A murit şi poetul maramureşean Ion Burnar. La Mălini, în casa părintească, Labiş a prins doi ani. O scrisoare de dragoste

Joi, 21 octombrie 2010. A murit poetul Ion Burnar, îmi atrage atenţia poetul Aurel Sibiceanu din Piteşti. Ce socoteli ţine Dumnezeu? În ultimele zile au murit la Bucureşti traducătorul Ion Covaci la 70 de ani şi prozatorul, dramaturgul şi criticul de teatru Mircea Ghiţulescu la 65 de ani. Ieri a murit maramureşeanul Ion Burnar – pe 24 octombrie era ziua lui (născut în 1947, la Dragomireşti). Ion Burnar a terminat filologia la Cluj, a fost profesor de franceză la Borşa şi s-a stabilit prin căsătorie la Baia Mare din 1983, a condus cenaclul scriitorilor maramureşeni, a iniţiat din 1978 Festivalul de literatură „Vasile Lucaciu”. Plecat la drum în lumea literară în perioada şaptezeciştilor, a ajuns să fie îmbrăţişat de optzecişti: În 1979, a obţinut locul I pe ţară şi titlul de laureat pentru poezie al festivalului Cântarea României (i-a fost publicată cartea “Memorandum liric”). În 1981, a obţinut premiul Editurii Eminescu, acordat de CC al PCR, pentru “Viaţa la ţară cu şi fără tănase scatiu”, scrie Graiul.ro… Din Informaţia zilei, ziar la care Ion Burnar se ocupa de pagina culturală, citesc: Duminica, 24 octombrie, ar fi implinit 63 de ani. Imi notasem data pe un petec de hartie ca nu cumva sa uit pentru ca il stiam in Italia, unde a plecat in vizita la sotia Florica si la fiul Bogdan, aflati cu serviciul acolo de mai multi ani. Saptamana trecuta am primit o ilustrata de la el pe care o reproduc integral: “Cred ca nu ne vedem semestrul acesta, pentru ca mi s-a aranjat suplinirea unei catedre la Centro Ariosto, in locul cuiva. Predau la fii de marocani, algerieni, romani, austrieci. Ce mai – o babilonie curata! Daca mai ai nevoie de serviciile mele, revin dupa 15 ianuarie 2011. La toti colegii, Sarbatori fericite! Buon Compleano!”. M-am suparat un pic pentru ca pica pe mine sa realizez pagina saptamanala de cultura, dar m-am bucurat stiindu-l in siguranta alaturi de familia lui draga. Duminica, 17 octombrie, eram in redactie cand am primit un telefon de la sotia lui. Mi-a spus ca ma suna din Cluj. In momentul acela am stiut ca s-a intamplat ceva. “A trebuit sa-l aduc de urgenta cu un avion pentru ca i s-a facut rau si medicii italieni mi-au sugerat ca-i mai bine asa. Cred ca situatia e cum nu se poate mai grava. Vrea neaparat sa vorbeasca cu dvs., dar va rog sa vorbiti un pic mai tare ca sa va poata auzi, ca e foarte slabit”. Si am schimbat cateva fraze. Mi-a spus ca se afla in spital la “cosmetizare”, dar dupa ce se va intrema un pic va veni la redactie, ca ii este dor de noi. Cam asta a fost tot. Miercuri dimineata, insa, s-a dus sa predea la “babilonia” din cer, pentru ca sigur la fel stau lucrurile si acolo. De aproape 10 ani ne-a fost coleg, a realizat sute de pagini de cultura in cotidianul nostru. O prezenta discreta, cu enorm de mult bun simt, pe care nu ne-am putut niciodata supara. Speram ca nici el n-a avut motive intemeiate sa nu aiba la inima mereu. In anul 2000 scriam despre Ion Burnar: “Ma bucur sincer ca am intalnit un asemenea poet cu fantezia mereu proaspata, un reprezentant notabil al literaturii contemporane. Un poet fin, subtil, cu un sunet impietrit in vazduh, obsedat de fantasmele trecerii noastre prin viata. Un poet de vocatie, bantuit de o fantezie inteligenta, cu o respiratie regulata si articulata: V-am cautat peste tot si nu v-am gasit/ pana si-n iad/ scaunele erau ocupate/ unde v-ati dus/ pe ce cale, pe ce carare/ care-i drumul cel mare/ cineva, sa iau loc si altcineva, din usa/ striga disperat/ v-am cautat peste tot/ si nu v-am aflat”. (Ion Burnar – “Natura moarta”) – am citat din Grigore Ciascai, redactor-şef pe ediţia de Maramureş. L-am cunoscut tangenţial pe Ion Burnar, discreţia lui îţi impunea respect. Îl vom urma şi noi, supravieţuitorii lui, într-o zi acolo unde s-au dus deja atâţia optzecişti, de la Mircea Nedelciu şi Gh. Crăciun la Mariana Marin şi Ion Stratan sau Aurel Dumitraşcu şi Radu G. Ţeposu sau Radu Săplăcan, „să pregătească terenul”…

***  

Închei povestea Festivalului Labiş, ediţia a 42-a, la care eu am participat pentru prima oară. A doua zi, sâmbătă, 9 octombrie, am admirat locurile pensiunii de lângă Frasin, care are de toate, inclusiv lac din care să pescuieşti, am urcat pe dealurile împădurite, ne-am bucurat de aerul rece. Autocarul a mers la Suceava să ia scriitori şi autorităţi locale la Mălini. La ora 11 am venit (cu maşina lui Adrian Alui Gheorghe; mulţumindu-le celor ce au stat în spate; eu am rău de maşină, dar dacă stau în faţă, în dreapta şoferului, nu mă prăbuşesc; e curios, când sunt la volan, n-am nici o problemă) la Mălini, la Casa memorială Nicolae Labiş. E un vânt tăios, care se strecoară prin orice fel de haină ai avea, toată lumea e zgribulită, nu cred că sunt mai mult de 2 grade. Aflu de la surorile poetului Nicolae Labiş că abia în 1954 a fost construită această casă la Mălini (şi că Nicolae, poetul, n-a avut parte decât de doi ani de ea), la care s-au plătit zece ani de rate. După moartea poetului, tatăl lui a fost încurajat de preşedintele USR să o doneze statului şi să vină la Bucureşti (unde avea fetele studente), unde i s-a promis marea cu sarea (casă şi loc de muncă), dar a fost obligat să facă noi rate să aibă casa lui la Bucureşti (avea două rânduri de rate, culmea, plătea rate şi la casa pe care o donase), unde s-a mutat definitiv în 1967… Manifestarea din acest an din faţa casei memoriale a cuprins recitări din versurile lui Labiş (ale şcolarilor din Mălini) şi spectacol al fluieraşilor şi grupului folcloric din Mălini. După care a urmat festivitatea de premiere – cuvântul juriului şi al premiaţilor prezenţi. Carmen Steiciuc a primit felicitări, ediţia din acest an a Festivalului-concurs a fost excelent organizată, „chiar dacă am tremurat de frig”… Cei curioşi pot vedea lista premiaţilor (şi componenţa juriului) pe http://www.monitorulsv.ro/Cultural-local/2010-10-12/Laureatii-Festivalului-National-de-Poezie-Nicolae-Labis. A urmat o masă festivă colectivă (tip pomană) la şcoala care poartă numele lui N. Labiş din Mălini. După care am plecat cu maşina lui Vasile Spiridon la Mănăstirea Slatina, unde ploua torenţial – aceeaşi maşină având să mă aducă seara la hotelul din Suceava, unde eram cazaţi.

Închei cum am început, cu un poem scris de sufletul bun organizator al Festivalului Labiş, Carmen Veronica Steiciuc (din volumul apărut anul acesta, intitulat „Vitrina cu dimineţi circulare”, scris în rezidenţa de la casa Margueritei Yourcenar, cu o bursă franceză; teribil, prefaţa volumului e semnată de dragul Mircea Ghiţulescu, dispărut zilele trecute, şi poartă titlul „Scrisori de dragoste”):

himere şi maci

în transparenţe reci aerul împleteşte

ritualuri de neînţeles în momentul acela

de unică intimitate deasupra lanului //

de grâu himere în care maci senzuali

ademenitori se-ntind somnoroşi pe

retina înfiorată a singurătăţii //

divinul se ascunde în metaforă se

desprinde uşor de frontierele lumii

creşte în noi iubirea necontenit

Carmen Veronica Steiciuc

Poeta era bucuroasă că noul ei volum de versuri a avut parte de o cronică elogioasă în Franţa. Volumul din care am citat e bilingv (în franceză a fost tradus de Florina Liliana Mihalovici; tot ea a tradus şi precedentul volum al lui Carmen, din care am citat aici) şi a apărut la Editura Paralela 45.

PS. Public ultimele trei poze primite de la Carmen Steiciuc, din faţa Casei Labiş din Mălini. Deasupra lor public poze făcute de mine pe 9 octombrie 2010 la Casa Albă din pădurea Frasin şi la Mălini, la casa părintească a lui Labiş (între ele, fotografii din casa memorială „Nicolae Labiş” – iubita lui Labiş şi părinţii lui; daţi click pe poze să le măriţi).