Azi, Valeriu Stancu a împlinit 60 de ani. Mâine Marin Mincu ar fi împlinit 66 de ani, Ştefania Plopeanu îl pomeneşte

Vineri, 27 august 2010. Sunt şi optzecişti care intră în acest an în rândul… şasezeciştilor. Adică optzecişti care împlinesc 60 de ani anul acesta, cum am împlinit şi eu (şi nu mi-a fost uşor; prietenii m-au evitat, n-au scos o vorbă că am intrat în zona primei bătrâneţi). N-am văzut semnalat în presa literară evenimentul decât întâmplător, în dreptul numelui lor apărând cifra 60: la Cassian Maria Spiridon şi la Nicolae Oprea (căruia revista Argeş i-a dedicat două pagini). Azi, 27 august a împlinit 60 de ani Valeriu Stancu. Am căutat pe Internet (pe Google) o biobibliografie a lui şi n-am găsit, nu e nici în Wikipedia, nu-mi vine să cred, am căutat prin casă o carte a lui şi am găsit numai una, în care nu are biografia trecută. Azi, Valeriu Stancu, foto, e redactor-şef al revistei Cronica din Iaşi (editată de Consiliul Judeţean Iaşi) şi director adjunct la Biblioteca Gh. Asachi din Iaşi – poet şi prozator, dar şi traducător. Debutat în 1981 la Editura Cartea Românească cu poeme, e printre poeţii care, specializaţi în franceză, după Revoluţie au cele mai multe cărţi originale apărute în franceză, în… Belgia, de exemplu (el are cinci)! Aşa se face că e mai apreciat în străinătate decât în ţară ca poet, e invitat la toate festivalurile internaţionale posibile (a văzut întreaga lume; a primit şi premii literare în străinătate), că stă mai mult prin străinătate decât în ţară. Figură luminoasă, mereu îndrăgostit, Valeriu Stancu merge pe drumul lui şi în literatura română (nu numai în viaţa personală; volumele de proză îi dau de gol aventurile), e o personalitate accentuată. Până anul trecut a fost preşedintele Filialei Iaşi a USR (apropierea de colegii scriitori l-a readus în prim-planul vieţii literare ieşene), dar prietenii l-au detronat, numai ei ştiu de ce – şi de atunci singurătatea lui a crescut exponenţial… Azi, când l-am felicitat de ziua de naştere mi-a spus că ieri s-a întors de la Festivalul de poezie de la Struga şi că se pregăteşte să plece la Festivalul de poezie de la Liège „Arthur Haulot”, din Belgia. Admir modelul lui de scriitor care ştie ce vrea de la viaţă (are un standard ridicat). Valeriu Stancu (l-am cunoscut când avea vilă la Durău, ridicată din banii adunaţi din premiile obţinute în străinătate), serios, retras, scoate carte după carte, mi-a spus că anul acesta a publicat două romane – azi are o vilă nouă superbă pe dealurile Galatei din Iaşi (nu departe de el au vilă Cassian Maria Spiridon şi Constantin Dram), e clar că noua vilă îl inspiră, nu mai pun la socoteală maşina de lux.

La 60 de ani Valeriu Stancu mi-a spus că se simte „ca la 30”… Redau aici un scurt poem al lui (din volumul apărut în 2009, intitulat „Triunghiuri cu pupila albastră”, 184 pagini), „Balada petalei de roză (adâncul blasfemiei)”, regretând că nu pot să redau aici poemul lung „Mai bine golan”:

Mă părăsesc iubirile pe rând

M-am părăsit şi eu – de ce m-aş teme?

Eram un zeu de lacrimă flămând

Nu învăţasem rugi şi nici blesteme //

Azi văd din ceruri îngerii căzând

Valeriu Stancu

***

Mâine, 28 august, Marin Mincu, foto, ar fi împlinit 66 de ani (născut în 1944 la Slatina) – dar n-a mai apucat, Dumnezeu a avut alte gânduri cu el: poet, prozator, critic şi istoric literar, eseist (semiolog) şi publicist remarcabil. Personal, am fost legat sufleteşte de acest scriitor incomod singuratic, sclipitor în tot ce a scris, „un geniu neînţeles”… Drumurile noastre s-au întretăiat adeseori (mi-a publicat două volume de versuri la editura lui, Pontica; i-am dat rubrică la ziarul Cotidianul, l-am apărat în situaţii extreme). Regret că ne-am despărţit anul trecut în relaţii proaste (era supărat că i-am interpretat greşit viaţa personală), a murit anul trecut la 4 decembrie. Ieri, la telefon, soţia lui, Ştefania Plopeanu nu era încă împăcată cu gândul că Marin Mincu nu mai e, şi a acuzat „medicii cârpaci”. Cu două luni înainte să aibă atacul cerebral fatal (imediat după ce s-a încheiat o emisiune pe TVR Cultural, transmisă în direct; se pare că reflectoarele primitive de aici, care înfierbântă nu numai atmosfera din studio, ci influenţează şi organismul participanţilor la emisiune), Marin Mincu avusese parte de un accident la cot… Trecând timpul de la moartea lui, Ştefania Plopeanu (bolnavă de inimă, a fost permanent menajată de Marin Mincu şi de fiul acestuia, nu i se spunea de accidentele soţului) a conştientizat că Marin Mincu a căzut în cot (şi l-a fracturat) deoarece avea momente când îşi pierdea cunoştinţa. Rememorând, a înţeles că de la accidentul de maşină (Marin Mincu avea un Cielo) de acum câţiva ani, când s-a dat de câteva ori peste cap cu maşina, la o curbă în viteză, de la Craiova spre Piteşti (fără să păţească nimic, a crezut Marin Mincu, care a refuzat internarea şi a luat peste picior totul), Marin Mincu avea dese pierderi de cunoştinţă. „În loc să se interneze atunci, mi-a salvat mie teza de doctorat”, mi-a spus Ştefania Plopeanu la telefon: „Avea 10-15 secunde când pierdea legătura cu această lume, dar refuza să vorbească de asta cu mine, mă menaja, îi spunea numai fiului lui, dar cred că nici nu-şi dădea seama ce i se întâmpla cu adevărat… În plus, eu l-am dus să facă operaţia la prostată, care a reuşit pe deplin, am dormit lângă el pe un pat pliant la spital, l-am convins numai aşa să nu mai fugă din spital”… Pe 30 noiembrie 2009, după terminarea emisiunii de la TVR Cultural, Marin Mincu a avut ruptură de arteră mediană a creierului, calota îi era plină de sânge, acolo s-a prăbuşit şi a intrat în comă profundă pe 4 decembrie, „nu mai răspundea la nimic, mi s-a spus să-i vorbesc, fiindcă e necunoscută activitatea creierului, dar n-a răspuns, a murit la Bucureşti cu un zâmbet de nedescris pe faţă, era fericit, i-a văzut faţa lui Dumnezeu”… Altfel, Marin Mincu a fost un scriitor ieşit din comun, în fiecare zi la ora 5 dimineaţa era la masa de scris şi de citit. Colegii de breaslă au fost nedrepţi cu el, l-au acuzat de câte în lună şi în stele, „eu l-am scos prima oară din ţară, l-am dus în Bulgaria, prin sindicat”, îmi mai spune Ştefania Plopeanu (foto) la telefon, a muncit pe brânci să ajungă să profeseze în Italia şi să se impună, să fie premiat, tot ce a realizat a realizat prin muncă supraomenească, era obsedat de literatură. „În rest, dinspre păcatele lumeşti, pe care eu trebuie să i le rezolv azi (Marin Mincu are şi o fetiţă din afara căsătoriei), i-am acordat demult iertarea”, îmi mai spune soţia lui, Ştefania Plopeanu, dovedită o viaţă întreagă un prieten devotat marelui dispărut.

PS. Public şi azi (am publicat aici ieri şi alaltăieri) fotografii primite de la poetul Aurel Sibiceanu, făcute la colocviul optzeciştilor de la Piteşti, din acest an.