0
2 comments

Luni, 18 octombrie 2010. Nu mai am cuvinte să-mi exprim neputinţa. Observ doar că am avut dreptate: lucrurile merg anapoda nu numai în plan personal. Ieri a murit Mircea Ghiţulescu, prozator şi critic literar (şi cronicar dramatic; las la o parte cronicile lui la piesele de teatru puse în scenă; Mircea Ghiţulescu a publicat o monumentală „Istorie a literaturii dramatice române contemporane 1900-2000”, pentru care a primit cele mai mari premii de la noi, şi de la scriitori, şi de la artiştii scenei şi de la Academie, şi de la Ministerul Culturii). A murit la 65 de ani (născut la 14 august 1945 în judeţul Argeş, a absolvit filologia la Cluj, dar şi-a dat doctoratul în 1995 la teatru la Bucureşti, a făcut parte dintre echinoxiştii care au intrat în prim-planul literaturii române). Am pierdut un apropiat. Mereu deschis sufleteşte, Mircea Ghiţulescu părăsea tot timpul „lumea subţire” a scriitorimii (a elitei literare inaccesibile, conducătoare; s-a văzut asta mai ales când a ocupat postul de secretar al USR; de altfel, a fost considerat incomod pentru conducerea operativă-salariată a USR) şi intra în rândul muritorilor de rând din literatura română cu o dezinvoltură frăţească, el era o punte de legătură. Îţi strângea mâna cu un zâmbet prietenos, nu avea prejudecăţi, te întreba ce mai faci şi chiar te asculta, participa la problemele tale. Participa şi la manifestări literare fără pretenţii, în întreaga ţară, conştient că prezenţa lui le dă greutate, le profesionalizează. Se bucura de viaţă, „iubea omul, în general” (iubirea era o documentare de scriitor viu), chiar aşa mi-a spus. În ultimii ani îşi găsise şi liniştea casnică, îi admiram tinereţea spirituală. La Casa Scriitorilor, la Neptun, ocupa prima cameră de la ieşirea (sau intrarea) în (sau din) curte spre (sau dinspre) mare, la parter, mă amuzam nevinovat întrebându-l dacă el, paznicul porţii (cât stătea în balcon), a avut „azi” evenimente de raportat – o dată mi-a spus că a intrat un câine negru necunoscut şi că au rezolvat problema violului de domiciliu imediat câinii Casei Scriitorilor, care l-au alungat, dar mai greu i-a fost când a intrat o frumoasă necunoscută în curtea Casei Scriitorilor (această curte putea fi traversată de turiştii de la alte hoteluri), care l-a privit lung în ochi şi a rămas îndrăgostit o vară de ea… S-a dus şi Mircea Ghiţulescu într-o lume mai bună, nu-mi vine să cred. Sincer, îl invidiez că l-a chemat Dumnezeu la el, fiindcă eu chiar cred în ce e mai rău. Supravieţuitorii de azi ar putea să regrete că nu sunt morţi în perioada următoare, că vor urma luni şi ani de schimbări radicale, care pot fi confundate cu o apocalipsă (anunţată de profeţi şi vizionari). Că vom fi martori la evenimente cosmice şi terestre nemaivăzute şi nemaiauzite. Sigur, bat câmpii, îmi convine să sper că apocalipsa (fie şi catastrofe naturale inimaginabile şi războaie locale nucleare, cu milioane de morţi, fie şi prăbuşiri interioare în fiecare om sau apariţia unei noi dimensiuni care să ne salveze) va fi anulată de rugăciunile celor ce au puterea energetică să îmbuneze opera Celui Viclean – am conştientizat asta încă o dată şi la Mănăstirea Putna, unde rugăciunea e ţinută zilnic de 550 de ani. (În cele două fotografii puse una sub alta – Mircea Ghiţulescu în 2009 la Zilele de literatură “Antares” organizate la Galaţi-Brăila de prietenul lui, Corneliu Antoniu) 

***

Mai departe am să-mi distrag atenţia cu desfăşurarea Festivalului-concurs Labiş, la Suceava, ediţia a 42-a, organizat de poeta Carmen Veronica Steiciuc. După deschiderea festivă de la Liceul Petru Rareş şi premiile acordate de Societatea Scriitorilor Bucovineni pentru cărţi ale membrilor ei publicate în 2008 şi 2009, la fosta Librărie a USR (şi lansarea primului număr dublu al noii serii a revistei Bucovina literară), redate „pe larg” aici în zilele din urmă, însoţite de zeci de fotografii, tot vineri, 8 octombrie invitaţii au participat la o conferinţă, la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, de la ora 17 (într-un amfiteatru nou; gazdă, Mircea A. Diaconu, profesor aici). Criticul Paul Cernat din Bucureşti a conferenţiat despre „Cât de retro este literatura română interbelică?” Personal, n-am putut să stau decât o oră aici – având o altă obligaţie. Înainte de a vorbi Paul Cernat (vedetă a criticii tinere), criticul Mircea A. Diaconu a ţinut să puncteze pe tema dată, a literaturii române, câteva lucruri: că scriitorii contribuie, fiecare după altă reţetă naturală, la metabolismul literaturii, că Labiş e preferat de masteranzii lui (şi e bine să-l delimiteze pe Labiş de „generaţia 60” a literaturii române), că există o insuficienţă a metodelor critice de decriptare a operei literare, criticul fiind adeseori contrazis de evoluţia sau involuţia scriitorului, că în România s-a perpetuat o critică dominantă care crede că vede ceea ce autorul n-a văzut, ba chiar e în stare să-i rescrie opera. Mircea A. Diaconu crede în adevărurile supraindividuale şi în lumea literară. Altfel, mergând pe mâna lui Paul Cernat (care are o carte despre avangardă), Mircea A. Diaconu a susţinut că avangardiştii făceau, de fapt politică în ceea ce scriau, vrând să dinamiteze societatea, ei credeau în eficienţa ideologică a scrisului lor. Luptau împotriva restauraţiei. Că literatura română s-a complăcut într-o voluptate a decadenţei, „reacţionară aproape”. Că până la urmă putem vorbi de o ficţiune critică la noi de-a lungul timpului, care a reaşezat estetic literatura, propunând ierarhii între opere şi scriitori – dar din cauza prejudecăţilor, s-a ajuns să se creadă că modernism înseamnă valoare, iar tradiţia lipsă de valoare. În discursul lui, Paul Cernat a făcut caz de „conceptul slab”, de faptul că Baudelaire a fost primul ideolog al romantismului, că modernismul avangardei a fost unul extremist, că poezia în general are o „evoluţie retro” (dacă se poate spune aşa), iar critica ar trebui să fie sistemul nervos al literaturii române originale, care n-ar trebui să încurajeze scriitori să primească „idei de-a gata”… Am plecat, cum spuneam, pe lumină, să văd peisajul, cu maşina lui Adrian Alui Gheorghe (cu soţia lui, cu Doina Popa şi Gellu Dorian) spre Frasin, unde eu n-am mai fost niciodată. Aici aveam să fim cazaţi: la „Casa Albă”, dincolo de Frasin (oraş), o pensiune în pădure, la care ajungi pe un drum forestier (cei ce au rămas la Suceava, la Universitate, scriitori invitaţi şi premiaţi ai concursului Labiş, vor veni cu un autocar aici pe întuneric, aduşi de Carmen Steiciuc). La Casa Albă vom avea parte de un recital de vis.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dumnezeu să-l ierte şi odihnească pe Nenea Mircea…

    L-am cunoscut în urmă cu 10 ani; mi-am dat seama că este un om bun doar privindu-l… Am descoperit că baştinile ne erau vecine – Dânsul era din Cuca, eu din Cocu. Am zăbovit de mai multe ori la o cafea ori la o bere, pe terasa M.L.R., ne-am amintit de lumea satului nostru argeşean, de rămăşiţele ei străvezii, care s-au mai păstrat o vreme, de obida părinţilor noştri, umiliţi de capriciile istoriei…

    În câteva rânduri a supravegheat alegerile la Filiala Piteşti, a USR, filială măcinată, vai, de prea multe orgolii, ca reprezentant al breslei; a mediat contenciosul dintre grupurile formate, a lăsat lucrurile în bună înţelegere şi rânduială …

    Iată, vine moartea şi-l atinge pe câte unul dintre noi şi doar pentru câteva clipe dispar toate – orgolii, trufie… Apoi, noi, cei rămaşi, ne întoarcem într-o lume în care parcă nu ne mai găsim locul, cum nici lumea nu-şi mai găseşte loc în noi… Asta pentru că de 20 de ani România rătăceşte prin Pustie, însă fără a avea înainte un Moise…

    Singur Nenea Mircea s-a mântuit de larma lumii…
    Dumnezeu să-l ierte şi să-l sălăşluiască în “Păşunile Raiului”

  2. Am primit vestea ca un trăsnet prin e-mail. Nici acum nu-mi vine să cred. Discreţia d-nului Mircea Ghiţulescu a acoperit totul, dintr-o dată! Întâmplarea a făcut ca în „Istoria literaturii dramatice române contemporane”, primită de la el, să fie câteva pagini albe…urma să mi-o schimbe, cândva. Ce mai contează acum acele pagini albe pe lângă paginile albe pe care le avea în lucru? Octavian Paler spunea: ” Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.”
    Pentru unele cântece nu am vrea să auzim niciodată ultima notă…ufff!
    Dumnezeu să-l odihnească!