Chipul morţii din metrou, preţuri la „masaj erotic” şi strămutarea Lupoaicei

Marţi, 27 aprilie 2010. Am intrat la metrou la Unirii, am urcat în trenul staţionat din direcţia Pipera, am aşteptat. Trenul nu se urnea. Era trecut de 16.30. După cinci minute am fost avertizaţi de la microfonul trenului de metrou de către mecanici, afectaţi: „Stimaţi călători, la Piaţa Romană s-a aruncat o persoană în faţa metroului şi noi nu ştim cât vom staţiona aici!” Nu mi s-a mai întâmplat să aud un asemenea anunţ. Mi-am făcut cruce cu limba în gură, Dumnezeu să o ierte pe acea persoană. Am amuţit toţi cei din vagoane, dacă aş fi avut ceva pe cap m-aş fi descoperit. M-am gândit că exact în momentul în care eu intram în metrou, acea persoană se arunca înaintea metroului două staţii mai departe. Câtă nefericire trebuie să fi adunat acea persoană, care a considerat că nu mai trebuie să trăiască, necontând urmarea (identificarea, autopsia, înmormântarea fără preoţi, lacrimile celor ce ar fi putut să o iubească, dacă avea o familie)… Am ieşit din staţia de metrou şi am mers pe jos două staţii de metrou (adică patru staţii de autobuz), eu şi aşa văd rar Bucureştiul „la suprafaţă”, nu merg la locul de muncă decât cu metroul (am abonament). Porţiunea de bulevard dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Romană continuă să aibă şantiere deschise (de la Cocor la Spitalul Colţea) sau blocuri vechi superbe abandonate (aflate în litigii, mafiile imobiliare blocându-se reciproc, de la Lido şi tot ansamblul lui, la Ciclop şi atâtea alte clădiri impozante, care nu ştiu ce hram poartă, fiecare în parte, de exemplu aceea de lângă unul dintre sediile PSD sau magazinul Bucureşti şi tot centrul vechi al Bucureştiului, dat cu totul peste cap, e o nebunie) şi trotuare desfundate, să amestece mizeria cu luxul. Tembelismul primarilor s-a accentuat: au pus una lângă alta, pe trotuarele şi aşa înguste şi aglomerate, cutii uriaşe în care sunt plantaţi brazi, cutiile de lemn s-au depreciat, au putrezit pe alocuri, vopseaua s-a decolorat, pământul se scurge din cutii de câte ori sunt udaţi brazii, dârele se opresc şi în faţa Librăriei Mihail Sadoveanu – or fi arătând un drum de ţară? N-am să înţeleg niciodată de ce Bucureştiul nu poate fi curat şi îngrijit măcar în ultracentru, locuiesc de 20 de ani în el şi nu e zi de la Dumnezeu în care să nu întâlnesc murdărie, gunoaie, câini vagabonzi (nu o dată, în haite), pereţi sparţi, asfalt umflat. Mă mir că Pasajul de la Universitate arată din acest an în stil occidental, aşa cum arată şi micul parc de odihnă din preajma lui, de lângă Biserica Colţea, în şantier şi ea. Neatent, abia azi am observat crucea masivă de marmură albă din faţa Teatrului Naţional (pusă acolo unde era şi este borna „Kilometrului 0 al zonei libere de neocomunism”, instalată în 1990 aici, din zilele protestului neîntrerupt de 52 de zile din Piaţa Universităţii al „golanilor”, al naivilor care au cerut alegeri libere fără comunişti, au sperat că în România „se vor instaura” de la sine după Revoluţie cinstea şi onoarea, morala publică şi bunul simţ, şi nicidecum că se vor perpetua, prin alegeri libere, tot „foştii tovarăşi” la putere, după prăbuşirea comunismului în întregul lagăr sovietic, în numele libertăţii şi democraţiei, tot foştii activişti PCR şi foştii securiştii şi urmaşii lor, tot foştii colaboraţionişti cu totalitarismul socialist multilateral dezvoltat şi cu dictatura ceauşistă şi urmaşii lor, care au acaparat economia, finanţele şi toate resursele posibile, nu numai politica, au furat tot ce s-a putut fura pe mâna capitalismului sălbatic, a economiei de piaţă şi a privatizărilor de clan). Or fi îngropaţi, acolo unde e crucea mare de marmură albă, şi aceşti 20 de ani pierduţi de postcomunism, în care idealiştii s-au declarat înfrânţi?

După două ore am revenit la metrou, de data asta chiar la staţia Piaţa Romană, n-am fost lăsaţi să intrăm – cercetarea procurorilor se încheiase, dar nu fusese dat drumul la curentul electric. Fiindcă aşa e la metrou (unde sinuciderile s-au înmulţit): după ce e ucis sau doar nenorocit, călcat, sau scăpat printre linii sinucigaşul, trenul e dat înapoi şi se opreşte curentul electric (acest curent electric e preluat de la bază, e la nivelul liniei de fier, nu din plafonul galeriei metroului), să poată să intervină Salvarea şi Poliţia. Dacă e făcut bucăţi, sinucigaşul e adunat, se fac investigaţii între cei ce au fost martori la sinucidere (dacă n-a fost tentativă de crimă sau un accident îngrozitor; nu o dată, pe peronul extrem de strâmt de la Piaţa Romană, de jumătate de metru, am avut senzaţia că mă prăbuşesc între şine, e de ajuns să nu fii atent unde calci, să te împiedici sau să ai ameţeli sau „vertij” la venirea trenului, să fii furat de sosirea trenului şi să cazi înaintea lui; staţia de la Piaţa Romană nu era prevăzută în proiectul iniţial aprobat de N. Ceauşescu, ea a fost deschisă la presiunea călătorilor în condiţii de avarie), apoi se spală locul. Bat în lemn. Acum sinucigaşul e plecat în altă dimensiune, a scăpat de această lume, s-a liniştit… Întors acasă, am citit că o femeie s-a aruncat înaintea metroului, nu un bărbat, cum s-a crezut iniţial.

M-am întors tot pe jos două staţii de metrou, de data asta pe trotuarul celălalt. Va avea cine să-i aprindă o lumânare sinucigaşei din metrou, de azi? Bineînţeles, viaţa merge înainte – o dovadă: la un moment dat, mergând îngândurat pe trotuar spre Piaţa Unirii, mi s-a strecurat în mână un fel de „semn de carte” (are acest format), după care mi-a apărut în faţă o tânără drăguţă care mi-a zâmbit cu subînţeles, lung. M-am uitat în fugă pe pliant, era o invitaţie la… masaj erotic. Citesc: „discreţie totală, program non-stop”. Nici măcar n-am schiţat un zâmbet amuzat. Am mers mai departe, eu trăiesc în afara acestei lumi private. Sincer, nu m-am culcat niciodată cu o prostituată „care are preţul ei” (subliniez asta fiindcă nu e exclus între femeile uşoare cunoscute să fi fost prostituate, dar n-am plătit niciodată, nici o femeie, pentru a face dragoste; să mă ierte pudibonzii care ar putea să citească aici). M-am certat, mergând mai departe. De ce m-a ales tânăra tocmai pe mine? Mi-a citit pe faţă că pot fi unul dintre fraierii care apelează la serviciile lor? Fiindcă sunt la o vârstă la care sunt cel mai potrivit pentru asemenea aventuri de doi bani? Pardon, ce spun eu de doi bani – am luat pliantul acasă (altfel, arunc la coş toate pliantele care mi se înmânează pe stradă, ba pentru o nouă pizzerie deschisă, ba pentru a cumpăra computere ieftine, ba pentru a merge la un concert), ştiind că am să pomenesc de incident în această pagină de jurnal online, şi am citit preţurile. Pentru cei interesaţi, transcriu preţurile / oră / cameră: „singur – 150 ron – 1 fată; singur – 250 ron – 2 fete; singur – 350 ron – trei fete; singur – 450 ron – 4 fete; cuplu – 200 ron – 1 fată; cuplu – 300 ron – 2 fete; cuplu – 400 ron – 3 fete; cuplu – 500 ron – 4 fete; doi prieteni – 300 ron – 2 fete; doi prieteni – 400 ron – 3 fete; doi prieteni – 500 ron – 4 fete; sadomaso – 100 ron în plus / fată; jacuzzi, saună – 250 ron în plus / fată; aniversare client – 50 ron mai puţin; show erotic – 50 ron în plus; striptease – 50 ron în plus; deplasare la hotel – 400 ron / fată; petrecere privată – 250 ron / fată”. V-aţi lămurit? Sigur, eu trăiesc pe altă lume. Nu sunt nici măcar tentat „pentru documentare” să încerc un asemenea „masaj erotic”…

Tot mergând pe jos, am privit lung la un tânăr care bătea toaca (avea două beţe de lemn de mătură în mâini, dar se pricepea să scoată sunete de toacă bisericească) şi controla cutiile de gunoi. Apoi m-am oprit „ca la dentist” în faţa… statuii Lupoaicei romane (cu pruncii Romulus şi Remus sugând)! Tocmai se reinstalează (demontată din Piaţa Romană), habar nu aveam că se va muta aici, cu tot cu soclul ei, în faţa magazinului Bucureşti (o ruină), la intrarea în Centrul Vechi. Vă invit să citiţi linkul dedicat acestei statui buclucaşe, cu pruncii furaţi şi daţi la fier vechi şi iar refăcuţi: http://www.gandul.info/magazin/lupoaica-romulus-si-remus-mutati-in-centrul-vechi-5871252