0
6 comments

Luni, 15 august 2011. Sfânta Marie Mare. Am felicitat în această seară de ziua onomastică, la telefon, în afara fratelui Marian și a soției lui, Mariana, pe soțiile poeților Radu Florescu (care ne tot invită la vila sorei lui de la Borca-Neamț, în munți, și noi nu și nu) și Valeriu Stancu, pe soția academicianului Gh. Mustață din Iași (care m-a invitat la Agigea, la Centrul de cercetare marină „Ioan Borcea” al Universității „Al. I Cuza” din Iași), pe Marian Drăghici, pe scriitorii Marin Ifrim și Marin Stoian și pe poetul Marius Marian Șolea. Am făcut o listă a lor, să observ că Marius Ghica nu știa că Marius are legătură cu Sf. Marie… Am venit aici să scriu de la o masă cu 15 invitați din  grădina Casei Scriitorilor de la Neptun, masă a ciorbei de fasole cu ciolan afumat. Ciorbă gătită de Ioan Groșan (în fiecare an dă această masă de pomană, de Sf. Marie, am impresia; e servită cu palincă, vin, whisky) pe o plită electrică adusă din Maramureș, în camera lui din Casa Scriitorilor (acum doi ani mi-am blestemat zilele din cauza acestei ciorbe de fasole cu ciolan afumat, locuiam deasupra camerei lui și când m-am întors la cameră de pe plajă am găsit un miros insuportabil; nu știam atunci de ciorba anuală gătită în camera lui Ioan Groșan dăruită celor de la Casa Scriitorilor,  din seria lui; acum doi ani îi arsese fasolea; nu-mi venea să cred, acum doi ani, că nici la Casa Scriitorilor nu scap de mirosul infect de la bucătăria restaurantului de la București; știți că eu am sub apartament un restaurant irlandez deschis la parter și mezanin, prin corupție, pe o scară de bloc de scriitori, din 1997). Scuze, ieri îmi notam aici că sunt invitat la o ciorbă de pește… Am vrut să fac o fotografie a oalei cu ciorba de fasole cu ciolan de porc, la invitația lui Ioan Groșan, și o doamnă (nu-i dau numele, l-am aflat în această seară, mă antipatizează probabil; nu știu de ce se bagă atâta în seamă) a sărit în sus că nu am voie să fac fotografii. N-am să dau nici numele celor ce erau invitați la această masă de pomană, ce nu poate fi refuzată. Nu e greu de înțeles că mi-a pierit cheful. Tocmai mă întorsesem cu Doina din preumblarea de pe faleză, de la Vila lui Ceaușescu la Amfiteatrul din Olimp, până la restaurantul Belvedere, de unde începe întunericul total (superbă descrierea lui Ion Lazu, făcută ieri la Comentarii, aici, să merg mai departe, până la „Cazemată”, de care eu aud pentru prima oară; pădurile le știu, au în ele campinguri; cunosc două cazemate la Costinești, ambele inundate, spre epavă; mâine dimineață plecăm în căutarea cazematei din Neptun; Doina m-a întrebat dacă n-am putea merge pe jos până la Agigea, să onorăm și invitația profesorului Gh. Mustață).

Altfel, a mai trecut o zi de lene fizică, nu mă mai recunosc, nu mai am răbdare să merg pe malul mării. Azi am mers pe plajă numai de la 10.30 la 13.15 (am intrat de două ori în apă, am înotat până mi-a ieșit sufletul), după-amiază nu m-am mai deranjat (a mers în schimb Doina). Doina s-a deplasat pentru o oră și azi la biserică, de Adormirea Maicii Domnului. Ieri am fost harnic, am definitivat trei rubrici (Prim Plan, Magazin și Politică) pe Jurnalul de Vrancea, după ce am citit știrile zilei pe Internet, azi am publicat texte originale la rubrica de Cultură, semnate de scriitori (apropo, poetul Paul Spirescu nu mi-a mai trimis pentru rubrica de Opinii textul lui săptămânal de lunea). În după-amiaza de azi reușesc să scriu un articol politic, o obligație neplătită (colaborările mele, cărora le spun obligații, sunt tot mai neplătite; asta este situația).

***

Îmi mai scrie Ion Lazu pe e-mail (redau numai o parte): „Îţi trimit deocamdată, spre amuzament, o selecţie din Gâlceava sonetelor de la Neptun, o bătălie în rime între noi trei: Istrate, Lazu, Murgeanu, – ei doi cu volume sonetiste, eu provocându-i, luând totul în şagă. Totul inedit, totul numai pentru amuzament – asta până pui piciorul La cazemată, unde începe Minunea… Lazu. Vă invit să-i citiți poemul, dați click pe Ion Lazu La Pont (și iar clik pe dreptunghiul apărut).

***

Public ultima parte din proza mea (serializată aici de când am sosit la Neptun, la Casa Scriitoilor, de joia trecută):

Morișca din cap (V)

N-a observat nimic deosebit între scriitorii prezenţi la mare în „seria” lui (că se vindeau bilete de zece zile), la Casa Scriitorilor. Doar un tip ciudat i-a atras atenţia, poet uitat, a înţeles, Ion Nicolescu, pe care-l privea pe fereastra camerei în grădina Casei Scriitorilor – îşi întindea rufele personale spălate şi în copaci, mânca pe bancă din ce se îndurau alţii să-i dea de la bucătăria restaurantului Casei Scriitorilor. Era slab, ca un câine bătut, care mânca din ce rămânea şi trebuia aruncat. Îi era milă de el, deşi poetul părea fericit şi nu era sărac, avea cameră video şi două telefoane mobile, ceea ce el, Ion Aluivasile nu-şi permitea. O fi şi ăsta un stil de viaţă. Ba chiar fosta soţie îi subliniase că Ion Nicolescu e singurul care se poartă ca un scriitor dintre cei prezenţi în Casa Scriitorilor, respectându-şi condiţia, n-a înţeles de ce el îşi respecta condiţia, fiindcă dormea pe gratis în clubul Casei Scriitorilor? Poetul îi amintea de aurolacul „Florin”, pripăşit în jurul blocului unde locuieşte, mereu alungat şi mereu tăiat cu lama pe tot corpul în faţa poliţiştilor comunitari, trimişi să-l adune de pe drumuri, să-l plaseze la un azil, îl observa mereu pe geam. Adevărul e că de când l-a văzut, fără să aibă idee cine e (iniţial a crezut că e un cerşetor tolerat în grădina Casei Scriitorilor), s-a gândit că nu e singurul care are o morişcă în cap în stare de funcţionare. Acum e convins că şi Ion Nicolescu are o morişcă în cap, una din aceea de tablă care se învârte în bătaia vântului pe vârful caselor… Altceva, nimic deosebit. A reţinut şi ziua când s-a întors în cameră la Casa Scriitorilor de pe plajă, seara, şi a strâmbat din nas, mirosea urât, a mort, degeaba a tot aerisit – de unde? A aflat ce se întâmplase: un prozator cu faimă a gătit o oală cu fasole în camera de dedesubt! N-a înţeles de ce Ioan Groşan a gătit o oală mare de fasole în camera unde era cazat (sub aceea în care era cazat Ion Aluivasile) şi n-a gătit-o la bucătăria restaurantului Casei Scriitorilor, nici de ce mirosea în asemenea hal, că devenise irespirabil aerul… Probabil că el a făcut cinste cu o oală de fasole şi alţi scriitori, pescari (de genul Ralucăi Buzdugan sau Grid Modorcea, prezenţi în această serie la mare) asigurau felul doi, peşte.

Încet-încet, Ion Aluivasile, trecând zilele, s-a resemnat cu faptul că morişca din cap i s-a dat prin destin, să-şi amintească de „iubirea de semeni”… Iubire? Iubirea asta presupune înălţare? Iubire care înseamnă suferinţă (şi căutare)… Acea suferinţă care te ţine mereu treaz şi te conduce la eliberarea din închisoarea trupului? „Păi, cu cât omul suferă mai mult, cu atât e mai însetat de Dumnezeu, de adevăr, de linişte, de iubire”, i-a spus fosta soţie, care s-a simţit în al nouălea cer la mare, aici, la Casa Scriitorilor. Îi pare rău că nu i-a trecut „morişca din cap”, suferinţa provocată de ea, egală cu iubirea – soluţia rezolvării problemei lui între scriitori, molipsit de atmosfera de inspiraţie şi imaginaţie de aici, a eşuat. Trebuie să caute altă modalitate de vindecare. De câteva zile îl bate gândul să scrie, să pună pe hârtie toate prostiile care-i trec prin cap, mereu şi-a reprimat această pornire de a scrie, poate de aici i se trage „morişca”. Prin scris poate se eliberează de morişcă. Deşi nu-i convine deloc postura asta, să-şi dea de gol imaginaţia, să fie acuzat de duhovnicul lui, când are să i se spovedească, la toamnă, că Diavolul (o morişcă) îl inspiră. (Sfârșit)

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Prima fotografie e a gardului de pe plajă care ne desparte de Vila lui Ceaușescu (azi a lui Băsescu). A treia poză de sus în jos e a unei scări care nu duce nicăieri. Scriitori, în următoarele poze: N. Grigore Mărășanu și Toma George Maioresu, Ioan Groșan și Marius Ghica. Ultimele două fotografii sunt primite de la Ion Lazu, însoțite de o specificație pentru Doina Popa (ea adună pietre „care îi spun ceva” de pe plajă): „Prima dintre fotografii a ajuns pe coperta cărţii de confesiuni Himera literaturii, Curtea veche, 2007. Cu un gând bun, Lazu”.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Abia aştept să vă întoarceţi la vatră!
    Să nu bănuiţi că vă doresc răul, dar m-am săturat să postez comentarii ce să nu se primească…

    Mâncare gătită în cameră, pe holuri, prin oficii comune. Viaţă de student ori (şi) de chiriaş fără noroc…

    Cum nu mi s-a primit Urarea pentru ziua de ieri (n-o repet, deşi rămâne de actualitate, măcar până pe 8 septembrie), rămâne Gândul.

    Ion Lazu – un memorialist care nu trece prin viaţă precum ciulinii bărăganelor.

  2. Dacă tu nu te-ai prins nici până azi, când ai citit deja despre cariera de străvechi cântăreţ la Dynamo a lu Groşan ista, de ce tot dădea el fasole afumată de pomană, după care se ducea şi turna le Secu şi ce-a supt de la sfânta-i mamă, necum ceea ce phootea afla de la guguştiucii ce-l credeau băiat gigea fiindcă le oferea pe daiboji palică or ţuică stăineză de porumb, înseamnă că eşti mai naiv ca flăcăii ăia din fabula cu Oul lu Columb, fugi drea… 🙂 Dacă după ce ai fost dat de gol ca turnător, tu mai ai tupeul să te duci la mare în mijlocul confraţilor, ba chiar să-i convoci la fasolea cu care luai maul guguştiucilor, înseamnă că ori eşti mai nesimţit ca suinul suinelor, ori ştii că nici ceilalţi confraţi nu angeri curaţi, ci tot sycofanţi bronzaţi, n-aşa, mey, fârtaţi…? 🙄

  3. Cam bănuiesc eu ce vrea să acrediteze Bădiţa (Mister? Monseur?) Culai ot Cheatra, şi „unde bate vorba lui.” Vrea să spună că subsemnatul nu voi fi trecut prin sute de sate, printre mii şi mii de localnici, peste tarlale şi imaşuri, printre copaci şi păsăret şi alte gângănii şi lighioane, fără să mă fi ales cu ceva din asta, fără a fi de-acum capabil să dau seama despre cele ce-am văzut şi pătimit şi. Binevoitoare acreditare. Iar cu ce m-am ales din toate ale vieţii abia rămâne de văzut.
    Ceea ce se vedea însă de la orice distanţă după drumuri de-o zi peste haturi, hăţişuri ş.c.l. erau pantalonii mei înţesaţi de ciulini, spini, turiţă, scaieţi, rugi, mohoare… În aşa fel că aveam parcă nişte carâmbi trainici-protectori, numai din ceea ce se agăţa de mine, bătucindu-mi pantalonii, sudându-i de ciorapi şi ciorapii de bocanci şi de pielea cea vie. Cu asta mă alegeam, în mod sigur şi fără excepţie. (Mă mir de aceea foarte tare când văd la TV inşi plecaţi în lungi expediţii, numai în pantaloni scurţi. Cum vine asta?! Poate prin dunele Saharei, nicidecum în România noastră mănoasă, a-tot-roditoare.) După cale de-o zi prin cele mai nebănuite pustietăţi (unde sunt de găsit râpile, aflorimentele etc), când ajungeam în vreun cătun, nu mă mai simţeam defel un dom-inginer simandicos, de la Bucureşti, ci un ins care a răzbătut prin toate ascunzişurile ;i inconvenientele acelei zone. Un egal de-al localnicilor. Nu mult mai fălos decât o coadă vrednică, de vită. Era pentru mine, o spun cu convingere, mai presus de orice, un drum al modestiei şi umilinţei însuşită pas cu pas, fără alt martor decât propria fire. Până într-atât de important, încât de la un moment dat am simţit că asta se poate constitui într-o putere. A umilinţei. Cum există, sunt sigur, şi puterea indestructibilă a bunătăţii. Descoperită şi ea nu chiar la prima vedere.
    Aş fi deci, în ceea ce sugerează Culai, un martor creditabil, un fel de “invers” al ciulinilor rostogoliţi de vânturile bărăganelor. Numai că întreb: Care este până la urmă vina ciulinilor? E drept, ei se rostogolesc duşi de vânturi ultimative, însă nu în darn sunt ei daţi pieirii, ci întru împrăştierea propriilor seminţe. Ca să răsară la anul alţi ciulini din neamul fără de moarte al ciulinilor. (Dar cât de înmiresmat, aproape divin, este mirosul florii mov de ciulin! I-am admirat din tren spre… Ciulniţa, sau spre Ianca, tot în Bărăgan şi m-a copleşit majestatea acestor mărăcini, faţă de care, bonsaii, să fiu iertat, sunt curată impostură…). Tot de Dumnezeu lăsaţi şi ei, ca parte rea a Binelui, fără de a căror firească rivalitate nici binele nu va să se înpiciorogheze.
    Ion Lazu

  4. Subscriu şi la ce AVP spus-a!
    Struţi, fără politica struţului, asta sunt mulţi!… Că, măcara în acea iposte-ază, puteai să le dai (de pe scăune, scau, scară) un shut undeva, ca mai bine să-şi capul înfunde… Cum, unde?!?
    Oriunde!

  5. Abia sosit dintre stupii mei de la ţară, citesc finalul prozei propuse de LIS şi sper sa-mi daţi şi mie voie să îi prevăd un alt fel de final. Am trăit prea mult la mare ca să nu intervin în finalul acestei bucăţi de proză. O fac în stilul meu de cititor ancorat în acel binecunoscut tărâm misterios: Şi îi cer iertare lui LIS, că am viziunea unui altfel de final pentru proza sa.
    Morişca din cap
    IV

    Ajuns la mare, Aluivasile îşi lăsă soţia să se ocupe cu întinsul prosopului pe acel petec de iarbă, singurul petec găsit pe acea plajă, unde foarte bine ar fi servit după atâta drum făcut cu maşina, o binemeritată gustare, iar el înaintă până aproape de ţărmul ei. Înainta temător, ca la chemarea unei voci răsărite deodată cu punerea în mişcare a ceea ce el numea „morişca din cap”. Lui Aluivasile i se năzări că se află într-un loc atât de straniu, atât de straniu! Sufletul său, atârna acum în jurul trupului său gol şi gata oricând, aici, de orice căinţă. Îşi privi cu mirare, cum nu o mai făcuse vreodată, trupul destul de firav. „Oare de ce îl detest atât?” – murmură ca pentru sine. Pe lângă el, trecu o pereche de tineri ţinând strâns, lesa unui câine greu de descris. Lui Aluivasile, i se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă, cu care vecina de la etajul al II-lea, îl întâmpina (ca să vezi coincidenţă) taman când dumnealui, vroind aşi elibera zumzetul pe care îl făcea „morişca din cap”, părăsea defensiv dinaintea matahalei, imobilul. La început, s-a oprit surprins, că „namila cu picioarele dinapoi ca şi fripte”, a început să-l hămăie, cu ochi îngustaţi şi burta flocoasă, ca mai apoi să-şi ridice spre disperarea stăpânei, plictisit, piciorul din dreapta şi să urineze pe perete. O, cât de încet se desfăşurau în memoria sa aceste coşmaruri pe care şi le credea mult lăsate în urmă.
    – Dar nu e adevărat, nimic nu e adevărat, Pricepe dobitocule, odată! Strigătul său a răsunat, ca un clopot înăbuşit cu o manta căptuşită cu bumbac, din cea mai proastă calitate. Şi era atât de straniu, atât de straniu în jur! Pe dinaintea lui, tinerii traseră instinctiv de lesa cotarlei şi întoarseră capetele. O ploaie călduţă a început instantaneu să bată darabana pe nisip. Asta, pesemne, l-a şi salvat. Îşi aminti cum „morişca din cap” i-a alungat pentru moment viespea panicii. Visă pe moment, că se afla la marginea lanului de porumb, iar copilul acela cu sacul plin de ştiuleţi numai buni de fiert, se transformă în ţăranul acela cu început de chelie şi puloverul ros de vreme, de culoarea făinii de ovăz, cu ghioaga noduroasă învârtită ameninţător pe desupra capului, gata pregătit să sară din căruţa pe care tocmai o oprise val vârtej la marginea lanului.
    – „Dumnezeii şi precista cui…”. Atât mai auzi printre degetele răşchirate şi gesticulaţia obişnuită pe care o lua întotdeauna când vroia să fie serios şi convingător. Nici nu mai ştia dacă, îndeplinirea visului, ori grozăvia lui îi întrecuse toate aşteptările, dar, într-un anume sens, ţinta din capul său fusese ratată şi „morişca din cap”, era aceea care îi grăbea evenimentele cu repeziciune în coşmar.
    – „Doamne, nu mă părăsi. Mi-am zis la plecare, să-i binecuvântez pe toţi! Iartă-mi şovăirea şi îndeplineşte-mi rugăminţile” – atât mai putu să silabisească în cădere Aluivasile. Nisipul, acum, îi acoperea o parte a obrazului. Realiza, cum, sutele de gângănii pudrate care i se roteau în jurul capului, îi putea creea pentru cei care îl puteau şi vedea, imaginea unui ins destul de bizar, cu un soi de exaltare şi nebunie în decorul acelei zile.
    – „Cred că e atins de epilepsie”, auzi Aluivasile, în dreapta, sa un înger păzitor.
    – „Mai curând, cred e vreun nebun scăpat de la azilul din Agigea”, auzi în stânga sa, vocea demonului ascuns dinapoia soarelui scurs ca o lavă pe pământ. Închise ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare pe care-l crezu salvator, în faţa celor, pesemne, aplecaţi deasupra lui pentru a-l prădui de ceasul de la mână, ori cei câţiva lei de prin buzunare, sau eşarfa ce o ţinea nedezlipită la gât, decât acel gest, pe care-l avem cu toţii dinaintea luminii izbucnite din nuştiu ce explozie solară. I se păru că se află pe întinderea aceea de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de 92 de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile ca de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Era singur, cu desăvârşire singur în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Nu simţi, nici când valul următor îl izbi până la genunchi şi nici când ploaia îi mângâie faţa şi-i lingea mâinile, ca şi acel mânz purtat de el în spinare cândva, în copilăria sa îndepărtată. Totul i se păru atât de absurd, atât de lipsit de sens, că abia reuşi să se reculeagă şi să îngaime şoptit: „O, mânzul meu, dragul meu mânz, cum de te-am uitat? Poate încă mai eşti legat de stâlp, singur acolo în grajd”. Se ridică sprijinindu-se pe degetele de la mâini. Făcu un pas, se clătină şi, căzu din nou. Se ridică din nou, şi mai speriat ca înainte, şi o luă la fugă. Fugea de-a lungul ţărmului. El vedea dinaintea sa, doar salcâmul, acel salcâm doborât de tatăl său, încă de pe vremea când el, să fi avut cinci-şase anişori, îl sorbea cu lăcomie din priviri pe tată-l său, de pe prispa casei. Îşi mai aminti, de mânzul legat cu funia, de parul din grajd (îl legase cu mâna lui, părea sigur de asta), de o vorbă a tatălui, care-i făcea cu mâna din carul trecut de barierele porţii „mă, să nu cumva să uiţi de mânzul ăla legat în grajd”. Şi, îşi mai aminti Aluivasile, o vorbă de-a maică-si: „să nu fugi niciodată când trăzneşte, uite aşa numa, te înhaţă fulgerul din urmă şi apoi te doboară la pământ ca pe o gânganie plesnită de cureaua lui taică-tu”. I se făcu frig şi întunericul din faţa grajdului adus în memorie de „morişca din cap”, îl izbi între ochi. Îşi aduse aminte că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în grajd, tatăl său atîrna ca de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în odăiţa casei şi luă de pe o poliţă, cutia de chibrituri. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând grijuliu uşa grajdului de perete. Nu de altfel, dar violenţa trântiturii i-ar fi putut stinge fitilul abia aprins la felinar. Îşi roti privirea de jur împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădu curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se întorsese acasă? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier, iar morişca zbărnâia ca o nesimţită şi nu-i da pace. „doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!”, era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare (mai mult la nimereală) ca pe ceva nesigur. Căută cu ochii. Funia cu care cândva legase mânzul, era atârnată în par, trecută pe desupra unui nod al parului. „Tu eşti mânzul acum… îşi auzi morişca din cap. Tu eşti … tu eşti…”. I se păru că-şi auzea propriul ecou sosit ca de pe cealaltă lume. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura acum, flacăra aprinsă la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia. Buzele lui Aluivasile îi tremurau muşcate; şi avea o privire de pasăre înspăimântată. O privire de animal hăituit. Lui Aluivasile i se păru că morişca îşi încetinea acum, rotirea aceea nebunească. „Cine a spus că omul e un animal hăituit?”. Întrebarea îi da roate împrejur, odată cu rotirea nebunească a celei morişci din cap. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat aflat lângă ieslea din grajd. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului.
    – Ţine!… mai apucă să rostească. Laţul funiei i se strânsese deja în jurul gâtului. Simţea o imensă milă dar şi o mare dragoste, faţă de mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Îl cărase mai mult de frica tatălui, că are să-i taie gâtul cu briceagul, chiar acolo în câmp. Fătase măgăreaţa tam-nisam, oile însă, n-aveau să se mai dezlipească de pe miriştea unde fătase măgăreaţa. Iar noaptea ce venea, şi noapte care avea să urmeze, avea să-i prindă tot acolo pe mirişte, învârtindu-se nevolnici în jurul turmei proaste. Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră pînă atunci, atât de tare, că nu se putuse abţine din loviturile date cu piciorul mânzului nevinovat. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse, până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: „Ho, mă! L-ai omorât! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici cât mai departe”. Iar el, îl cărase, din câmp, acasă, de-l îngropase ca pe unul de-ai lui, în spatele grajdului. Avusese întotdeauna, groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu vedea, decât cadavrul, trupul inert şi rece, tămâia care-i mirosea amintindu-i şi ea de moarte. Ciudat mai scârţâiau grinzile grajdului. Pesemne, afară se pornise un vânt năpraznic. Undeva prin ceruri, bubui ceva năpraznic.
    – „Asta e o rupere de nori”, îşi zise Aluivasile. Nu mai simţea nici o durere. Îşi aminti că poate soţia sa îl mai aşteaptă la marginea plajei, pe petecul acela de iarbă cu ştergarul întins şi acoperit de bunătăţi. Era deci timpul să se desprindă de lângă parul unde îşi ştia legat mânzul pe care-l cîrase cândva în spinare. Ciudat, cum nu mai avea însă, puterea să coboare de pe scaunul pe care tocmai îl încercase cu talpa piciorului. Făcu alte câteva sforţări. Iată, cum acum, nu mai era într-o prinsoare cu mişcarea, cu viaţa, cu zgomotul şi mulţimea din jur, într-un cuvânt cu „morişca lui din cap”.
    Abia după ce ajunse în dreptul lui, soţia îşi dete seama, că probabil, alunecase pe un vreasc putred, o creangă uscată, ceva, şi căzuse pe un banc de scoici şi meduze moarte. Ochiul de dedesupt îl ţinea închis, pe când cel de deasupra, clipea ca o morişcă. Ca şi cerul de deasupra, aflat în cel mai pur balans posibil.
    – Ţi-a trecut capul? îl întrebă ea cât se poate de prieteneşte, încercând să-l întoarcă.
    – Spune tu rugăciunea în locul meu… se trezi Aluivasile spunând.
    – Ce rugăciune? Dumnezeule! Ai căzut pe o parte. Atâta tot. Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav. Pur şi simplu ai sărit dintr-o dată la bătaie cu câinele ăla, mă înţelegi? Tu crezi că asta îţi dă dreptul să spui orice… Spunând toate astea, o apucă plânsul. De durere, de scârbă, de umilinţă, de slăbiciune? Nici ea nu realiza. Înţelegea cî în faţa lui nu trebuia să pară slabă şi atât de îngenunchiată, că nu trebuia să pară aşa, nici măcar în faţa cerului martor la scena aceasta. Dar nu mai rezistă mult, şi chiar îngenunche lângă el, încrucişându-şi mâinile a neputinţă.
    – Cred că ne deşteptăm întotdeuna prea târziu. Şi nici nu trebuie să plângi acum pentru acest târziu, încercă el o nouă explicaţie.
    Amândoi, se simţeau acum, atât de departe, atât de departe unul de altul. Sufletul lui atârna (simţea şi ea asta) în jurul trupului său şi era gata de orice căinţă ori spovedanie (la care încă de la început amândoi se gândiseră), dar agitat peste măsură, nu realiza cât era real şi cât era halucinaţie. Dar, nu erau decât măruntele întrebări, care în capul lui deja începuseră a se sfîşia între ele.