Câte ceva și despre mediocritate și impostori în lumea literară postmodernă: a doua zi la Bistrița, la Rondul de noapte

Marți, 5 iulie 2011. Tot ziua a doua a Rondului de noapte (intitulat „Întoarcerea poeziei”), la Bistrița. Organizatori: criticul de artă Oliv Mircea și poetul Mircea Măluț. Invitați pe afiș: Ioan Moldovan, Traian Ștef, Romulus Bucur, Viorel Mureșan, Mircea Petean, Daniel Corbu, George Vasile Dâncu, Aurel Ștefanachi și cel ce scrie aceste rânduri. Invitat special Ion Bogdan Lefter (care a venit și l-a lansat pe Mihai Dragolea). La eveniment, scrie tot pe afiș, participă scriitorii bistrițeni: Virgil Rațiu, David Dorian, Alexandru Cristian Miloș, Adriana Rodica Barna, Victor Știr, N. Bosbiciu. În sală au fost prezenți cei din echipa revistei Mișcarea literară (Olimpiu Nușfelean, Ion Moise, artistul plastic bine cunoscut Marcel Lupșe, dar și Cornel Cotuțiu), echipa Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud și a Casei de cultură a sindicatelor (care organizează festivalurile naționale de poezie și proză G. Coșbuc și Liviu Rebreanu, prin  Alexandru Cățcăuan). A doua zi a Rondului de noapte a fost prezent și Dan Coman (nu și Marin Malaicu Hondrari, deși era trecut pe afiș; douămiiștii fac și la Bistrița legea lor nonconformistă) sau Gavril Țărmure, directorul unei edituri de elită. A comentat în continuare Ion Bogdan Lefter despre discontinuități în cadrul generației de 30-40 de ani, generație începută de optzeciști, că e o diferență de argumentație la douămiiști și o plasare în planuri diferite de percepție, deși toți autorii au proiectele lor proprii și ar trebui să existe modele comune, odată ce toți țin de modernitatea și postmodernitatea românească. Se poate scrie azi o istoria a literaturii române în generații? De ce nu. La nivelul structurilor de limbaj s-a produs o ruptură fundamentală în 1980, deși echinoxiștii au continuat poezia neomodernă; autorii sunt diferiți, au apărut și coduri secrete de scriere, la care tematica nu e relevantă, sunt și diferențe de ipostaze, dar cel mai mult a contat că a fost refondat limbajul poetic prin optzeciști. A intervenit Mircea Măluț: avem o generație literară de 30-40 de ani, dar nu avem un director de conștiință al ei, nici o ideologie clară. O ideologie ar putea fi cea legată de postmodernism, postmodernism nerecunoscut la masa de scris de o parte dintre optzeciști, dintre nouăzeciști și dintre douămiiști. Mircea Petean: un scriitor stă călare pe trei generații sau pe trei promoții? (A pomenit de antologia cu douămiiști, pe care o scoate la editura lui, Limes) Oliv Mircea: vorbim și de sociologie literară, schimbându-se vremurile, și de o epistemă poetică postmodernă – Nietzsche a fost primul postmodern… Mircea Petean: făceam caz de ceea ce urmează după neomodernitate la cenaclul de la Borșa din 1985… Ioan Moldovan: continuitatea e importantă, nu discontinuitatea sau ideea de ruptură, eu am citit bătrânii poeți de dinaintea mea, debutanții de azi nu citesc bătrânii poeți de dinaintea lor. Dan Coman: Modelele noastre sunt, totuși, optzeciștii. Oliv Mircea: N-am eliminat impostura, ne ajută douămiiștii să o eliminăm, cenaclul și revista Echinox au dat și impostori (Deschid o paranteză: am auzit aici și de mediocritatea mișcării literare de la Beclean, și mi s-a părut nedrept; am descoperit la Bistrița rivalități scriitoricești pe care le întâlnesc pretutindeni unde merg în țară la o manifestare literară, întreținută și de douămiiști; Bucureștiul e pe primul loc în a avea o viață literară toxică în acest sens, toți crezându-se vedete îndreptățite să fie glorificate; sunt scriitori intoleranți, care nu-și văd lungul nasului; la București te trezești că ești și suspendat din… Uniunea Scriitorilor fiindcă nu-i cânți în strună „scriitorului șef”; deși „instituția” Uniunii Scriitorilor n-are nici o legătură cu valoarea literară; personal, încerc să fiu cooperant la maximum cu poeții; dar să mă întorc la Bistrița: Oliv Mircea nu se referea cumva și la invitații săi când pomenea de impostură și mediocritate? Nu-l mai introduc în discuție pe Ion Bogdan Lefter, care e exclusivist până la Dumnezeu, crezând că valoarea e numai în curtea criticii de actualitate pe care o practică, deși nici el nu se mai omoară cu cititul de la Revoluție încoace; există o stare de aroganță a scriitorilor de rău augur, scriitori care nu-și văd bârna din proprii ochi, anume că mediocritatea e și mai accentuată la ei, cei ce-și permit să arate cu degetul, strâmbând din nas, îndeosebi universitari, chiar dacă mediocritatea lor pare a avea mai mult ștaif. De când nu se mai citește critic, „urechismul” postcomunist  a luat proporții imorale descalificante. Închid paranteza) Traian Ștef: În ce moment ne găsim astăzi, de fapt? Sincronismul a dat strălucire literaturii române (dar și artiștilor plastici și muzicienilor). Suntem într-un moment al cristalizării? Există teoria pendulului, a revenirii de unde am plecat. Am intervenit, mirat: ne mai sincronizăm noi azi cu vreo literatură străină? Optzeciștii au fost ultimii care s-au sincronizat… Marcel Lupșe: nu am simțit o departajare între poezie și plastică, doar vă voi, poeții, aveți nevoie de traducere. Pot să vă spun că azi e o revenire a poeziei în plastică. Oliv Mircea: sintaxa plastică nu e servilă postmodernismului… Ion Bogdan lefter: problemele postmodernității ne privesc pe toți, simultane-ismele sunt și în teatru sau film la nivel optzecist, nu numai în poezie și pictură sau sculptură, cum e  și în muzică. Dar în literatură există o critică performantă, neîntâlnită la celelalte arte (au apărut teoreticieni după ce literatura a impus conceptul de optzecism, de exemplu Magda Cârneci și Adrian Guță). A apărut multiplicitatea artistică, au apărut pseudoconcepte, inclusiv conceptul de minimalism folosit de douămiiști e de rău-augur. Gavril Țărmure: plasticienii nu mai sunt sincroni, la mijloc e și o rutină imbecilă de receptare în străinătate a produsului artistic românesc, dacă așa trebuie să arate postmodernismul… Ion Bogdan Lefter: nu există echivalență între cultura de masă și cea de elită, structura limbajelor artistice de azi au marginalizat cultura, avem senzația că „trăim momente de retardare”. Oliv Mircea: trăim, din păcate, într-un provincialism la nivel național care se autoiluzionează – o fi în spirtul postmodernismului. Voi reveni și mâine pe seama acestei „a doua zi”.

***

Alt fragment din nuvela lui Leonard Oprea-Nardi din SUA, continuare la ziua de ieri. Nu înainte de a-i publica e-mailul nou, pentru a vedea care mai e condiția unui scriitor optzecist emigrat (îi mulțumesc pentru bunele auspicii; eseul trimis de el acum îl țin în rezervă, deocamdată fac  loc nuvelei):

Draga Liviu,

Domnul fie cu tine si familia ta si cititorii tai – intru buna pace.

***

Multumesc fain, fain pentru intelegerea daruita si publicarile mele pe blogul tau.

Da! recunosc cu admiratie / si, cu drag, invidie / ca mai tot ceea ce scrii in jurnalul tau este un tezaur intru toate cele si totul… pentru cultura romana.

Esti atit de sincer si neasteptat si inspirat si cu anume ironie-crestina in comentariul tau auctorial, incit este o reala placere a spiritului sa fii citit si… de ce nu? savurat pe indelete. Iar cine intelege mesajul tau, bine ar face sa il si… practice. Pentru iluminarea Sinelui, dar in buna masura si pentru salvarea culturii si spiritualitatii romane.

***

In primul rind – marturisesc ca sunt oarecum dezamagit / fireste, nu din cauza ta / de raspunsul dat privind cum as putea avea si eu ultimele tale carti.

Te-am intrebat, nu pentru ca nu le-as putea comanda, de aici, din SUA – dar, cum mi s-a mai intimplat, am trimis banii si… desigur, nu am primit nimic…

In fine – voi gasi o solutie, sper.

***

Acum – te rog mult: in ultimul meu e-mail catre tine, asa cum l-ai publicat, lipseste un rind si astfel textul devine neinteligibil. Asadar, de mai poti, uite, adauga rindul sublinat de mine aici cu bold si in singe-inchegat:

–––––––––––––––––––––––-

Mai ales ca, noua mea carte americana, precum si versiunea ei romaneasca

( amindoua dedicate fiicei mele Anna-Maria / 6 ani, am crescut-o singur pina la 4 ani si jumatate si acum… prin gratia justitiei fascistoide de aici, NU am mai vazut-o de peste 8 luni…) contin fiecare vreo 101 Breathings (engleza) si, respectiv, vreo 160  Respiratii (romana).

*

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

… si, oricare ar fi fost adevarul acelui Sfint Craciun patat cu singele lui Nicu si Lenuta Ceausescu, asa, ca-ntr-un istoric blestem de secol douazeci peste Carpati si Dunare, ei bine, Toma putea sa jure ca niciunul dintre judecatorii publici ai sinistrei perechi, nu doar juriul ce a pronuntat sentinta, dar destui altii, inalti, mari si obezi membri de partid, insa si falitii lor: negustorii si functionarii si intelectualii post-moderni si, in fine, toata acea boierime si ciocoime romana de secol 21 scalimbaindu-se, exhibindu-se in mod revolutionar si post-comunist pe la televiziuni, prin ziare, dar, mai ales in Parlament si Guvern, asadar nici unul dintre autorii directi sau indirecti ai sentintei ce condamnase la moarte prin impuscare satanica pereche carpato-dunareana, da, Toma putea sa jure ca nici unul nu traise si nu indurase tirania ceausista ca vreunul dintre iobagii si tirgovetii romanii aflati acum in piata, precum o imensa turma atit de fatidic, mioritica. Sau, atit de bovina? M-da, isi zise Toma, buna intrebare: popor sau, populatie? M-da, tare buna vorba: fiecare popor isi merita soarta. Chiar daca despre acel decembrie ’89 se tot trimbitase ca a fost momentul istoric cind, vezi draga Doamne, cutitul dictaturii comuniste ajunsese la osul romanului, ei bine, desi cam stirb, cutitul ceausist tot mai avea de spintecat ceva carne pina la os. Nu, nicidecum nu atinsese inca osul… Si, Toma era convins ca are dreptate.

Si, Toma mingiie tragaciul armei; … iar invizibilul cetatean roman iertator-impartial si cu deosebire patriot nevoie mare, continua Toma, la urma urmei nu dorea decit o bunastare personala cit de cit binecuvintata si cu bluejeans, coca-cola, cu televizore color, cu automobile occidentale… Dar si cu pasaport avind visa de turist, asa pe vreo 10 ani pentru Germania, Italia ori Franta, nici pentru SUA, Canada n-ar fi rau deloc; plus oaresce suma onorabila, valuta in marci sau dolari, deh, sa mai iasa prin lume, pentru una-alta cumaparaturi cu vinzare profitabila in tara, sau vreo alta gainarie cu cistig rapid si asa mai departe. Nu, in nici un caz cetateanul roman-proletar si de alt fel nu dorea varsare de singe, asa cum se intimplase. Si, remarca Toma, ca sa vezi ceasul rau, se intimplase din plin…, mai din pornire revolutionara, mai din greseala, mai din cine stie ce conspiratiuni tenebroase, ori din scenarii securiste profesionist executate, sau ca, deh, era ocazia neasteptata sa mai platesti indesat o polita vecinului, ori ca beat crimpot trageai la intimplare si urlai cit te tineau bojocii “Moarte lui Ceasca!” Daa – in fapt, doar in romanescul decembrie ’89 se savirsise mare si amarnica varsare de singe in “nopti furtunoase” de pomina internationala, macar pentru a se re-scrie cu litere de foc, ca la noi la nimeni… Toma zimbi larg, multumit de ampla sa cugetare istorico-politica. Apoi se posomori.

Dupa care, cu grija, Toma Constantin isi rearanja patul armei in causul umarului. Inspira lent, adinc. Expira la fel de lent si adinc. O data, de doua ori, de trei ori…

Leonard Oprea

(va urma)

PS. Vă invit să citiți, în format PDF, revista de cultură Mozaicul de la Craiova (condusă de C.M. Popa), dați click pe moza 6 -2011 final1 (și iar click pe dreptunghiul apărut).