Alte opt ore de urcat și coborât pe Bucegi, azi pe traseul marcat al Jepilor Mari, Doina protestează. Tudor Cicu și Omul meu de ocară

Marți, 30 august 2011. Sunt tot la Bușteni, cu Doina. Peste noapte e frig de-a dreptul (noi dormim cu geamul deschis, de regulă; e ciudat, deși nu suntem la șosea cu pensiunea-hotel, se aud cum trec TIR-urile europene noaptea, lasă în urmă o dâră sonoră supărătoare, pe care n-am mai auzit-o până aici; probabil e ecoul văii în care are Bușteniul vatra, ea reverberează această urmă sonoră cosmică). După cele opt ore de ieri de urcat și coborât pe munte (și ce munte, Bucegi, „cel mai cel”), azi nu ne-a fost ușor să ne trezim. De vină a fost și faptul că n-am știut ce să ne propunem pentru ziua de azi, după ce fiul, Laurențiu, ne-a atras atenția la telefon că marțea nu merge telecabina – voiam să mergem inițial la Vârful Omu, să urcăm pe jos pe Valea Cerbului și să ne întoarcem cu telecabina. Ce să facem azi, marți – merge telecabina la Sinaia, urcăm până la Cabana Piatra Arsă și de acolo venim pe platoul Bucegilor până la Cota 2000 de la Sinaia, de unde luăm telecabina de acolo… Numai că nu s-a potrivit socoteala de acasă cu cea din târg. N-am reușit să ne trezim de dimineață, morți de oboseală cum eram (toropiți și de aerul rece al nopții, după soarele torid de ieri). Abia la 11.15 am plecat spre traseul marcat care urcă pe Jepii Mari, am făcut o oră până să intrăm în pădure. Eram derutați, am aflat, ajunși la telecabină, că deși e zi de revizie, telecabina a fost pusă în funcțiune de la ora 11, fiindcă s-a format de dimineață o coadă enormă de turiști care nu vor să țină cont că telecabina are zi liberă, așa că s-a dat alarma. Ce să facem? Era prea târziu să stăm la o coadă de o oră-două la telecabină, am ratat dimineața. Lasă că prețul unui drum dus numai cu telecabina e prohibitiv: 32 de lei de persoană. Tot aici, la telecabină au apărut mașinile (de regulă 4×4) care sunt dispuse să te ducă la Babele sau la Peștera Ialomicioarei, dacă se găsesc patru persoane care să vrea să meargă. Tarifele sunt cu dus-întors, practic depinzi de șoferi, nu mai ai timp să te miști liber… Am plecat la traseul nostru mai mult decât dificil, pe Jepii Mari, pe triunghiul albastru (traseu interzis iarna). Vom merge atât cât putem și la ora 16 ne întoarcem pe același traseu, să nu ne prindă noaptea. Eram conștienți că era imposibil să prindem telecabina de la Sinaia, abia la 12.15 intrând pe traseul spre Cabana Piatra Arsă (care se  face în patru ore de cei antrenați; dar Doina merge pe munte ca la plimbare, mereu trebuie să o aștept). Nu puteam ajunge nici la Cabana Piatra Arsă, era clar (cinci ore)… Doina din start mi-a dat de înțeles că nu-i convine, Jepii Mari nu mai sunt pentru ea (în tinerețe i-am făcut și iarna), ar trebui să ne cruțăm. Din start Doina s-a sufocat (intrarea în pădure e abruptă) și a reușit să facă să-mi piară orice chef. Adevărul e că de mai mulți ani am făcut aceste trasee dificile, pe Jepi, singur (în tinerețe mergeam cu fiul, Laurențiu; după ce a crescut, Laurențiu merge pe munte cu prietenii lui)… Mie mi se pare a fi un traseu accesibil, dar pentru Doina a fost un coșmar, toate pragurile de urcare pe munte (totuși, urcam la peste 2000 de metri) o nemulțumeau, dar mai ales cele care erau mărginite de prăpăstii nesfârșite. Pur și simplu Doina se isteriza de câte ori aveam de trecut pe poteci prăbușite în prăpăstii mai mici sau mai mari: închidea ochii, tremura și stătea gata să de în lacrimi… Nu-mi venea să cred, nu știam ce să fac. De zece ori a vrut să ne oprim, să nu mai mergem mai departe, a trebuit să duc „muncă de lămurire” – totuși, suntem pe munte, e normal să fie prăpăstii și urcuș greu. Îmi tot repeta că ne învârtim în loc, nu văd? Nu vedeam, erau doar poteci întortocheate, fiindcă nu e deloc floare la ureche să urci un munte de 2.500 de metri. Ne-am oprit din loc în loc să se odihnească, îmi tot repeta că e ajunsă la limită, mai mult nu poate. Era de nerecunoscut: „Dar ce, am omorât pe cineva să trebuiască să continui să merg mai departe pe Jepii Mari?”. Doina a promis că n-o să mai calce niciodată pe acest traseu, pe Jepii Mari. Am mers numai prin pădurea densă, rar se strecura soarele. Am cules și frăguțe, dar erau crude în majoritate. Cu o oră și jumătate înainte de a ajunge la Cabana Piatra Arsă ne-am întors, așa cum am promis, la ora 16, am mâncat sandvișul la umbră și un baton de ciocolată, tricoul asudat s-a răcit pe mine, m-a luat frigul. N-a fost deloc ușor nici la întoarcere (trei ore), aceleași stânci din poteci și poteci dispărute în prăpastie sau copaci prăbușiți pe poteci… Ajunși „descentrați” în Bușteni, ne-am oprit la o cofetărie – dacă tot n-am ajuns la Cabana Piatra Mare, am mâncat în Bușteni câte o amandină. Așa am ajuns și azi să urcăm și să coborâm opt ore pe Bucegi, ne dor degetele la picioare, unghiile (eu am încălțat azi bocanci).

***

Public partea a XI-a a prozei mele scrise în stil publicistic (în care poți recunoaște personaje reale). N-am avut de ales, a trebuit să public și această proză a mea în serial. Îi rog pe cei ce nu știu despre ce e vorba, să citească în ultimele 12 zile (alaltăieri n-am publicat nici o parte) cele zece părți, aici, să se lămurească – nu are rost să fac de fiecare dată un rezumat

O încurcătură de minte

(III. Niște „cațavenci”)

“Prepeleacul” maestrului Constantin Ţoiu continuă în România literară 13 / 2005 cu… un fragment din ultimul articol scris de domnia sa, datat cu o lună înainte de alegerile generale de anul trecut pentru ziarul Cotidianul, care n-a mai apărut, fiindcă ziarul a fost cumpărat de “caţavencii” pomeniţi mai sus… Ce parodie, Constantin Ţoiu îl ridică în slăvi pe Caragiale la rubrica sa, când scrie de “noul” Cotidian, făcând intuitiv aluzie la patronii lui de la… Caţavencu-personajul (cel din titlul foii săptămânale Academia Caţavencu, repet, care a cumpărat Cotidianul lui Ion Raţiu şi i-a deturnat destinul, postmortem). Dacă şi Constantin Ţoiu a avut acelaşi gust amar al trădării, după o colaborare de câţiva ani la Cotidianul, ce să mai spună el, Omul-de-ocară, care a colaborat 13 ani, de la înfiinţarea acestui ziar… Că e vorba de o altă orientare dată ziarului? Să fim sobri, azi e doar un ziar de pripas, obedient, la cheremul Puterii, a ajuns şi el un “liberalo-democrat” precum Caţavencu al lui Caragiale, te pomeneşti…

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

***

Las loc în continuare criticului Tudor Cicu, adnotărilor sale complementare legate de Omul-de-ocară, personajul din proza mea (am observat că e lăudat de cititorii acestui blog):

«Deşi plecat la ţară şi aflat printre stupii care mă îndepărtează de orice trăire literară, am uneori senzaţia că lucrurile de care duc lipsă aici, mă vor căuta în vis, în subconştient, sau pur şi simplu îmi dau impresia că voi simţi cumva o forfotă a lor, în urma plecării. Pentru mine, Omul-de-ocară, din proza „Încurcătură de minte” propusă aici, în Jurnalul LIS, a devenit un personaj dintr-o povestire care se scrie azi, cu acea îngrijorare pe care am văzut-o doar la păsările care duc în gheare prada la cuib. Ceva, anume, îmi scapă şi mie, criticului său. Prin el (personajul despre care vă scriu), intru printr-un artificiu virtual, pe care doar critica îl asigură cititorului, în adevărata împărăţie a unei lumi în care „cântecul prea cuminte al îngerilor” – după formularea lui A. Rimbaud – pare să reprezinte şi azi, icoana unei renunţări la bucatele puse de Dumnezeu dinaintea celor doi înaintaşi ai omenirii, fără să-i asigure de veşnicia gestului său. Privită sub alt aspect, povestirea „Încurcătură de minte”, aduce în centrul atenţiei, eul distrus al celui intitulat Omul-de-ocară, iar psihanaliza pe care o urmăreşte de-a lungul întâmplărilor trecut-prezente, poate fi privită ca pe o metodă terapeutică şi nu ţinteşte în definitiv decât vindecarea unui suflet trădat. Vă mărturisesc, că, l-am înţeles pe Omul-de-ocară (cât mi-a fost până aici, personaj), în postura celui care nu se mai poate salva, dorindu-şi cu ardoare, să nu fie „copilul rău” al unui cuvânt de bine printre semenii poporului său, purtători resemnaţi, a steagului de fruntaşi în predarea cotelor obligatorii către ţară. (Sentimentul dualităţii, a devenit în proza propusă de LIS, deopotrivă: materie lirică, dar, şi subiect de meditaţie pentru toţi cei care-l citesc). Da! – purtători resemnaţi , precum damnaţii ultimului cerc din Infernul lui Dante. Pesemne, eu am rămas în urmă, căci planurile în literatură s-au tot schimbat radical. Omul-de-ocară nu se împacă în nici un fel cu teoria freudiană a omului veşnic condamnat la suferinţă. Dacă nu ar scrie (fie şi în vis), forţa copleşitoare a naturii, fragilitatea unui trup asaltat de îndoieli, i-ar fi fost nimicitoare Omului-de-ocară. În disputa omului propus de LIS, cu lumea sa, mai că am înclina să considerăm arta, visul şi decepţia drept manifestări ale catarsisului ca mijloc de a elibera sufletul de constrângeri. Sau, dacă vreţi, e descătuşarea lui Goethe după scrierea Suferinţelor tânărului Werther, de profunda depresiune sufletească de dinaintea scrierii romanului. Dacă diavolul, ilustra cu armele de atunci, în scrierile lui Dostoievski, imposibilitatea de a fi deasupra celor care se mişcau vii şi nestingheriţi într-un complex de mediocritate instaurat în societatea rusească, astăzi, vedem cum diavolul se scaldă în ape naturale ocrotit de imensa primejdie a trecutului, ca şi cum, nimic nu mai aminteşte oamenilor, de existenţa sau pericolul existenţei sale. Diavolul, acum, se lăfăie nestingherit pe tronul situat pe cel mai înalt munte din acest imperiu instaurat, un imperiu firesc pentru el, al prostiei noastre şi, chiar încercând să dea rod prin seminţele aruncate atât în stânga cât şi în dreapta, la ceea ce încercase cândva în templul din care fusese alungat. Priviţi atenţi la diavol (îmi sugera Omul-de-ocară), are ceva din smerenia alcaldelui fortăreţei (acel hangiu) care-l întâmpinase pe Don Quijote, undeva între trecerea Puerto-Lapice şi oraşul Sanlucar – cum ne spun cronicarii acelor vremuri -, cu vorbele: „podoabă-mi este ziua, iar odihnă lupta-mi este” ş.a.m.d. Da! i-am spus personajului meu, îmi par cunoscute aceste înscrise înşelătoare de pe poarta cetăţii, astăzi. Aici, unde mai marii cetăţii, stau la sfat cu Încornorăţia sa, diavolul pe post de judecător. De aici încolo însă, intru pe teritoriul lui Octavian Mihăescu…

P.S.Există şi în cazul Omului-de-ocară, o asemănare cu Henry Brulard al lui Stendhal, care îşi face o „autopsihanaliză”. Amintirile survin (în ambele cazuri) „sub efectul concentrării mentale… ca nişte bucăţi de frescă dintr-un zid vechi”, care se sfarmă şi cad pulverizate la pământ. În comentariile mele, m-am îndepărtat cât mi-a stat în putinţă de mrejele simbolismului asupra înţelegerii concepţiei psihanalitice asupra actului de creaţie. Ne-am putea situa mai degrabă între opinia aristotelică a susţinerii unei funcţii catharsice a creaţiei şi cea shopenhaueriană axată pe funcţia ei consolatoare, mai ales că LIS spune ades, că, pe el credinţa religioasă nu-l poate consola. „Beat de cântec şi îmbrâncind ziua cu cotul…” cum sună un vers esenian, aştept în proza lui LIS ca Luna să se spargă ca un ou şi să se ascundă sub o muche de deal, unde sufletul meu pândeşte mai liniştit o nouă întâlnire cu proza sa viitoare».

Tudor Cicu

PS. Public poze făcute azi pe traseul pe Jepii Mari, spre Cabana Piatra Arsă.