0
7 comments

Vineri, 23 iulie 2010. Sună rar telefonul fix şi mobil – uneori aflu ce se întâmplă în lumea literară (fiindcă, altfel, sunt complet izolat). Azi am aflat (nu vă spun de la cine, fiindcă n-am acordul lui să-l dau de gol; e persoană importantă şi informată, în orice caz) că marele critic oportunist Alex Ştefănescu a plecat cu coada între picioare şi de la revista săptămânală Cultura (cu un picior în partea dorsală din partea directorului Augustin Buzura), unde era senior editor, după ce a plecat la fel de la revista săptămânală România literară (cu un picior  în partea dorsală de la N. Manolescu), unde era redactor-şef. Mare minune, Alex Ştefănescu se crede nedreptăţit în continuare, deşi îşi poartă fesul şi interesul peste tot (el e unul dintre criticii bogaţi ai naţiunii, trăieşte pe picior mare): în ambele cazuri conflictul latent cu cei doi directori ai revistelor săptămânale pomenite e legat de receptarea trecutului comunist. Le reamintesc eventualilor neştiutori că Alex Ştefănescu a fost prins de Revoluţie mare grangur în redacţia ziarului România liberă, redactor-şef adjunct, pe când Petre Mihai Băcanu era în puşcărie, conform Cărţii Albe a Securităţii şi rapoartelor securiştilor (în plus, era redactor-şef la săptămânalul Magazin), adică făcea parte din activul de presă al CC al PCR. Personal, am citit Cartea Albă a Securităţii abia în anii 2000, şi de atunci am cerut în cadrul Consiliului USR (pe când Alex Ştefănescu era membru aici şi era redactor-şef la România literară şi nu lipsea din nici un juriu) să se găsească o formulă de marginalizare a lui, dacă nu vrea să se retragă din bun simţ din funcţii şi să se autoculpabilizeze. Mă enerva la culme că de la Revoluţie încoace Alex Ştefănescu a dat (şi dă) lecţii de morală tuturor – ba chiar, la un moment dat a ajuns vicepreşedinte la PNŢCD, în vremurile de glorie (când a profitat la maximum, îmbogăţindu-se pe seama televiziunii publice, unde a pus la cale un film-serial de doi bani). Mi se părea culmea că o nulitate morală ca el ţine steagul democraţiei. Natural, n-am fost băgat în seamă, Alex Ştefănescu suceşte capul tuturora, dintotdeauna, fiind un oportunist perfect. De aceea m-am mirat azi să aflu că, la câteva luni după ce a plecat de la revista România literară, a plecat şi de la revista Cultura supărat, o fi având şi unul ca el (mereu învingător) probleme cu harta astrală? Nu-mi vine să cred… Abia aştept să văd unde se mai instalează (altfel, e mare vedetă la televiziunea publică, cei de la Cultural se tem de el, fiindcă e mână-n mână cu „şefa”, care e măritată cu fiul lui Augustin Buzura; poate acum, la nervi, va fi alungat şi de aici).

*** 

Mor de cald, e insuportabil. Nu mi-am imaginat că pot să asud la masa de scris în halul ăsta (nu la figurativ, ci la propriu; nu mă mai recunosc). Îl invidiez pe scriitorul-critic Tudor Cicu, prietenul acestui blog / site sau ce o fi, am aflat de la Comentarii că e la Mare, norocos (avertizările radiaţiilor sunt numai o sperietură pentru cei ce stau acasă). Mi-a telefonat din Noua Zeelandă azi un poet-prozator: Alexandru Pleşcan. Care m-a asigurat că în Noua Zeelandă acum e iarnă… Iarnă? Mi-e dor de iarnă… Ba nu, eu nu mă omor după frig. Dar nici de caniculă nu mi-e dor. Astă noapte au fost minus 6 grade, dar ziua sunt 6 grade plus, m-a asigurat Mugur (în familie aşa e alintat Alexandru Pleşcan). Mugur e plecat din România cu soţia şi fiul în Noua Zeelandă din 1999. Dacă înfigi un ac inimaginabil în planetă în România, el iese pe partea cealaltă a planetei în Noua Zeelandă! El şi-a schimbat complet harta astrală şi destinul, emigrând. Cred că ştiţi ce spun astrologii adevăraţi – că-ţi poţi schimba destinul complet dacă pleci şi te stabileşti la peste 500 de kilometri spre vest. Dacă-ţi merge rău în România şi pleci la peste 500 de kilometri spre vest, îţi va merge bine, e o regulă… Nu întâmplător atâţia români emigrează intuitiv spre vest, cât mai departe de România, şi se miră că le merge bine, că li se schimbă destinul complet. Cu Mugur s-a întâmplat, la nivel de destin, ceva cu totul ieşit din comun după ce a părăsit România. Născut în 5 martie 1967 (e Peşte) la Focşani, mi-a fost aproape ani la rând – mă vizita permanent la Biblioteca Judeţeană din Focşani, unde lucram, şi-i citeam versurile… A terminat Litere la Bucureşti. In 1990 a fost co-fondator al grupului ‘Clubul literar’. A debutat cu proza scurta in volumul colectiv ‘Fictiuni’ (Editura ‘Litera’, 1992), impreuna cu Andrei Zlatescu, Ara Septilici, Fevronia Novac, Ion Manolescu si Vlad Pavlovici. In 1993 Alexandru a debutat dramaturgic pe scena Teatrului ‘Ion Creanga’ din Bucuresti cu piesa ‘Matilda’ (adaptare dupa Roald Dahl, regia Thomas de Mallet Burgess, scenografia Spiros Coscinas). Intre 1994 si 2001, Alexandru Plescan a fost jurnalist de televiziune si a produs sau regizat documentare TV precum ‘Undeva la capatul lumii’, ‘Tunelul de la capatul tunelului’ si ‘Big Old Cats’. Din 1999, Alexandru s-a stabilit in Christchurch, Noua Zeelanda. Este casatorit cu Jane si are trei copii: Alexandru Jr., Andrew si Nadia. I-am fost naş la căsătorie, în România – soţia lui, o colegă de facultate, de o frumuseţe stranie. Alexandru Jr., fiul lor e azi student la 18 ani şi jumătate în Noua Zeelandă la regie de film şi e cel mai bun. Spuneam de schimbarea vieţii, că i s-a întâmplat ceva ieşit din comun: o dată plecat cu frumoasa lui soţie în Noua Zeelandă, a rămas singur, cu fiul – soţia fugind cu… o altă femeie (emigrantă şi ea, venită din estul Europei)! Pur şi simplu. Mugur e în bune relaţii cu fosta soţie (care trăieşte fericită alături de femeia cu care a fugit, părăsindu-şi copilul fără regret), s-a reprofilat în artist plastic şi n-o duce deloc rău în Noua Zeelandă… Ce să facă, Mugur (care o iubea pe prima soţie) s-a recăsătorit cu o aborigenă drăguţă din Noua Zeelandă, cu care are doi copii, băiatul are şase ani (şi la şcoală e strălucit; în Noua Zeelandă şcoala începe la 5 ani), iar fetiţa 1 an. Locuiesc într-o casă superbă cu o grădină uriaşă, moştenită de soţie, are maşină de lux fiecare şi şalupă (el e împătimit de pescuit, prinde regulat rechini; are toate sculele posibile de prins peşti). A schimbat mai multe locuri de muncă (a început cu filme documentare, a lucrat la televiziunile locale, dar acum are afacerea lui, se adaptează după anotimp; fiindcă e iarnă acolo, le recomandă localnicilor „soluţii de încălzire” subvenţionate 60 la sută de către stat; în oraşul Christchurch, unde locuieşte, nu sunt blocuri de locuinţe, casele sunt şi de lemn şi geamurile nu sunt duble ca la noi, au nevoie de izolaţie termică, încălzirea se face cu aer condiţionat; vara, aici, nu se depăşesc 25 de grade, nu se foloseşte aerul condiţionat pentru răcire; are maşină de la firmă la dispoziţie, e un fel de comis voiajor, ia 10 la sută din fiecare contract şi câştigă o grămadă de bani, mult mai mulţi decât de la televiziune; vreau să spun că mentalitatea lui s-a schimbat radical, merge acolo unde se câştigă bani; la vară va trebui să găsească o altă oportunitate). Copiii mici nu ştiu limba română, soţia lui din Noua Zeelandă (Jane) înţelege limba română – până azi nu i-a adus în România (deşi el şi fiul lui cel mare au mai venit pe aici; părinţii lui din Focşani, intelectuali pensionari, merg şi stau în Noua Zeelandă pe rând). L-am revăzut pe Mugur în România nu demult (a venit special să-şi ducă la capăt aventurile), m-a vizitat acasă, are altă perspectivă asupra lumii, a plecat în Elveţia să-şi vadă o prietenă, de parcă ar fi plecat până la Focşani de la Bucureşti… Din când în când mai scrie, dar în engleză, are câteva romane în sertar, n-are timp să le definitiveze, a ajuns în situaţia să roage pe alţii să le stilizeze, nemaifiind sigur pe limba română. Îi e şi nu-i e dor de ţară, de România, a înţeles că i s-a schimbat radical destinul fiindcă aşa trebuia să i se schimbe. De curiozitate, un poem scris anul acesta, în drum spre România:

O VRĂJITOARE DE IARNĂ

dungi negre

zgarieturi pe suflet

un pom

un animal speriat

unghiile

ghearele

nările in vant

vanătorul

ecoul mai lung decat dimineaţa sălbatecă

apoi

o casă o inima o oală pe foc un os un deget o pană

o dară de sange

somnul ca moartea

moartea ca somnul

foamea şi iubirea

şi

tu

intr-un ciob de oglindă

zambind oare

zgarieturi negre

dungi pe suflet

(Chch, 17/02/10)

Alexandru Pleşcan


Like it? Share with your friends!

0
7 comments

7 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. ma intreb de unde-i scoti! ieri un poet ce paste vaca, azi unul mai exotic, pescuitor de rechini! nu-i tipul cu moby dick?

  2. si ai grija, persoanele importante si informate te-ar putea manipula. daca e vreun bolsevic? pus pe rele…

  3. Încerc să demonstrez că literatura română are şi asemenea slujitori. Altfel, literatura română se confundă cu o sumă de găşti literare şi cu o mână de scriitori de succes sau de descurcăreţi. Intră în specificul acestui site / blog diversitatea fenomenului literar, viaţa literară nevăzută. Îi scot în evidenţă pe cei nedreptăţiţi, ţinuţi în umbră, inexistenţi şi pentru cititorul avizat. De celebrităţile literaturii române găsiţi amănunte, socluri şi laude nemăsurate în mass-media literară oficială.

  4. Bine faceţi că scoateţi la iveală astfel de oameni, cum este dl. Pleşcan. Sau cum aţi prezentat-o pe Minerva Chira. Pe de altă parte, ca biet prozator ce mă socot, mă interesează biografiile lor în această “calitate”. Aş fi curios să citesc un roman de-al domnului Pleşcan (şi chiar să “stilizez” unul, de ce nu!?). Cel mai interesant ar fi de văzut ce schimbări s-au produs în scrisul său după desprindera de România. Poate că ne-am putea recepta mai bine şi pe noi înşine astfel. Cine ştie!

  5. Din păcate, de-abia acum am citit mesajul (Of, timpul bată-l vina!Fuge de-i sfârâie călcâiele, că noi nici nu i le vedem).Mi-am notat adresa domnului Pleşcan şi am să-i scriu. Mulţumesc.

    În încheiere va trimit o prozuca

    Limba română nu este ca o duminică

    “Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuşi răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă ameninţa să strice bunul mers al lecţiei.
    “Hai, Mihăiţă!” zice profesoara, apelînd inconştient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, ştiut fiind că la această vîrstă toţi copiii sînt îndrăgostiţi un pic de profesoarele tinere şi frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandreţe mocnită faţă de surorile ce-i îngrijesc.
    Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita ţintă la poetul acela blonziu, cu ochi apoşi şi buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca o duminică şi care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă ameninţător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecţie, ridică nedumerit privirile din hîrtiile sale.
    “Ramona, răspunde tu”, încercă profesoara să salveze situaţia.
    Ramona, fetiţa cu codiţe din faţa lui, răspunse conştiincios: “Poetul vrea să spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică”. Siguranţa de pe faţa ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiţă s-o urască pentru o clipă. Simţea cum ceafa ei îi arată limba.
    “Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?”
    Profesoara îşi îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simţea că nu poate răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat şi a ceva aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-şi lipească obrazul de această fustă şi să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar ştia că la şcoală nu se poate purta ca acasă. La şcoală se face şi se spune totul altfel.
    De ce este frumoasă duminica? Se gîndi la duminicile lui din cartierul construit în hăul cernoziomic al marginii oraşului: cu ziduri coşcovite şi porci crescuţi în coteţele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici şi asfalturi în călduri, cu Mariţa din colţ vînzînd seminţe, cu plopi schilozi şi fete mestecînd “ciungă” şi cu alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul “copilăriei copilului universal”, cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se plimba la nesfîrşit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a postului de poliţie) şi Staţia cadavre moarte (era un afiş acolo: “A nu se depozita cadavre moarte”), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier urma pămîntul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici asemeni limbii române? Îşi închipui un limboi luuung, bălos, întins de la Borcan la Staţia cadavre moarte, atîrnînd peste blocurile pătrăţoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare şi întunecoase, între buticuri şi afişe electorale rupte, între beţivi mătăhăind descheiaţi la prohab, optimişti şi generoşi, şi femei cu sîni monstruoşi, oh, acele femei ieşind urlînd din apartamente, între scrîncioburile cariate de rugină, atîrnînd strîmb ca nişte spînzurători, şi mame în capoate matlasate aşteptînd buteliile.
    “E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui”, auzi glasul directorului din fundul clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor, care venea dinspre ea, nu mai emana…
    Însă el nu putea răspunde. Se gîndea la limba vînătă, umflată a lui nea Stelian, pe care-l văzuse spînzurat într-o mansardă printre rufe pe sîrmă, la mirosul de tocăniţă, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars şi şobolani cu ochi vicleni. Gîndul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu se bete la rond, sub soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de beţiv în duminici după-masa, cînd se dansa îndrăcit, pînă la epuizare, la albeaţa pîcloasă, de ciment, a cerului, la subsolurile bîhlite…
    Tăcea… tăcea…
    Apoi spuse hotărît, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor mîngîioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codiţele ei atîrnînd cuviincios, atît de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: “Nu, limba română nu este ca o duminică”.