Beneficiar al atâtor terapii iniţiatice, era normal să apară de la Vasile Andru marele roman românesc, n-a apărut. Lansare de carte la București când Cehoslovacia era invadată

Duminică, 27 mai 2012. De ieri am ieșit din actualitate (pentru alte șapte zile, numărând de azi, voi fi absent din viața cotidiană). Fac un experiment: încerc să compar, în timp, percepțiile mele publice – dacă s-au dovedit greșite și, eventual, ce schimbări radicale au avut loc. În plin an al apocalipsei din 2012. De exemplu, cum vedeam în anul apocalipsei din anul 2000 situația prozei din România, „privire din avion”. Continui ceea ce a am început să public de ieri (când am avut o mai lungă introducere despre proza de la noi, la zi), aici – Despre proza noastră “necompetitivă”:

Speculam deunăzi, pe marginea lansării noii cărţi a unui prozator ieşit din tiparele obişnuite româneşti, cu pretenţii de iniţiat “universal”, cu un destin aparte, pe care mi-l închipui că se poate feri de cenzura transcendentală (vinovată şi de absenţa Premiului Nobel pentru Literatură pe aceste meleaguri mioritice, te pomeneşti). Subliniam că de la unul ca el aştept “marele roman”, fiind un “îngrijitor al sufletului” – l-am numit pe Vasile Andru, autor şi de jurnale de idei şi de eseuri sapienţiale (teoretician şi practician al isihasmului ortodox, cu mii de adepţi). Figură aparte, cu dublă cetăţenie de câţiva ani (româno-neo-zeelandeză; doar jumătate de an locuieşte în România, când redevine redactor principal la revista de prestigiu a Uniunii Scriitorilor, “Viaţa Românească”), Vasile Andru, bucovinean-cernăuţean la origine, deţine un secret al “terapiilor mentale”, care-l menţine într-o postură de invidiat: acela de iniţiat. Îndrumător de practici sau terapii iniţiatice (cu preponderenţă orientală, interesat în special de dedesubturile neo-ortodoxismului indian, călcând pe urmele lui Mircea Eliade) şi recunoscut ca “mare nevoitor, îmbogăţit sufleteşte” pe Muntele Athos (unde a deprins profunzimea “rugăciunilor minţii”), Vasile Andru e şi un “model cu energie pozitivă” (după cum sublinia poeta Silvia Chiţimia la lansarea ultimului volum al prozatorului Vasile Andru, “Păsările cerului”, apărut la Editura Allfa; volum ignorat pe nedrept de premiile pe 1999 ale Uniunii Scriitorilor sau ASPRO). Teoretic, Vasile Andru este motivat să “explodeze în profunzime”. Până azi, însă, Vasile Andru “s-a risipit” şi, practic, n-a reuşit “să pună pe masă esenţialul”, în proză…

Beneficiar al atâtor “terapii iniţiatice”, personal aştept de la Vasile Andru, aşadar, “marele roman” – am subliniat asta şi la lansarea de care am pomenit: domnia sa venind din direcţia contemporană “existenţial-magică” (a subconştientului şi vieţii interioare) a prozei româneşti, în care îi recunosc pe Ştefan Bănulescu şi Ştefan Agopian. Fiindcă a sosit momentul să se consemneze franc: direcţia textualist-experimentală din proza optzecistă a intrat într-o fundătură (“premianţii” de anul acesta ai Uniunii Scriitorilor şi ai ASPRO, “buzoienii” Gh. Iova şi Gh. Ene, sunt exemple clare în acest sens, de “rulare în gol” a prozei româneşti; dar din  această fundătură au reuşit deja să iasă un Mircea Nedelciu, un Ioan Groşan; sau un George Cuşnarencu, căruia i-am pierdut urma). E semnificativ faptul că Vasile Andru a fost un precursor al textualismului (preluat din literatura franceză, tip “antiroman”), redistribuind “coduri verbale”. Înainte să apară optzeciştii, domnia sa nu se întreba întâmplător: “Apare o nouă vârstă literară în România?”. A sosit vremea, am mai subliniat la această lansare, să fie depăşit experimentul în proza românească şi să nu se mai bată câmpii cu “mentalitatea textualistă” (a acelei proze a textului care se scrie pe sine, preamărite de un prozator important şi teoretician al experimentalismului în literatura română, Gheorghe Crăciun, inclusiv în prefaţa la “Păsările cerului”), cu asumarea riscului “unor construcţii incerte, improbabile”, a autorului care “gândeşte, citeşte şi scrie în deplină cunoştinţă de cauză”, dovadă de mare deşteptăciune… Ajung maldărele de experimente în proză (în poezie e altă situaţie, experimentul e o necesitate naturală; poezia românească e recunoscută în întreaga lume ca excepţională), ar fi cazul să se mai şi construiască romane adevărate, care să atragă atenţia măcar cititorilor avizaţi români, dacă nu editorilor din Europa sau America. Am traversat dictaturi extraordinare, negre şi roşii, ar trebui să dăm măsura sensibilităţii româneşti, să ieşim pe piaţă cu prozatori şi cărţi de anvergura prozatorilor şi cărţilor sud-americanilor – latini ca şi noi, cu o fire care abia aşteaptă să fie exprimată “la cea mai înaltă tensiune interioară”. A trăi eşecul personal şi colectiv-istoric, într-adevăr, a reevalua “reveria antropologică”, a depăşi constrângerile lăuntrice şi “dosarele de canonizare”, a pune în evidenţă “demolările psihice”, iată o reţetă a noului “mare roman”. (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

***

Partea a doua (ieri am publicat-o pe prima) din eseul universitarului Ion Simuț la Paul Goma:

Cazul PAUL GOMA între politică şi literatură

Un destin politic (II)

Din toamna lui 1965 reia studiile universitare la Filologia din Bucureşti, urmate timp de doi ani, până în 1967, şi întrerupte ca urmare a hărţuielilor Securităţii. Debutează, după îndelungi tergiversări, cu povestirea Aia, cu titlul schimbat de redacţie Când tace toba, în revista „Luceafărul”, din decembrie 1966, când redactor-şef era Eugen Barbu. Continuă să publice proză în „Luceafărul”, apoi în „Gazeta literară”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, înfrângând timorarea redactorilor în faţa condiţiei de fost deţinut politic. Debutează în volum în 1968 cu prozele scurte din Camera de alături. Cartea este lansată în librării la 22 august, în aceeaşi zi în care fusese invadată Cehoslovacia, de armatele Tratatului de la Varşovia, mai puţin armata română. Autorul se prezintă la Uniunea Scriitorilor pentru a se înrola în Brigăzile patriotice de apărare, dar i se cere mai întâi să se înscrie în partid; se înscrie, deodată cu Adrian Păunescu, Al. Ivasiuc şi alţi entuziaşti ai momentului, impresionaţi de politica sfidătoare a României la adresa Moscovei. O vreme, în anii 1968-1973, e redactor cu jumătate de normă la „România literară”. Încercările sale de a-şi continua evoluţia literară, publicându-şi cărţile în ţară, sunt zadarnice.

Refuzat de editurile româneşti, în 1971 apare în Germania romanul Ostinato şi în Franţa  sub titlul La Cellule des libérables, tradus şi prefaţat de Alain Paruit. Este bine primit de presa străină, iar autorul e caracterizat ca un Soljeniţîn român. Într-o cronică editorială citită la microfonul „Europei libere”, Virgil Ierunca va reflecta astfel la eveniment: “Îl aşteptam de douăzeci de ani, şi mai bine. Îl aşteptam pe scriitorul care să-şi asume riscul de a trimite în străinătate, el rămânând în România, o carte adevărată. Din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia şi, mereu, din Rusia, au sosit astfel de cărţi mărturisind despre chipul real al dictaturilor subdezvoltate din Est. În fiecare din aceste ţări,  scriitorii au devenit ereticii activi, prefigurând trezirea şi revolta împotriva puterii. Numai România se înfăşurase, aparent, într-un fel de serai estetic, unde scriitorii, necucerind libertatea, ci primind-o de sus, îşi făcuseră din ea un fel de armă bizantină, născătoare – e drept – de rodnice ambiguităţi. Fiecare din noi cunoaşte – fireşte – pe aceia, puţini, care s-au folosit de această libertate pentru a murmura adevăruri. Paul Goma, însă, cel dintâi, face saltul hotărâtor pentru a arăta lumii că se nasc şi în România scriitori demni de vremurile pe care le trăim. Ca Boris Pasternak, Soljeniţîn, ca Tibor Déry. (Şi nu-i numim pe toţi.) Cu toate riscurile”. Evenimentul era într-adevăr epocal şi Virgil Ierunca îi semnalează încă o dată în finalul cronicii marea importanţă: „Ne-am obişnuit cu eclipsele de adevăr. Un lucru este însă sigur: pentru profilul spiritual al României reale, cartea lui Paul Goma răscumpără căderea de fiecare zi a altor scriitori români. De azi înainte, suntem în rândul lumii!” (textul întreg e publicat în volumul lui Virgil Ierunca Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993). Erezia apariţiei romanului Ostinato în străinătate e dublă: mai întâi era inacceptabilă pentru „foruri” îndrăzneala de a ignora orice aprobări şi vize; în al doilea rând, subiectul cărţii – o mărturie despre închisorile din România venită tocmai din interior – era menită să contrarieze profund sistemul politic al minciunii. Scriitorul e „prelucrat” la Uniunea Scriitorilor, mustrat şi apoi, la propunerea unor oficialităţi de partid, e exclus din partid. Dar culmea! – Nu predă carnetul! În 1972 primeşte paşaport, călătoreşte în Austria, Germania, Franţa, după ce anterior i se refuzase orice solicitare de acest fel.

În 1972 apare în germană şi în franceză cel de-al doilea roman, Uşa noastră cea de toate zilele (Die Tür, Suhrkamp, şi Elles étaient quatre…, Gallimard), transmis în foileton la „Europa liberă”, ca şi Ostinato, anterior, ca şi cartea despre Gherla mai târziu. Cariera europeană a scriitorului evoluează spectaculos: în 1974, Ostinato este tradus în olandeză; Gallimard publică succesiv: Gherla, în 1976; Dans le cercle, în 1977; Garde inverse, în 1979. În paralel, scriitorul devine un profesionist al protestului anti-comunist. În 1977, aderă la Charta 77, se difuzează la „Europa liberă” scrisoarea, care va fi ulterior semnată, dintre scriitori, numai de I. Negoiţescu şi Ion Vianu. Militant pentru drepturile omului în România, Paul Goma devine o veritabilă instituţie politică independentă, la care unii apelau pur şi simplu pentru a obţine mai rapid un paşaport. (Va urma)

Ion Simuț

PS. Public și azi fotografii primite pe e-mail de la GSM, sub titlul: Cursul scurt de comunicare prin imagine.