0
20 comments

Vineri, 16 aprilie 2010. Acum avem alt ingredient al Apocalipsei: după cutremurele catastrofale de anul acesta şi apariţiile de creaturi ciudate, s-a adăugat şi erupţia unui vulcan din sudul Islandei, de sub gheţar (ce paradoxal, de sub un loc îngheţat ies acum flăcări), care a fost inactiv 200 de ani. S-a format un nor uriaş de cenuşă vulcanică, aşteptat să ajungă şi în România – cine a mai pomenit, să fie paralizate zborurile în Europa din cauza unui nor. Nor imprevizibil, care provoacă şi anomalii magnetice, adică strică la avioane direcţiile şi comunicaţiile… E clar, vulcanul erupt mai lipsea dintre ingredientele Apocalipsei. Atât de puternică a fost erupţia, că Europa a fost parţial acoperită de cenuşa vulcanică! Ce să comentezi, s-au activat în partea cealaltă a pământului plăcile tectonice, pe zona indo-australiană. „Suntem ‘in umbra’ acum si nu estimam un cutremur puternic la noi. Am facut o analiza pe 600 de ani, din care rezulta ca, atunci cand in zona indo-australiana au loc frecvent seisme, la noi e liniste”, a spus directorul Institutului Naţional pentru Fizica Pământului, Gh. Mărmureanu după cutremurul de miercuri de 7,1 din China (spre Tibet). Tot el avertizeaza insa ca, dupa cutremurul de 7,1 grade produs miercuri in China, urmatoarea tara care “ar trebuie sa se pregateasca” pentru un seism mare este Japonia. Să dea Dumnezeu să n-aibă dreptate, să nu aibă loc nici un alt cutremur catastrofal! Plăcile tectonice stau pe magma planetei, nu?  Iar magma asta a ieşit la suprafaţă tot miercuri în Islanda, în cealaltă parte a Pământului – e o simplă coincidenţă? Ce Dumnezeu fac oamenii de ştiinţă din lume (că toţi cei din România n-au niciodată un cuvânt de spus), de ce nu se alarmează nimeni? Toate statele europene afectate de acest nor de cenuşă stau cu braţele încrucişate, neputincioase, aviatorii refuză să se ridice de la pământ. Nu poţi să faci nimic în faţa acestor catastrofe naturale apocaliptice, chiar dacă le prevezi ştiinţific (dar nu sunt prevăzute, ştiinţa are alte priorităţi), ele au loc. Vorbeam la telefon cu Doina Popa – se zvoneşte că oamenii de ştiinţă, în secret, au luat măsuri să oprească schimbarea polilor pământului! Cum? Prin provocarea unei găuri uriaşe în stratul de ozon! Această schimbare a polilor fiind prevăzută să aibă loc în 2012! Ce efecte are această schimbare a polilor, ne putem închipui: ar fi o harababură totală în regimul electro-magnetic, brusc s-ar opri civilizaţia, ba chiar există posibilitatea să rămânem fără memorie, blocându-se construcţia neuronală, şi să ne trezim că nu mai ştim ce să facem cu aparatura sofisticată actuală (natural, ar dispărea curentul electric). Dar mai e un efect: inversarea polilor provocă şi catastrofe naturale de genul cutremurelor apocaliptice şi a erupţiei vulcanilor? Comentaţi singuri mai departe… Ce au luat seama oamenii de ştiinţă care au mărit gaura în ozon, în secret? Că s-a schimbat clima pe planetă şi că o topire a gheţarilor va afecta în primul rând zona indo-australiană, apa va acoperi bună parte din China şi India şi va scufunda pentru totdeauna Japonia… (O paranteză, apropo de gheţari: scriitorul Ion Lazu mi-a trimis un .wmv, un scurt film video, în care curioşii se uită cum se topesc gheţarii – cei ce-l vor viziona vor avea o surpriză, daţi click pe glaciers şi iar click pe dreptunghiul apărut) Aţi reţinut, e vorba de zona indo-australiană, unde au loc, zilnic aproape, cutremure în 2010. Şi ştiţi ce e interesant? Cei ce se ţin de asemenea zvonuri (ştiţi că nu iese fum fără foc; ele sunt numite zvonuri, să încerce populaţia, să o pregătească pentru orice eventualitate) îşi amintesc de proorocirile lui Nostradamus, cu venirea rasei galbene peste europeni. E clar că rasa galbenă, în condiţii de catastrofă naturală de asemenea proporţii, se va strămuta în Europa (între timp, ştiţi, China a ocupat tacit, financiar şi militar, Africa; tot ca plan de rezervă în faţa unei nenorociri apocaliptice abătute asupra teritoriului ei)… Bateţi în lemn, sau nu credeţi că e posibil un asemenea scenariu apocaliptic? Avem deci într-o parte a Pământului cutremure catastrofale, iar în alta erupţia unui vulcan de o rară violenţă (a aruncat cenuşa la 6-8 kilometri spre cer, în cantităţi impresionante, că a reuşit să acopere o parte din Europa). Se apropie Apocalipsa? Ce ar putea să provoace şi cutremure şi erupţii ale vulcanilor, altceva decât apropierea de Pământ a unei alte planete – „pe bune”! Forţele lor de atracţie le pot face să se distrugă reciproc? Planeta se numeşte Eris sau Nibiru şi a fost descoperită de Michael E. Brown, Chad Trujillo, David L. Rabinovitz, la 5 ianuarie 2005, după fotografiile luate în 2003 cu un telescop Oschin de 1,22 m, de pe Muntele Palomar (California). Vă redau în continuare un citat dintr-un documentar despre o asemenea planetă ce ar putea să se apropie de Pământ (maximum de apropiere de Pământ va fi când va trece printre planetele Marte şi Jupiter!), şi vă las să judecaţi singuri: Modificarile de clima si geologice se vor accentua, deoarece planeta Eris / Nibiru nu a trecut nici macar pe lânga Pluto, apropierea maxima de Pamânt fiind asteptata în perioada 2010-2012… Adevarata cauza a schimbarilor de clima, activarii vulcanilor, intensificarii activitatii seismice etc., o reprezinta apropierea de sistemul nostru solar a planetei Eris, denumita intermediar 2003 UB 313 si cunoscuta în Antichitate sub mai multe denumiri: Nibiru, Marduk, Nemesis, Hercolubus, planeta Zeilor, planeta Împaratiei, planeta Crucii, planeta Rosie etc. A primit denumirea oficiala de Eris în urma hotarârii Uniunii Astronomice Internationale de la Praga, din august 2006. La fiecare trecere în sistemul solar se dezvolta mari perturbatii ale câmpurilor electromagnetice si gravitationale. Placile tectonice ale planetelor solare – dar ne intereseaza în special ale Pamântului – intra în deriva, generând cutremure puternice. Planetele îsi pot schimba parametrii de evolutie, vitezele de rotatie si de revolutie. Inevitabilele coliziuni genereaza praf meteoritic care poate întuneca lumina soarelui. Praful intra apoi în atmosfera, este antrenat de precipitatii si se depune la sol. Data fiind înclinatia axei pamântului accentuata de la 23 la 29 de grade, este posibila schimbarea polilor magnetici ai planetei, fenomen care s-a produs si la trecerile anterioare si a fost consemnat în multe din scrierile sacre si traditionale. Informatiile cele mai abundente se gasesc pe sute de placute sumeriene în ENUMA ELISH, epopeea sumeriana a creatiei si în scrierile egiptene, incase, în Vedele sanscrite, în mitologia greaca si romana. Toate planetele sunt zeificate si personificate. Sunt cunoscute si studiate sute de documente stravechi, extrem de precise, care prezinta schimbarea punctelor cardinale si a configuratiei constelatiilor pe bolta cereasca. Consemnarile sistematice si îndelungate ale egiptenilor amintesc o succesiune de patru astfel de evenimente. Schimbarea polaritatii magnetice a globului pamântesc se desfasoara într-o durata estimata la 3-4 zile… Schimbarea polarităţii magnetice a Pământului pregăteşte, de fapt, Apocalipsa? Vreţi să ştiţi când a mai trecut prin apropierea Pământului această planetă Eris / Nibiru, cu ce urmări? Că ea are o ciclicitate de 3.600 de ani de apropiere de Pământ. Iată: 1. Acum 7.200 de ani, în timpul cataclismului cunoscut sub termenul de “potopul” lui Noe: “Schimbari bruste de temperatura… furtuni violente… avalanse de ape provenite din Antarctica… au iesit din “închisoarea lor de gheata”… Dr. John T. Hollin de la Universitatea Maine considera ca, periodic, din calota glaciara a Antarcticii se desprind bucati uriase, care creeaza o maree uriasa” (Zecharia Sitchin, A Douasprezecea Planeta, Ed. Aldopress, Bucuresti). 2. Acum 3.600 de ani, în timpul Exodului evreilor din Egipt: “La mijlocul mileniului al doilea i.Cr., Pamântul a suferit… mari cataclisme. Un corp ceresc, recent patruns în sistemul solar – o noua cometa – s-a apropiat foarte mult de Pamânt… disparitia ulterioara a stratului glaciar” (Immanuel Velikovsky, Ciocnirea Lumilor, Ed. Lucman, Bucuresti). Să tot trăieşti şi să fii martor la marele eveniment care ne aşteaptă – al sfâşierii planetei Pământ. Întoarceţi-vă, vă rog, la literatură! 

 ***

Vă transcriu un poem al meu (apărut în ultimul volum de versuri, intitulat Craterul Platon):

de ce

de ce m-am născut în românia şi nu într-o familie de tigri

din grădina zoologică,

de ce aici, unde am ajuns, nimic nu are sens şi de ce

lumina de acum s-a născut din

întunericul a ceea ce am fost eu 58 de ani, de ce întorci

capul, daca eu sunt înainte – îţi răspund:

„sunt aici şi acum fiindcă trebuia sa fiu aici şi acum”


Like it? Share with your friends!

0
20 comments

20 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. lis, jurnalul tau incepe sa aduca a thriller. m-am uitat pe net si mi-am mai revenit. sunt destule voci care infirma teoria conspiratiei si anul 2012 ca data a sfarsitului lumii -inclusiv mayasii, care spun ca se da o interpretare eronata anului 2012,ce nu reprezinta data ultima a calendarului lor, ci doar sfarsitul unui ciclu, urmat insa de altul-. eu personal l-as mai amana un pic- de sfarsitul lumii zic. mai am cate ceva de rezolvat. asa ca hai sa citim poemul.

  2. Sfârşitul lumii nu vine în 2012, vine sfârşitul planetei. Din nefericire, scenariile Apocalipsei se confirma mereu la nivel individual şi colectiv local. Un cutremur în care mor 250.000 de oameni, cum a fost cel din Haiti, a fost o apocalipsă locală. La fel un război mondial în care mor 40 de milioane de oameni, e o apocalipsă. Dacă e să ne îngrijoreze ceva, atunci e schimbarea cosmică radicală. Altfel, nu e nici o teorie a conspiraţiei (conspiraţie înseamnă a fi făcută de oameni) cu anul 2012, se subliniază clar în teoria de care vorbeşti că omenirea va fi transferată de pe planetă într-o altă dimensiune. Da, urmează un alt ciclu cosmic. Bineînţeles, ce scriu eu aici e la marginea literaturii.

  3. LIS, te-ai documentat nu gluma, noroc ca nimeni nu-i ia in serios pe poeti! Mai bine comentez poemul, are alura de poveste zen, si eu as vrea sa fiu tigru, sau pantera.
    Aici si acum e una din devizele psihologiei moderne antidepresie. Bravo!

  4. n-am vazut filmul ca eram ocupata sa ma uit la nibiru asta a ta, pe net, cum face praf pamantul . si ce nume are… alintata rau.
    dar acum ma uit

  5. Mersi, Andreea – suntem pe aceeaşi undă.
    Carla, Nibiru nu se ciocneşte de Pământ, orbita ei trece printre Marte şi Jupiter, dar atracţia ei e atât de puternică, încât dă peste cap Pământul, provoacă dezastre naturale care au legătură cu Apocalipsa.

  6. Eu am mereu avantajul că pot să dau vina pe scenariul literar. Încerc aici să nu plictisesc eventualul cititor mereu cu poezie sau proză (cum arată blogurile scriitorilor), să-l aduc şi pe tărâmul ficţiunii care ar putea fi realitatea însăşi – ştii doar că realitatea bate filmul…

  7. dar tu ai mereu avantaje. sa stii ca am asteptat sa vad cum tratezi conflictul ce aparuse la un moment dat intre om si altcineva. eram si un pic rautacioasa pt ca eram convinsa ca n-o sa te descurci. si, spre surprinderea mea ai transat problema de-a dreptul elegant. frumos.

  8. Sarut mana, Carla, mulţumesc pentru cuvintele bune, nu sunt chiar atât de isteţ pe cât par, scriu intuitiv. Motiv să fiu speriat de dezamăgirile care ar putea să te aştepte dacă ma vei mai citi prin aceste locuri sălbatice de pe Internet. Dar nu-mi vine să cred, la ora asta tu nu dormi? Noapte buna.

  9. aha… pai io am si mai mare avantaj ca d-ta dle LIS.. mis taran cu 4 clase care se joaca si cu leteratura când -i bese ceva dovelacul…. asa ca poci da drumul la maginatie…

    Fotografia cu aratarea aia ce seamana bine cu ceva politicieni de pe malurile Dâmbovitei, no le dau numele ca sa-i protejez de vreo agresiune reptiliana din care categorie fac parte cel putin 99.9%, respectiv bolsevici. Numa ca aratarea aia prea seamna cu aratarile facute de “extraterestri” in halate albe, gaini, porci vaci, a-ti vazut vreodata cum arata productia firmei Agua? Le mai zice si modificaturi gen(cologice)… Asa ca pusara o gena umana, una de vaca alta de crocodil si facura aratarea aia… ucisa de bietul taran mexican care de frica ce era sa faca… de il arsa , il arse satelitul bre… Acu, ca raspunsasi la mesajul anterior, sa trec la asta recent, sa nu bat câmpi, desi.. nu-i rau, uneori aduce si nobelescu…

    Domne, io taranul cu patru clase nu pricep ce are tanda cu manda, adica Apocalipsa care dupa câte stiu si io, îi revelatie, air dupa câte întelsei si io din textele alea prin diferite limbi, pi acolo -i vorba si de mare izbavire, de biruinta, de recucerirea paradisului pierdut, nu doar de dezastre a-lea sutn pentru reptilieni, adica demoni -extraterestri, urâtenile alea… aratarile alea ..

    Apoi ce vreau palavragi si io, inainte de 2012 vine 2011, iar dupa stiinta mea acest an este tare bun, dupa el vin si aia rai rezervati reptilienilor.

    Acu, baiul este altul, toate au un inceput si sfârsit, materia nu este vesnica , materia este un canal prin care curg energile cosmice din care suntem totii plamaditi, indieni zic ca am fi praf de stele, au dreptate, suntem ceva si din stele. Tot amintesti d-ta de Noe (potopul),, pai pe atunci exista o corabie iar lumea in loc sa intre isi batea joc de Noe, la fel ca si azi… Semnele astea ce le vezi si d-ta sunt mizilicul, avertizarea (sau cod galben ca sa fim in pas cu moda) dinaintea inchideri usi corabiei si abia dupa aceia vin cele rele descrise in Apocalipsa, pâna atunci NU, pamântul nu va fi miscat un milimetru, nici vatamat, iar cei ce vor fi, nici moartea nu-i va mai lua pâna nu vor bea cupa pân la fund… vai si iarasi vai…

    Sa vie si fie, ca sa nu mai stam atâta in ceata, fiecare cu zei lor sa se mântuie, sa vedem si noi ce este cu Dumnezeu, cine este adevarat si cine nu… ce atâta vrajeala … sa vie reptilieni, extraterestri si salveze pe cei care cred in ei si asteapta ai pupa in fund, iar unele muieri nebune sa faca sex cu acele spurcaciuni

    Si la urma urmei,,, daca o luam de la cap (sapa de lemn) nu va fi ptr prima oara , ce este a mai fost…asa ca nimic nou sub soare… ba io as vrea sa revenim la plug cu boi, fara tehnologie, sa -mi recuperez pamânturile jefuite de bolsevici, spatiu confsicat, apa, vinul, animalul, aerul.. si sa le mai f— muma in c… la astia cu impozite, statul asta netrebnic, la marile concerne sa dispara pe veci ca de la astia ni se trag toate relele…

  10. Aşa e, domnule O.M., suntem praf de stele şi prin acest praf vibraţiile care vin de la Dumnezeu ne ţin în viaţă, cât ne ţin… Ironia ar putea salva lumea, cred că ar trebui să apelăm toţi la ea (cum faceţi dumneavoastră).

  11. Dragă “aaa”, vă reamintesc – aici sunteţi pe o pagină de jurnal online literar. Realitatea poate fi transformată în literatură, fără oprelişti. Încercaţi să nu mai “puneţi botul”, cum vă exprimaţi “ştiinţific”, dacă vă simţiţi în afara regulilor jocului.

  12. Mi a venit inima la loc cînd am citit aceste rânduri ale dvs şi nu am simţit tonul ironic superior pe care l-am întîlnit adesea vizavi de tema 2012. Vă “cunosc”, d-le LIS ca poet, de la un curs de literatură şi nu am putut decât să mă bucur observînd că, la fel ca mine şi ca alţii, vă gîndiţi la evenimentele care se petrec în lume astăzi şi le priviţi altfel decît strict…”ştiinţific”. Personal, eu aş fi dezamăgită dacă 2012 ar trece şi nu s-ar întâmpla nimic. Aştept să se întâmple ceva cu lumea în care trăim – şi sunt convinsă că dacă ne-am trezit astăzi – chiar vom trăi evenimente extraordinare despre care vorbesc cărţile sacre, inclusiv Noul Testament. Literatură??? Sunt absolut convinsă că literatura este o poartă spre cunoaştere şi, de ce nu, poate singura spre dimensiunea divină întru care ne vom re-crea. Mă bucur că v-am “întîlnit”! Numai bine!

  13. This blog seems to get a great deal of visitors. How do you get traffic to it? It offers a nice unique twist on things. I guess having something real or substantial to post about is the most important thing.

  14. Prof. John Shaw de la University of Liverpool constată o scădere continuă a intensităţii câmpului magnetic terestru în ultimii 5000 de ani, mai pronunţată în ultimii 300, în baza cercetării nivelului de magnetizare remanentă a diferitelor şisturi magmatice din Hawaii.
    Descoperirile lui Shaw sunt confirmate de geofizicianul Mike Fuller care afirmă, în plus, că roca vulcanică din Hawaii a “înregistrat” şi perioade de intensificare a câmpului magnetic al Terrei; mai mult chiar, între diminuarea şi intensificarea magnetismului terestru existând perioade (de cca. 300 ani) de absenţă a activitătii magnetice, precedate şi urmate de manifestarea anomaliilor magnetice de genul magnetismului multipolar, direcţii foarte instabile de magnetizare a scoarţei terestre, şi ce este mai deosebit, afirmă că orice trecere a magnetismului terestru prin perioada de inactivitate, este urmată de scbimbarea necesară a polarităţii sale (nordul devine sud şi invers).
    3). Fizicianul Gary Glatzmaier de la University of California, Santa Cruz, simulând pe calculator evoluţia câmpului magnetic terestru (de-a lungul unei perioade de cca. un milion de ani), confirmă descoperirile lui J. Shaw cu privire la schimbarea polarităţii şi la manifestările anomaliilor magnetice, pe care le pune în directă legătură cu fenomenul de multipolarizare din perioadele ce preced (şi ce urmează după) perioadele de absenţă a cîmpului magnetic terestru. Spre deosebire de J. Show care evaluează perioada de schimbare a polarităţii câmpului magnetic terestru la cca. 200.000 de ani (şi care afirmă că de cca. 780.000 de ani, această alternanţă nu a mai avut loc), simularea lui Gary Glatzmaier scoate în evidenţă că perioada de alternare a polarităţii este de cca. 100.000 de ani, şi că ea s-a produs fără abatere, fără întrerupere şi cu regularitate, în toată perioada simulată.
    (Nu trbuie neglijate nici afirmaţiile unui cercetător mai puţin celebru, care avansează rezultatul unor simulări pe calculator în urma cărora schimbarea polarităţii magnetice a Terrei s-ar prodece cu frecvenţa de numai 13.000 ani).
    Între descoperirile lui Shaw şi afirmaţiile lui Glatzmaier, trebuie să dăm credit experimentului simulat. (Pentru ca afirmaţiile lui Shaw să fie certe, ar trebui să fim convinşi că zona în care a făcut descoperirile sale, a fost una cu activitate vulcanică permanentă, însă nu este cazul pentru o aceeaşi zonă terestră, fie ea şi din Hawaii.)
    În concordanţă cu descoperirile lui Shaw şi cu calculele lui Glatzmaier, se pare că acum, activitatea magnetismului terestru este în drastică diminuare, dar până la anularea urmată de schimbarea polarităţii ar mai fi cel puţin 20.000 de ani (de la 780.000 la 800.000).
    Despre schimbarea periodică a polarităţii există numeroase afirmatii dintre acelea mai puţin ştiinţifice, una dintre acestea fiind cea despre «răsturnarea axei terestre» menţionată de Edgar Cayce în aşa-zisele sale «lecturi». Dacă nu Cayce, în orice caz interpreţii săi, printre care Dorothee Koechlin de Bizemont, văd această răsturnare în sensul propriu, adică Terra s-ar răsturna cu Arctica în locul Antarcticii şi invers (unul din motive e presupus a fi acumularea unei exagerate cantităţi de ghiaţă la poli !!!).
    Dacă un om needucat, cum a fost Cayce, ar avea scuze, este de mirare că oameni cu oarecare pretenţii, acordă credit unei variante de răsturnare, la propriu, a Terrei şi asta fără niciun fel de justificare ştiinţifică şi împotriva oricărei legi fizice, ci numai una (justificare) bazată pe o presupusă voinţă a lui Dumnezeu, sau şi mai aberant, ca urmare a energiei născute din «vibraţia negativă» a gândurilor celor păcătoşi.
    Pentru a fi drepţi cu Edgard Cayce, care în niciun moment nu şi-a însuşit paternitatea „lecturilor” sale, considerându-le răspunsuri „ale divinităţii” la întrebări pertinente şi sincere despre viitorul umanităţii, trebuie să recunoaştem că multe din „profeţiile” sale, dacă nu toate, au valoare certă, atât cele de natură morală, cât mai ales cele care vizează ştiinţa şi cunoaşterea în general. Nu trebuie uitat că „lecturile” lui Cayce sunt primele care vorbesc de schimbarea polarităţii magnetice a Terrei, de rezolvarea morală a segregării rasiale, de energomentalism şi unidirecţionare mentală, de nocivitatea fetişizării primatului finanţei mondiale, de derapajul moral al politicii democraţiei selective etc. – probleme despre care nici nu se putea aminti la vremea respectivă, iar unele nu au fost formulate nici până acum.
    Revenind la ipoteza schimbării polarităţii terestre, este de menţionat şi afirmaţiile acelor oameni de ştiinţă care spun că acest lucru se produce prin migrarea polului nord spre polul sud şi invers. La baza acestei ipoteze se află constatarea faptului că polii magnetici suferă acea „migrare” în jurul poziţiei medii a polului geografic pe care o corelează şi cu acele anomalii constatate în zone nicidecum polare.
    Schimbarea periodică a polarităţii magnetice fiind o legitate fizică certă, în niciun caz nu poate fi explicată prin „răsturnarea axei” sau prin „migraţia polilor”; cauza acestui fenomen va deveni explicită imediat ce mecanismul naşterii electromagnetismului terestru va deveni cunoscut.
    În ciuda importantelor descoperiri, experimente şi aplicaţii ale fenomenului electromagnetic, geneza sa rămâne totuşi neelucidată, şi deci fenomenul este încă considerat paradoxal. Cauza nu pare a fi alta decât modalitatea de explorare foarte strict specializată, „pe bucăţele”, de către diferiţi „specialişti“. Chiar şi cercetările mai sus menţionate suferă de aceeaşi defecţiune deoarece nu au ţinut cont de cele trei componente inseparabile (mecanică, electrică, magnetică) ale electromagnetismului.
    „Vindecarea” de ocultism a teoriei magnetismului planetelor (stelelor etc.), nu poate fi făcută decât prin analizarea magnetismului în calitate de componentă a electromagnetismului; aşa-numitul magnetism remanent (şi cel natural) nu este un fenomen aparte ci numai o consecinţă a electromagnetismului terestru, iar Terra (sau oricare alt corp ceresc „viu”, geologic activ) este generatorul primordial al electomagnetismului cu cele trei componente ale sale identificate fără echivoc.
    Fără vreun complex faţă de sintagma „E prea simplu să fie adevărat“, cu care, de regulă, ştiinţa conformistă respinge soluţiile gen „oul lui Columb”, Terra poate fi identificată foarte uşor drept generatorul primordial (fără niciun fel de excitabilitate primordială sau de autoexcitabilitate) al electromagnetismului şi în particular a componentei sale numită magnetism terestru. Dacă tot am amintit de oul lui Columb, chiar planeta noastră este modelul cel mai asemănător cu banalul produs avicol: are litosfera solidă asemănătoare coajei oului, are interiorul fluid, în timp ce nucleul este aproape solid (mai puţin fluid decât restul interiorului său), iar raportul dintre aceste componente este suficient de potrivit pentru a furniza o explicaţie validă privind generarea electromagnetismului.
    Acest „ou proaspăt” care este Terra, este cu certitudine cea mai nouă planetă a sistemului nostru planetar, care nu a avut încă timpul să se „răcească” (să se solidifice integral), spre deosebire de celelalte planete telurice (în mod sigur Marte) al căror nucleu pare să se fi solidificat (sau să fi devenit foarte vâscos) de mult.
    #Terra, iniţial numită Tiamat, cu o masă de cca. trei ori mai mare decât în prezent, şi care orbita între Jupiter şi Marte, s-a născut ca şi celelalte planete prin expulzare, în urma exploziei atomice a Soarelui acum cca. 13,7 miliarde de ani. Conform teoriei MESER expusă în lucrarea Genesisdiceae, a autorului acestor consideraţii, sistemul nostru planetar a luat naştere în urma exploziei atomice a Soarelui, totuşi Terra are data (re)naşterii în urmă cu numai 4,5 miliarde de ani. La acea dată Tiamat a intrat în coliziune frontală cu satelitul Orfeu al planetei rătăcitoare Neberu (identificată ca cea de a zecea planetă a Soarelui). Rezultatul coliziunii s-a „tradus” în naşterea centurii de asteroizi (a căror masă totală reprezintă cca. două treimi din masa lui Tiamat) şi planeta Ki, actuala Terra, însoţită de rămăşiţele satelitului Orfeu, viitoarea Lună. Teribila coliziune a reîncălzit vechea planetă, apropiindu-o de condiţiile care au existat la o mică distanţă de momentul desprinderii de Soare. (Se poate aprecia că Terra renăscută este mai tânără cu cca. 10 miliarde se ani decât oricare planetă a Soarelui.)
    Ca urmare a coliziunii frontale, masa planetei Tiamat a devenit de cca. trei ori mai mică şi în plus şi-a redus viteza pe orbită. Ambele modificări au făcut ca forţa cenrtifugă să scadă drastic în favoarea forţei centripete (atracţia solară) – modificare ce a dus în mod necesar la plasarea sistemului (iniţial dual) Ki – Orfeu (Terra – Lună) pe o orbită mai apropiată de Soare (între Marte şi Venus).
    Încă în sfera supoziţiilor fiind, se poate specula şi ideea că din cauza principiului conservării momentului cinetic, viteza de rotaţie a corpului dual şi apoi a Terrei, în jurul axei, a devenit foarte mare (evaluările vorbesc de o rotaţie completă în 4 ore). Pentru similitudine sa ne gândim la creşterea vitezei de rotaţie a unui patinator pe ghiaţă atunci când îşi strânge braţele lângă de corp, amănunt care va putea explica volorile înalte ale nivelului de magnetizare terestră din perioada de început a existenţei noii planete, precum şi apariţia fenomenului de îndepărtare progresivă a satelitului său, Luna, de planetă. Iniţial, după desprindere, Luna s-a plasat dincolo de raza Roke (distanţă de la care eventualele resturi nu mai pot cădea pe corpul din care au provenit), adică la cel puţin 22.500 km. faţă de Terra, iar în cele cca 4,5 miliarde de ani s-a depărtat la aproximativ 375.000 km. unde se pare că forţele centripetă şi centrifugă au devenit egale.#
    Este binecunoscut procedeul practic folosit pentru a depista dacă un ou este fiert sau este proaspăt. Dacă un ou fiert (solidificat) poate fi făcut să se rotească uniform mult timp, un ou proaspăt, obligat să se rotească, se comportă ciudat; iniţial se roteşte, apoi “ceva” din interior îl frânează, şi iar se roteşte, înainte de a se opri. (Dacă ar fi mai “masiv”, procesul s-ar repeta de mai multe ori.)
    Un ovoid la care exteriorul solid are masa aproximativ egală cu cea a interiorului lichid, pune în evidenţă foarte clar şi pe durată mai îndelungată, acest comportament aparent ciudat, care în ultimă instanţă conduce totuşi la micşorarea vitezei de rotaţie. (În condiţii ideale, dacă solidificarea ar fi rapidă, corpul ar păstra o viteză de rotaţie constantă, la nivelul celei din momentul rigidizării).
    Un astfel de “ovoid” este geoidul numit Terra şi ar fi greu de explicat, nu de ce se comportă ca un ou proaspăt în rotaţie, ci de ce nu s-ar comporta astfel. De asemenea, Marte fiind “un ou fiert” nu are motive să–şi reducă sau să-şi mărească viteza de rotaţie axială, pe când Terra (ou proaspăt) are, până când nucleul său se va solidifica, moment din care îşi va menţine viteza de rotaţie de la momentul respectiv. Realitatea este că viteza de rotaţie a scoartei Terrei se modifică continuu dar nu uniform, ci cu sincope care înseamnă decelerări şi accelerări relative succesive ale litosferei (faţă de nucleu, şi ale acestuia faţă de litosferă), care pot fi explicate logic în virtutea legilor fizice.
    Am vorbit anterior de predictibila reducere a vitezei pe orbită a Terrei – consecinţă a coliziunii Planetei Tiamat cu satelitul Orfeu al planetei Neberu (Sursele se află în scripturile sumeriene ale creaţiei, recent descifrate de savantul Zahar Sitkin). Concomitent cu reducerea vitezei pe orbită, din cauza impactului, planeta Tiamat a pierdut cea mai mare parte din masa sa, şi implicit şi-a redus volumul, dar în acord cu principiul conservării momentului cinetic, noua planetă Terra şi-a mărit în mod legic viteza de rotaţie axială. Această creştere a vitezei s-a manifestat în primul rând la nivelul învelişului exterior solid, în timp ce interiorul mult mai fluid are nevoie de timp mai îndelungat pentru a ajunge la viteza litosferei. Este de înţeles că exteriorul în proces de solidificare, cu viteză de rotaţie mai mare, “funcţionează” ca un accelerator al nucleului eminamente fluid, iar acesta ca frână a scoarţei planetare. În aceste condiţii este evidentă apariţia mişcării relative dintre scoarţă şi nucleu, generatoare de FRECARE (energie mecanică) . (Diferenţa de viteză nu există numai între “litosferă“ şi nucleu ci şi între straturile interiorului lichid, atât dinspre suprafaţă spre centru, cât şi dinspre ecuator spre poli.)
    Cum este binecunoscut, frecarea generează electrizarea materiei, şi chiar dacă aceasta raportată la litosferă este statică, raportată la nucleu este dinamică, adică în mod obiectiv reprezintă sarcini electrice în mişcare, deci curent electric. Chiar dacă această înterpretare nu ar fi plauzibilă, curentul electric propriu zis creat de diferenţa de potenţial tot poate fi identificat ca urmare a nivelului diferenţiat al valorii de frecare şi deci de electrizare diferită a straturilor interne (descrescător dinspre suprafaţă spre centru). Predictibila imensă cantitate de electricitate şi diferenţa de potenţial, coroborate cu temperatura enormă a nucleului, care îl transformă pe acesta, nu în bun conductor de electricitate, ci în superconductor, presupune apariţia la propriu a unui curent electric (pe care-l putem numi teluric) de intensitate şi tensiune greu imaginabile.
    In această situaţie Terra oferă imaginea unui imens solenoid (“cuşca” unui dinam) parcurs de un curent deosebit de puternic şi care nu poate genera (prin inducţie) decât un câmp magnetic pe măsură. (După cum se vede, paradigma eminamente originală, pentru prima dată mai sus formulată, nu trebuie să facă apel la existenţa niciunui câmp magnetic de iniţiere şi nici la necesitatea de autoexcitare a câmpului electromagnetic terestru, totul fiind perfect explicabil prin legile de mişcare a fluidelor.)
    Aşa-numiţii curenţi telurici trebuie să existe în mod obiectiv, într-o măsură chiar neaşteptat de mare în profunzimea Terrei, din care cauză nici nu au fost studiaţi şi nici nu le-au fost evaluaţi parametrii. Este predictibil ca aceşti curenţi să aibă milioane de volţi şi milioane de amperi.
    #De fapt acei curenţi electrici depistaţi în strânsă relaţie cu anomaliile magnetice, nu sunt adevăraţii “curenţi telurici”. În comparaţie cu aceştia, curenţii telurici veritabili sunt mult mai puternici (tensiune), mult mai intenşi (intensitate) şi cvazipermanenţi, nicidecum accidentali, ci cu o existenţă inexorabilă.#
    Cu privire la acel magnetism (numit natural) remanent, se poate justifica faptul că el nu reprezintă câmp magnetic (în sensul de curent activ) ci doar o stare invariantă (gen electricitate statică) care este “conservată” de materie ca “abilitate” (un fel de “pecetluire”) a acesteia de a “înregistra” nivelul magnetismului terestru local, la momentul când acea probă de materie (magmă) se solidifică.
    Diminuarea periodică, stagnarea şi apoi intensificarea câmpului magnetic terestru este un comportament legic al fenomenului şi se explică prin comportamentul mecanic al litosferei în raport cu nucleul vâscos, plutitor în interiorul fluid al planetei.
    Dacă luăm ca iniţială rotaţia mai rapidă a scoarţei terestre decât cea a nucleului, aceasta (scoarţa), din cauza frecării, îşi micşorează viteza antrenând mărirea vitezei de rotaţie a nucleului. De-a lungul timpului planetar, apar momente când acestea (vitezele) se egalizează, practic dispărând frecarea şi deci producerea de curenţi electrici (de energie electrostatică), ceea ce înseamnă anularea câmpului magnetic indus (precedat de acele anomalii), dar în virtutea legii inerţiei, viteza de rotaţie a litosferei continuă să scadă iar a nucleului să crească. În această nouă situaţie reapare frecarea, dar în sens invers, ceea ce practic înseamnă inversarea sensului de deplasare relativă a “conductorului” electric în câmpul magnetic, şi conform legilor fizice, câmpul magnetic indus (al cărui sens se determină cu regula lui Lenz), va fi invers polarizat.
    #Regula “mâinii drepte a lui Lenz” justifică legic inversarea polarizării; degetele mâinii drepte sunt îndreptate de fiecare dată spre interiorul fluid al planetei (sensul curentului electric), iar degetul mare depărtat lateral, indică Estul când litosfera are viteză mai mare, şi Vestul când aceasta are viteză mai mică decât restul planetei (sensul deplasării relative a “conductorului” se schimbă), şi deci palma mâinii (în care intră liniile de forţă magnetice), îşi schimbă orientarea (îndicând poziţie opusă pentru Nordul magnetic.#
    (Explicaţia este conformistă, dar cu mari şanse de a fi adevărată, şi în plus, se pare că acest proces periodic de accelerare-decelerare obiectivă a litosferei a avut loc de mai multe ori în “viaţa” Terrei şi a mărit numărul de extincţii ale vieţii prin cumul cu extincţiile ce au avut alte cauze, una fiind extincţia dinozaurilor din cauza coliziunii meteorice.)
    #Cu privire la afirmaţia că schimbarea polarităţii este însoţită de extincţia vieţii, menţionăm ipoteza că inexistenţa câmpului magnetic înseamnă absenţa protecţiei faţă de radiaţia cosmică.#
    Prezenta paradigmă a electromagnetismului terestru afirmă în esenţă că acest fenomen are la bază transformarea energiei cinetice în energie electrică, aceasta inducând energia magnetică, şi ţinând cont că în acest proces este inevitabilă şi apariţia energiei calorice (degenerative), aceasta va determina în final “moartea” energomagnetismului planetar (ca în cazul planetei Marte), dar nu acea speculativă “moarte termică” a Universului.
    Ţinând seama de “tinereţea” Terrei, de dimensiunile ei ca cea mai mare planetă telurică, de faptul că planeta Marte a avut nucleu fluid cca. 10 miliarde de ani, planeta noastră se pare că nici nu a trecut de jumătatea “vieţii” sale, deşi o viitoare anulare a activităţii magnetice (una temporară urmată de schimbarea polarităţii) ridică semne de întrebare asupra fiinţării întrupate actuale.
    Este dovedit că liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru sunt curbe închise care (actualmente) intră prin polul Nord şi ies prin polul Sud (sau invers în cazul polarizării de sens contrar), mai “condensat” în spre Soare şi mai “rarefiat” în partea opusă, ca urmare a influenţei “vântului solar”.
    Se poate vorbi şi de o axă magnetică a Terrei, aceea care ar fi poziţia medie a axei (de rotaţie a geoidului) care descrie conul de precesie în aproximativ 26.000 de ani.
    Principalul efect al câmpului magnetic terestru este devierea radiaţiei cosmice (şi deci protejarea vieţii terestre de efectul nociv al radiaţiei), aceasta fiind dirijată spre polii magnetici (vizibilă sub forma binecunoscutelor aurore) restul din suprafeţa terestră fiind protejat împotriva aceastei radiaţii nocive.
    Admiţând sintagma “cui pe cui se scoate”, se poate considera că natura câmpului magnetic este radiaţie cosmică pură, «curent» de materie primordială.
    #Având în vedere că principala protecţie a Terrei în faţa radiaţiei cosmice şi a bombardamentului solar cu particule elementare, este câmpul magnetic (cvazi-exclusiv) şi nu atmosfera, se pare că temerea cu privire la celebra “spărtură” în stratul de ozon nu este destul de întemeiată, fiind folosită (poate fără intenţie expresă) în alimentarea isteriei escatologice. Realitatea este aceea că “spărtura” (mai mare sau mai mică) a fost, este şi va exista veşnic în zona polară, şi doar dimensiunile sale temporare fiind speculate ca pericol pentru Terra. În fond, nu stratul de ozon protejază Terra de radiaţia cosmică (nici măcar de totalitatea radiaţiilor luminoase solare), ci numai câmpul magnetic.#
    Luând în considerare efectul pe care câmpul magnetic îl are asupra radiaţiei cosmice pe care de fapt o dirijează de-a lungul axei terestre (prin poli), se poate emite ideea că natura “curentului magnetic” are aceeaşi consistenţă cu această radiaţie; atât ondulatorie (string) cât şi corpusculară (radiaţii alfa, beta, gama şi numeroasele categorii de particule elementare). Împotriva radiaţiei care poate penetra cu deosebită uşurinţă întregul glob terestru, numai o protecţie de aceeaşi natură cu ea poate fi eficientă, şi anume câmpul magnetic.
    #Pentru a pune lucrurile la punct, este nevoie de urmatoarele precizari:
    Soarele, generatorul propriului sistem planetar, în urma exploziei atomice – prima din viaţa sa, are un câmp magnetic vast materializat în aşa numita coroană magnetică în interiorul căreia se află întregul său sistem planetar. în realitate, chiar câmpul magnetic al Soarelui protejază planetele, inclusiv Terra, de radiaţia cosmică, astfel că la Terra, spre exemplu, mai ajunge numai o mică parte a radiaţiei cosmice. In mod paradoxal, câmpul magnetic terestru apără planeta în special împotriva radiaţiei provenită de la Soare care deşi puternică este minoră în comparaţie cu cea cosmică.#
    #Cu referire la radiaţia vizibilă, în teoria relativităţii elaborată de Albert Einstein se face afirmaţia că razele de lumină sunt deviate de la traiectoria rectilinie atunci când trec “pe lângă” un corp ceresc major, determinantă fiind forţa de gravitaţie. Afirmaţia a fost primită cu rezervă de lumea ştiinţifică în absenţa unei dovezi fizice. Abia observaţiile astronomice prilejuite de eclipsa de soare din 29 mai 1919 asupra poziţiei unui grup de stele în timpul eclipsei şi în noaptea consecutivă acestei zile (deci în absenţa soarelui), s-au constituit drept dovada indubitabilă despre corectitudinea ipotezei einsteiniene (privind deviaţia, nu şi cauza). (În timpul eclipsei, se părea că Soarele “şi-ar fi făcut loc” printre stelele respective, respingându-le în jurul său, ca şi când distanţele relative dintre ele s-ar fi mărit.)
    În virtutea acestei dovezi a fost emisă ulterior şi teoria despre enorma gravitaţie a aşa-numitelor “găuri negre”, conform căreia lumina vizibilă, fără a mai pune în cauză celelalte feluri de radiaţie, este complet absorbită de către forme speciale de materie superconcentrată. (Teoria suferea totuşi de câteva inconsecvenţe paradoxale.) În mod neaşteptat, în anul 2004, Stephen Hawking – autoritatea incontestabilă a acestei teorii, afirmă că ea conţine supraestimări, şi asemeni lui Einstein cu privire la teoria constantei universale, îşi declină susţinerea. Noul punct de vedere al lui Hawking nu este de notorietate publică, dar se pare că celebrul om de ştiinţă, fără a contesta realismul fenomenului, îl atribuie nu gravitaţiei universale cu preponderenţă, ci altei cauze.
    În ideea că radiaţia luminoasă vizibilă are aceeaşi natură ca restul radiaţiilor cosmice, şi cum acestea sunt “sever” controlate de câmpul magnetic (în cazul Terrei este foarte evident) şi nu de gravitaţie, înseamnă că modificarea opticii lui Hawking are temei, iar acea altă cauză nu pare a fi decât câmpul electromagnetic al corpurilor cereşti.#
    Devine foarte probabil că schimbarea direcţiei razelor luminoase (ca una din formele de radiaţie cosmică) în “apropierea” Soarelui să nu fie decât în mică măsură efect al gravitaţiei, preponderentă fiind acţiunea câmpului magnetic al acestui corp ceresc.
    Drept dovadă fizică a acestei ipoteze se poate considera comportamentul radiaţiei cosmice, inclusiv a radiatiei solare vizibile, în proximitatea Terrei; câmpul magnetic terestru protejând Terra de radiaţii, dirijându-le de-a lungul axei polare, şi acelaşi câmp magnetic face din Terra “o lentilă” convergentă care concentrează asupra suprafeţei sale mai multă energie luminoasă decât cea proporţională cu mărimea suprafeţei sale orientată spre Soare la un anumit moment. (Direcţia, intensitatea şi locaţia polară ale radiaţiilor direcţionate sunt dovedite de fenomenul numit auroră.)
    #În ideea că natura influenţei asupra luminii este preponderent magnetică (şi în mult mai mică măsură, gravitaţională), fenomenul modificării direcţiei ar putea fi folosit pentru determinarea unor parametri ai corpurilor cereşti, cum ar fi “vârsta” acestora în funcţie de intensitatea câmpului magnetic, la rândul său dependentă de starea mai mult sau mai puţin “fluidă” a interiorului corpului.#
    Concluziv, se poate afirma că dacă gravitaţia este “motorul” genezei şi evoluţiei tuturor corpurilor cereşti, magnetismul stelar şi planetar este “sistemul de protecţie” împotriva radiaţiei cosmice, al vieţii întrupate din Univers. Electromagnetismul este propriu tuturor corpurilor cereşti “vii”, adică evolutive; el nu este un fenomen întâmplător, ci o caracteristică generală a substanţei evolutive.

  15. “Tot el avertizeaza insa ca, dupa cutremurul de 7,1 grade produs miercuri in China, urmatoarea tara care “ar trebuie sa se pregateasca” pentru un seism mare este Japonia. Să dea Dumnezeu să n-aibă dreptate, să nu aibă loc nici un alt cutremur catastrofal!” …

    Iata ca din nefericire a avut dreptate,Japonia a urmat ,iar seismul de 8,9 pe Richter a fost catastrofal (11.martie.2011)