oarecare/ luat ca exemplu oarecare/ într-o oarecare lumină/ de acum a anului o mie/ nouă sute şaptezeci şi atât/ luna a zecea/ ziua aceasta// eu sunt un om mărginit/ eu afirm că sunt un om mărginit/ eu cred/ eu nu neg/ eu nu mă ocup cu a uita/ că sunt un om mărginit// eu mai departe mă pot mărgini/ şi la alte concluzii/ de felul acesta// şi numai acesta/ dar mărginirea mea reală/ de acum a anului o mie/ nouă sute şaptezeci şi atât/ luna a zecea/ ziua de astăzi// ea-mi interzice să uit/ condiţia mea de eu/ metonimic// ea mă lipseşte deodată de imagini/ chiar când afirm/ şi nu neg/ şi nu uit/ şi scriu la nesfârşit că/ eu sunt un om mărginit/ ea descrie să uit/ aşezarea mea omenească/ în faţa paginii şi mai departe/ până la ultima/ mea nemărginire/ de care/ nu mă desparte// cât încă mai scriu/ decât gândul/ că sunt mereu pregătit/ pentru moarte./ Sunt viu!…“ (Buzău, 1975)». Gh. Ene ne surâde, împăcat acum. Literatura română a mai pierdut, prin el, un visător – s-a bucurat de viaţă scriind, n-a căutat gloria.

PS. Public aici şi tulburătorul Comentariu de ieri, de aici, al scriitorului buzoian Tudor Cicu, încheiat cu: „Îmi pun capul şi plâng la moartea recentă a poetului buzoian textualist Gheorghe Ene”:

Ca şi în poeme şi în realitate, plouă ori de câte ori Dumnezeu e convins că cel plecat din lumea asta, a părăsit-o cu inima îndoită şi multă părere de rău (zice lumea); şi-mi vin în minte versurile din tinereţe ale poetului, care fără să înţeleagă dintrodată totul despre un anumit ritual, la vârsta aceea, ceva tot i se transmisese lui de mai sus: „la fântână, unde vin însetate sufletele/ morţilor, de la răscrucea/spre adjud, s-a pus program, este paznic, noaptea/se dau huţa pe cumpănă”. Am zâmbi cu toţii de năzdrăvăniile astea, dacă nu ne-am aminti de răzvrătirea copilului Smerdeakov, care la numai 12 ani ripostă învăţătorului său Grigori că până şi Dumnezeu greşise facând lumea pe întuneric, căci Biblia spune limpede cum făcuse El doar în a patra zi de la facerea lumii: soarele, luna şi stelele. Plouă nu numai când mortului îi pare rău că a părăsit lumea asta sau vrea întradins să atragă atenţia şi celorlalţi. Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilieva, avea următoarea replică în „Unchiul Vania”: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Doar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”. (Un om talentat  în Rusia nu poate fi fără păcate – spunea Elena Andreevna soţia profesorului pensionat). Păcate face şi autorul din Cartea zădărniciei când spune: „Păcat că, trecând anii nu pot să privesc viitorul decât cu mânie civică, şi în urmă cu atâta nostalgie”. Ei da: putem spune şi noi ca Nataşa din „Război şi pace”, Soniei; când chiar credea că în apa oglinzilor luminate de flacăra lumânărilor putea zări chipul iubitului: „de ce unii or fi văzând şi eu nu văd?” M-am întrebat la rândul meu de câteva ori, tot revenind asupra unor versuri: ce o fi văzut poetul (sau i s-o fi transmis) de eu nu văd, nu înţeleg? „Să/ te duci, i-a mai zis mătuşa, la marginea pământului, că nu-i/ departe de aici. La/ marginea luminişului, a apelor/ mlăştinoase, acolo, să scoţi din buzunare ochii sufletului” (LIS – Post ospicii). E cale lungă prin subteranele poeziei. A crede că ai dat de un fir (firul izbăvitor al Ariadnei), e ca şi cum ai crede ca şi domnul Dinu Petre din „Cimitirul Buna-vestire” a lui Arghezi, că năzărindu-i-se după geam umbra strigoiului boierului Lambru şi ducând puşca la ochi, ţintind în strigoiul care păşea negru în zăpada scânteietoare, avea şi dreptul să-i strige cucoanei Elenei: „L-am nimerit!”  Irealitatea nu mă poate ajuta pe mine acum, să încerc a oferi dintr-odată cam tot ce expune autorul în scrierea acestui blog, celui care şi vrea să asculte. Iar acest lucru nu-l pot cere decât realităţii. Bănuiţi domniile voastre că tot irealitatea m-a îndemnat şi acum să ascult de vocea imaginară a poetului. O fac ori de câte ori numai el ar fi vrut şi altceva să ne mai transmită. Recunoaştem cu toţii: nu ştim „de unde vin vocile, de pe lumea asta sau cealaltă”.  P.S. Cu acest mic discurs, îmi pun capul şi plâng la moartea recentă a poetului buzoian textualist Gheorghe Ene.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
11 comments

11 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Un R.I.P. din toata inima pentru Gheorghe Ene, intrat deja la judecata de apoi a Faptelor oricarui didiloi (judecata pe care o vor face next generations, una dupa alta, pana la sfarsitu lumeei, iar nu vreun mosulica din descarnatele ceruri, aloo…).

    Si tocmai pentru ca vreau sa-ntelegi ca vorbesc serios, dear LIS, alaturand avertismentul meu de epitaful pentru colegul nostrum de generatie, Gheorghe Ene, tin sa te anunt chiar aici ca eu personal nu voi mai posta pe acest blog, atata timp cat voi risca sa dau nas in nas cu trogloditul @”radu humor”, un anonim lash si iresponsabil, care-si permite sa se traga de revere cu “Niky” si cu “Abălaru” si sa-i balacareasca ferentareste, de parca ar fi mancat cu ei din aceeasi strachina. Repet, daca anonimu lu pesce ar avea un nume real si o adresa verificabila, unde sa primeasca o citatie – presupunand ca si-ar pune cineva minte cu obraznicatura, la rigoare -, n-as avea nimic impotriva sa-l si adoptezi aci, cum ar veni ; asa insa, constat ca procedezi ca ex-my friend Dorin Tudoran : desi ai toate dovezile, n-asa? ca ipochimenu ma insulta si ma calomniaza demential, ascuns intr-un anonimat total, plus ca e un antisemit penal, tu continui sa-l promovezi pe your blog, ca si cum nici ceapa cu usturoi n-a mancat si nici, mai ales, kkt… 👿

    Altefel, ramanem pretini, pai cum dreaq.

  2. Felicitări, Domnule TUDOR CICU, pentru ceea ce scrieţi aici ! Rareori mi-a fost dat să văd atâta acribie profesională ! (Aş fi folosit aici şi cuvântul “RESPECT” de n-ar fi fost maculat de Realitatea TV). Nimeni, de pe acest blog, nu analizează mai competent, ca dvs.; văd doar umori si “buricări”. Unde vă mai pot citi ? (Vreau să renunţ la citirea acestui blog, deşi, printre rânduri, mai apare câte ceva !) V-aţi gândit să le adunaţi într-un volum ? Blogul, ca orice “fiinţă virtuală”, va dispărea, cel puţin odată cu iniţiatorul ei, însă ceea ce spuneţi dvs. merită reţinut ! (Îmi place istoria literară – de la cea a lui Mihail Sevastos, contrafacuta !, la cea actuală -) (Dacă publicaţi doar aici, mi-e teamă că nu voi mai şti ce faceţi. Dacă doriţi un dialog personal adresa mea de e-mail este: vasea_s@yahoo.com.)
    Cu stima, Vasile Savin

  3. Domnule Prof.ne pare rau ca ne’ati lasat…noi aveam moolta nevoie de dv.ne este foarte dor de dv.:(:(:(:((:((:((
    Condoleante Familiei

  4. imi pare bine ca am reusit sal cunosc.mia fost profesor;nu pentru mult timp dar calmul si splendoarea vorbelor sale ma faceau sa ma simt superb.imi pare rau ca nea parasit.dumnezeu sal odihneasca in pace!:(:((:((

  5. Inca nu-mi vine sa cred! A fost cel mai bun profesor al meu, si pana acum este cu siguranta persoana pe care o admir cel mai mult. Prin simplitatea sa, prin vorbele, prin modul sau de a fi, va ramane pentru totdeauna in sufletul meu si cu siguranta in gandul tuturor elevilor d-lui. Sunt mandra ca a fost profesorul meu de lb. si literatura romana, si ca m-a indrumat catre arta scrisului. O sa incerc sa nu-l dezamagesc pe mai departe si sper sa pot realiza macar jumatate din tot ceea ce a facut d-lui. Va multumesc pentru acei 4 ani de lb. si lit. romana. Sa va odihniti in pace Domnule Profesor, si, de acolo de sus, sa veghiati asupra noastra!

  6. Pe 5 mai 2012 in loc. CALDARASTI jud. Buzau, va avea loc parastasul de 1 an de cand regretatul meu frate a plecat dintre noi. Tot atunci va avea loc si sfintirea crucii.
    Cei care l-au cunoscut si doresc sa participe la comemorarea unui an de la trecerea in nefiinta a poetului, profesorului si nu in ultimul rand a omului Gheorghe Ene ii asteptam cu drag!

  7. Pace acolo sus! Multi copii si oameni sunt mindri ca v-au cunoscut!

    ”Pamantul mi-a casa de veci
    Trupu-n el mi-l adancesc
    Cenusa sa se dupana
    Langa praful tau cununa”

    Fost elev:Istrate Marius

  8. a murit un mare scriitor,o prezenta exemplara,un ascet,un vizionar,un “nebagacios” desi optzecist,nu ma mira sa fi murit din pricina unei immense nausée à la sartre
    el,merita cu adevarat un nobel al bunului simt