Cine a stabilit că Arhiva Cioran face parte din patrimoniul naţional? Marin Ifrim iese din capcana scandalului cu Breban

Miercuri, 13 aprilie 2011. Nu pot să cred, regizorul Sorin Ilieşiu (apărător din oficiu al memoriei lui Emil Cioran) i-a solicitat procurorului general al României, Laura Codruţa Kovesi, să dispună „declanşarea unei anchete penale internaţionale instrumentate de Parchetul General din România în parteneriat cu Parchetul General din Franţa, pentru aflarea prin justiţie a adevărului privitor la înstrăinarea arhivei Emil Cioran (din perioada română a vieţii şi a operei acestuia) de patrimoniul cultural al României”. De ce nu pot să cred? Deoarece se afirmă că arhiva Emil Cioran ar aparţine patrimoniului cultural al României – în condiţiile în care Ministerul Culturii şi al Patrimoniului Naţional (condus de maghiarul Kelemen Hunor) a refuzat nu numai să o cumpere, dar să o şi clasifice la rang de patrimoniu naţional. E teribil, Sorin Ilieşiu nu acuză autorităţile româneşti că n-au mişcat un deget pentru a recupera arhiva Cioran, în schimb o acuză pe moştenitoarea acestei arhive de trădare… Putem fi atât de caraghioşi? Arhiva Cioran a fost declarată patrimoniu naţional de cineva, vreodată, să nu poată fi înstrăinată, cum incriminează regizorul? Nu ştiu pe ce lume trăieşte Sorin Ilieşiu (membru al GDS, altfel şi susţinător al actualului regim Băsescu), dar îi mai vând un pont: Emil Cioran e „ciumat” oficial, nu numai pentru România, ci pentru toate ţările membre UNESCO (din care face parte nu numai Franţa, unde a murit marele filozof, ci şi România, unde s-a născut Emil Cioran) – toate, „corecte politic”, nu? Atenţie, UNESCO a refuzat să aniverseze centenarul de la naştere al lui Cioran, datorită trecutului său… „legionar” (deşi se ştie că numai în creaţie s-au manifestat simpatiile lui; Cioran n-a făcut politică). E jenant să continui. Prostia cu „corectitudinea politică” a Occidentului e deja revoltătoare, dar nu se poate face nimic. Îmi amintesc de ceea ce citeam nu demult: „Ambasadorul României la UNESCO, Nicolae Manolescu punctează că în cadrul acestui organism a fost respinsă în 2009 propunerea de aniversare Cioran, ca şi aceea cu aniversarea lui Eliade din 2007, din cauza simpatiilor politice din tinereţe ale acestor doi scriitori”… E adevărat, în schimb, că Academia Română s-a întrecut pe sine însăşi şi l-a făcut academician pe Emil Cioran post-mortem, fără să ţină cont de… „simpatiile din tinereţe”. Mai mult, Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, a reuşit să-l determine pe George Brăiloiu, câştigătorul extraordinar al licitaţiei „obiectelor” lui Cioran din 7 aprilie 2011, să-l facă să doneze Academiei Române ce a fost pus în vânzare din arhiva Cioran la Paris! Felicitări Academiei Române (care aşa iese din penumbra postcomunistă)… Să se fi gândit Sorin Ilieşiu că-i poate da înapoi acum banii (peste 500.000 de euro daţi la licitaţia de la Paris) lui George Brăiloiu, dând în judecată… moştenitorii de drept ai Arhivei Cioran? Sorin Ilieşiu este convins că toată arhiva Cioran se cuvine statului român pe gratis, fiindcă aşa ar fi declarat Cioran (fără să existe vreo hârtie în acest sens). Dar de ce n-ar aparţine statului francez (care i-a respectat centenarul din acest an)? Revin la ambasadorul nostru UNESCO de la Paris, care ştie ce vorbeşte: «Criticul Nicolae Manolescu denunţă faptul că Emil Cioran nu este aniversat acasă, aşa cum scriitorul ar merita: „Cioran a devenit un mort inutilizabil pentru români. Cine mai are nevoie de Cioran la noi? Dacă un artist nu mai e în viaţă şi nu mai poate fi folosit, atunci este dat la o parte fără niciun scrupul şi ne întrebăm la ce ne foloseşte”. Nicolae Manolescu subliniază că, de obicei, în lume asemenea aniversări sunt marcate editorial, nu numai prin simpozioane şi colocvii. „În România, nu s-a publicat nimic nou din opera lui Cioran. Este inadmisibil! Trebuie să recunoaştem că Franţa face mai mult decât România pentru Cioran. În Franţa, s-au publicat acum, cu ocazia aniversării, volume inedite ale lui Cioran, teze de doctorat, cărţi despre scriitor. La noi nu se întâmplă nimic în acest sens”, subliniază criticul». Bazaconia trimiterii în judecată a celei de-a doua soţii a lui Aurel Cioran (fratele mai mic al celebrului filozof), Eleonora, care a vândut (pe 36.000 de euro, e reală informaţia) celor ce au pus la cale licitaţia de la Paris din 7 aprilie (licitaţie instrumentată, zice Sorin Ilieşiu de către „cetăţeana franceză Laurence Tacou, pe jumătate româncă, după tată, însoţită de cetăţeana română Gina Puică”), cum spun, Eleonora Cioran a vândut ce a mai rămas din arhiva Cioran (mare parte din această arhivă fiind donată, de Aurel Cioran, Bibliotecii Astra din Sibiu; e curios că Sorin Ilieşiu n-a aflat asta; e vorba de sute de documente, cărţi, manuscrise şi acte) – bazaconia juridică nu va avea nici un efect. Cu atât mai mult cu cât toate documentele licitate la Paris, printr-un noroc incredibil (la mijloc fiind clarviziunea unui om de afaceri de a le cumpăra „la pachet”, pe banii lui, şi a le dona statului român, mai exact Academiei Române), lasă fără obiect întâmpinarea juridică, plină de inexactităţi, făcută după ureche. Ce declară azi Eleonora Cioran (foto): «Aurel Cioran, fratele filosofului – a donat Bibliotecii Judetene Astra din Sibiu cea mai mare parte a scrisorilor lui Emil Cioran, iar ea, personal, a donat peste 500 de volume care au apartinut familiei Cioran. Eu cred ca ne-am facut datoria fata de poporul roman. Nu cred ca se astepta cineva ca absolut toate documentele lui Emil sa fie donate, iar ceea ce am donat a fost alegerea noastra cum am facut. Daca Emil ar fi vrut ca absolut tot ce i-a apartinut sa fie donat, acest lucru l-ar fi facut sotul meu, iar documentele nu mi-ar fi fost lasate mie, a mai spus Eleonora Cioran. Intrebata daca poate proba ca manuscrisele lui Emil Cioran au fost proprietatea sa, Eleonora Cioran a declarat ca are un testament in acest sens», transmite Mediafax. Sorin Ilieşiu insistă în solicitarea sa la anchetă internaţională pe „vânzarea ilegală a respectivelor obiecte care aparţin patrimoniului cultural al României” – trăiesc deja un sentiment de frustrare. Cioran are toate motivele să fie fericit pe lumea cealaltă, în sfârşit s-a găsit un român (Sorin Ilieşiu) care să declare că tot ce i-a aparţinut intră automat în patrimoniul naţional al României pe gratis (o Românie care niciodată nu s-a interesat de soarta lui) şi un alt român (George Brăiloiu) care a dat peste 500.000 de euro la licitaţia de la Paris să-i cumpere o parte din arhivă şi să o doneze statului român. În plus, Emil Cioran nu poate decât să aplaude că soţia fratelui lui, Aurel (moştenitor al arhivei, după orice legislaţie), a scos un ban cinstit… Apropo, domnule Sorin Ilieşiu, soţia lui Emil Cioran a anunţat o nouă licitaţie cu altă parte din arhiva Cioran – nu aveţi de gând să o daţi în judecată, fiindcă nu le donează statului român pe gratis? Faceţi-o până nu se vinde iar tot…

***

Scriitorul buzoian Marin Ifrim mă anunţă că iese de bună voie din capcana scandalului „Breban – colaborator al Securităţii?”, că nu mai vrea să fie manipulat (n-am înţeles exact la ce se referă, dacă e manipulat de CNSAS, de Aura Christi, de N. Breban sau de mine, Doamne fereşte):

Dragă Liviu,

Am calculatorul terminat. L-a văzut un specialist şi s-a închinat. Nu a mai văzut aşa ceva. Virusare profesionistă. Am trecut pe undergraund (samizdat). Ce vroiam să-ţi zic, treaba asta cu Breban miroase a manipulare de sus în… sus. Eu mi-am spus părerea. Nu mai am nimic de zis. Rămân la cele spuse. Am un instinct incomod. Aş zice, cu tot cinismul, că Breban a revenit acolo unde a vrut să stea tot timpul, în luminile rampei. Toată suflarea şi răsuflarea scriitoricească e cu ochii pe el. E în atenţie. Restul nu prea mai contează. aici e lipsa lui de caracter. E un actor bolnav, nu vrea să stea şi prin culise, vrea să-şi sufoce spectatorii. Unii scriitori, ca şi politicienii, aceste „animale bolnave”, vor să privatizeze scena. De-aia are boborul român vorbe de genul „fosta-i lele cât ai fost”. Îţi spun încă o dată, aici e manipulare ordinară. La ora actuală, de vârf scriitoricesc, se vorbeşte şi se scrie de Cioran şi, fireşte, de… Breban. Mă retrag din această vâltoare mediatică, abandonez definitiv Brebanul compătimindu-i fanii şi detractorii. Poţi publica aceste rânduri în excepţionalul tău Jurnal. Nu am nimic de ascuns, însă, asta e situaţia, nu-mi place acest „meci”, drept pentru care plec liniştit „acasă”. Dacă l-am jignit cu ceva pe Nicolae Breban, îmi cer scuze. Cu bine, Marin Ifrim

E interesantă observaţia lui din capul locului, cu „am calculatorul terminat” – la fel se plângea şi Aura Christi că a păţit! Serviciile secrete? Înainte de despărţire, Marin Ifrim mi-a trimis o tabletă:

ULTIMA MODĂ DE ANTIFONAT LĂTRATUL LA SECURITATE: ADEVERINŢA DE (NE)TURNĂTOR !

    Proşti ne mai cred unii dintre foştii lătrăi la securitate. Încă de pe vremea lui Petru Groza ţara asta „funcţionează” şi pe bază de adeverinţe. De la partid, de la doctor, de la şcoală, fabrică, miliţie, sindicat, tribunal, primărie, etc. etc. peste tot unii cetăţeni cer şi primesc adeverinţe, culmea adeverinţiadei ajungând, în ultimii ani, la o intensitate a mirosului de varză acră uitată prin piramidele bărăganului, acum când, graţie celei mai mari instituţii de închiziţie mascată, CNSAS, s-au umplut ziarele şi revistele de adeverinţe-facsimil din care rezultă că Iuda nu l-a turnat pe Iisus, ci, dimpotrivă, Hristosul nostru îl turnase pe Iudoi ceva mai devreme de crucificare, anunţând apostolii, la Cina cea de Taină, că unul dintre ei  va câştiga la Loto 6 din 49 vânzându-şi sfinţenia. Încerc să nu alunec într-un limbaj glumeţ. În ultimii ani am văzut cu ochii mei, în diferite publicaţii, fotocopii ale unor adeverinţe eliberate de CNSAS diverşilor scriitori cu mustrări de conştiinţă la sfincterul capului, textul fiecăreia fiind acelaşi, diferind doar numele „solicitantului”. Până să mă dumiresc care ar putea fi chichirezul acestor adeverinţe, mă tot uimeam de setea de „autocunoaştere” a propriului trecut a unora dintre febrilii solicitanţi: „Ăştia chiar nu ştiu ce au făcut în viaţa lor? De ce ar avea nevoie de o astfel de hârtie? Pe cine vor să mai înşele?” Căci, e firesc, niciun om zdravăn, cu somnul liniştit, pe perna sa amărâtă, nu ar avea nevoie de aşa ceva. Cu această adeverinţă… publică în mână, sau publicată în presă, foştii turnători  ne vând încă o dată ticăloşia lor împachetată  într-un fel de prezervativ de folosinţă îndelungată. Au fost situaţii în care, acestor nefericiţi, cu excepţia celora de prin Parlament, nu le-a cerut nimeni această tragi-comică  tichie de mărgăritar. Vorba ceea: şi-au pus singuri mâna pe cap, precum chelul cu părul creţ, savantul în gunoaie, Prig(e)oană.

   Pentru mine, chestia asta cu şoarecele şi pisica, turnătorul şi securistul, victima şi călăul, a murit demult. E o treabă expirată. Pentru a se menţine la putere, în ultimele două decenii, activiştii şi securiştii loviturii de dizgraţia rapidă din 1989, sunt în stare de orice. Încă au muniţie şi nutriţie. Ei ştiu bine că un popor nu poate fi stăpânit doar cu puşca sau doar prin înfometare. E nevoie de ceva mai sofisticat, ceva mai convingător decât lupta sovietică pentru pace cu intenţie de război şi setea americănească de democraţie dictatorială: lovitul în tâmplă! Ca-n „Cel mai iubit dintre pământeni” ! Faptul că e deconspirat ca turnător la securitate numai acest segment insignifiant, al intelectualilor, spune totul. Băieţii sunt pe ultima sută de metri, inclusiv solicitanţii de adeverinţe. Niciunul sau niciunii nu vor scăpa de ce le-a fost frică, de lumina şi căldura adevărată, de noi,de uitatul în ochii noştri, cei simpli şi fără dorinţă de răzbunare. Băieţi ai prezentului apocaliptic, luaţi-vă adeverinţele şi ştergeţi-vă cu ele undeva, unde vreţi voi, chiar şi în moalele capului. Apropo, ştiţi unde e acest „moale al capului” ? Sunt sigur că nu, chiar dacă v-aţi frecventat între voi în fel de fel de situaţii. Dumnezeu să vă ierte…

P.s.

    Am scris aceste rânduri tot sub „influenţa” cazului Breban. În mod normal, el ar avea dreptul la apărare. Ca toţi amărâţii cerşetori de adeverinţe. Dar ce facem atunci cu Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Culcer, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţi scriitori reprezentativi,  care, totuşi, au avut necazuri cu securitatea, au fost turnaţi şi urmăriţi,  în timp ce marele Breban se etnobotaniza intens cu partidul din care pleca şi revenea cu o poftă turistic-imorală de invidiat ? De-ar fi după umila mea părere, aş îngropa urgent morţii, în sens metapământesc. I-aş lăsa în pace pe turnători. Ba chiar le-aş oferi câte o scurtă vacanţă prin rai. Şi cu asta, basta. Nu iau apărarea  nimănui. Vreau doar să spun că fiecare e doar ceea ce face. Când un regiment de critici literari încercau să mă convingă că o puţărimă precum Mircea Dinescu ar fi mare poet, aveam dubiile mele . Aş putea „intui” aici o listă „black” cu scriitorii-turnători. Nu e treaba mea. Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Mulţi dintre ei au făcut păcate nu doar cu „gândul”.   

   Încerc să trec repede peste această temă sofisticată. Eu, care sunt creştin cu multe păcate, numai turnător şi securist nu, pot uita totul înaintea următorului gând. Uit păcatele unuia ca Breban, grafomania sa fiind mult mai accentuată decât idila cu securitatra comunistă, dar nu pot uita că, acum, după vreo trei decenii,  îmi amintesc cum îmi sprijineam speranţele unei iluzorii ieşiri din sistem, de alura versurilor scurte, sobre, semnate, parcă, de Dorin Tudoran, undeva în „Convorbiri literare” : „Nu există să existe/cetăţeni cu feţe triste”…

Marin Ifrim

PS. Promit să nu mă mai lungesc aici în halul în care m-am lungit în ultimele zile, de când cu „scandalul”. Public fotografii superbe de istorie literară primite de la Aura Christi – în care vedetă e Nicolae Breban…