0
9 comments

Duminică, 4.04.2010. Prima zi a Sf. Paşti. Astă noapte, când am luat „Lumină Sfântă de la Ierusalim” în Dealul Patriarhiei din Bucureşti, am aflat, din Cuvântul de Înviere al Părintelui Daniel că Paştele înseamnă trecere sau eliberare dintr-o stare în alta. Am ajuns cu Lumina Sfântă până acasă, a fost o noapte frumoasă, n-a bătut vântul să o stingă. Dacă aş fi fost de Înviere la Adjud-Vrancea, aş fi înconjurat Biserica şi aş fi mers, în procesiune, cu lumânarea aprinsă până la cimitirul din sudul oraşului, unde aş fi lăsat-o să ardă până la capăt la mormântul alor mei. E un peisaj emoţionant aici, cimitirul e plin de lumânări aprinse. La Bucureşti s-a schematizat totul, nici cântările nu mai sunt ce au fost, iar „Hristos a înviat”, rostit de înalţii prelaţi şi „Adevărat a înviat”, la care răspund enoriaşii, s-au rărit. N-am să uit niciodată că la stabilirea domiciliului meu stabil la Bucureşti, după 1990, în Noaptea Învierii, am vrut să aprind o lumânare la mormântul lui Mihai Eminescu (să respect ritualul din Moldova de Învierea Domnului), după ce „am luat Lumină” din Dealul Patriarhiei. L-am rugat pe poetul Vasile Vlad să ne însoţească, să ne conducă prin cimitirul Bellu la mormântul lui Eminescu, să nu ne rătăcim pe alei. A mers cu noi. Am găsit poarta mare a cimitirului deschisă, am mers la mormântul lui Eminescu şi i-am aprins lumânări în Noaptea Învierii. Numai că la întoarcere am găsit porţile cimitirului închise şi pe paznic dormind, băut bine, în cămăruţa lui de la intrare. Am bătut în geam să-l trezim, să ne deschidă lacătele puse la lanţuri pe porţile mari, să ieşim, şi bietul om atât de tare s-a speriat, că nu voia să iasă din cămăruţa lui, ne-a luat drept „stafii”… Când într-un sfârşit s-a dezmeticit şi a ieşit, ne-a spus că el trebuie să anunţe poliţia, că n-a mai pomenit să vină de Înviere cineva la Cimitirul Bellu să aprindă lumânări pentru morţi, că noi nu suntem în regulă, poate suntem profanatori. Ne-am închinat. I-am explicat că în Moldova cimitirele sunt deschise în Noaptea Învierii, că li se aprind morţilor lumânări la mormânt, degeaba. Omul tremura din toate mădularele, se temea să cheme poliţia, că era băut… Într-un final, după scandal, ne-a deschis să plecăm, ne pierdusem deja răbdarea. Bineînţeles, de atunci n-am mai călcat în nici un cimitir din Bucureşti în Noaptea Învierii.

*** 

Mă ţin de cuvânt şi public şi azi un poem inedit (cum am publicat şi ieri, poem dedicat Andreei Brumaru, doctor ieşean, abia întoarsă din Franţa şi Belgia; subliniez asta fiindcă numai aşa îmi explic de ce e atât de melancolică, de ce-i e dor de limba română exprimată în versuri). Poem scris după cel publicat ieri aici: în a doua zi de Paşti, luni, 20 aprilie 2009. Pe acesta de azi i-l dedic Ramonei Carla Trifan, o neobişnuită cititoare a acestui blog / site / web. Ştiu că va fi dezamăgită de conţinutul lui, dar… Aşa a fost să fie scris. N-are decât valoare sentimentală, trebuie luat ca atare:

Poetul Viorel Munteanu a murit ca un câine

aici, în adăpostul nostru trecător? În trup? În lampa cu

care a fost adusă Lumina de la Ierusalim?

Dacă n-ar medita atât. Dă

din cap deziluzionat, dezgustat – de ce se face atâta caz?

„Lumina Învierii, adusă cu avionul”, că

a traversat Mediterana? A privit prostit la televizor, la

ştiri. E deja înnebunit. A auzit-o şi din gura Patriarhului

Daniel, în Deal,

însoţită de „Doamne ajută!” Şi 13 ore mai târziu, tot

duminică, 19 aprilie 2009, a

aflat de la maica stareţă că Lumina de la Ierusalim arde

şi la Mănăstirea Pasărea –

ce folos? Pentru ce ne pregătim? Vine marea încercare,

care ne va întoarce în timp?

Mortul de la groapă nu se mai întoarce în lumea

noastră, nu? Iar în spatele

luminii nu poate sta decât cenuşa. Aceeaşi lumină care

se îndepărtează spre răsărit… //

Stă întins pe iarbă, pe locul unde un şarpe de apă

se încălzea la soare, pe malul

lacului de la Pasărea, l-a văzut cum a fugit.

Mângâie de departe cupola bisericii

mănăstirii de pe colină, asemenea morţilor atotprezenţi,

pe care-i simte, deşi nu se poate concentra,

îi distrage atenţia muzica dată la maximum, numai manele

şi refrene orientale, care se amestecă, la

una dintre maşinile

unui grup de tineri: au pus de grătar sub Stejarul Maicii

Domnului. Nesimţiţii! E

profund supărat, nicăieri nu mai scapă de ăştia, vorbeşte

singur, suntem un popor trist, care

nu vrea să-şi asculte gândurile… Nu-şi poate ierta

uitarea – joi, în Săptămâna Patimilor,

a fost găsit mort, la Beciu-Odobeşti-Vrancea, într-o

mizerie cruntă, poetul Viorel

Munteanu. Nici măcar nu ştie câţi ani avea: a adormit,

beat, cu ţigara aprinsă şi a fost asfixiat,

atât mai avea în casa părintească, o saltea, care a ars

o dată cu el pe jumătate. Viorel Munteanu

nu mai avea pe nimeni, cine-o

să-l îngroape? Nici dacă ar avea cum, n-ar putea să-l

ajute, toate cele câte s-au întâmplat până

azi, îi despart. Şi ce să fi făcut, dacă s-ar fi apropiat:

să meargă la gard şi să-l strige? Ce

n-ar da acum să vadă din ceea ce este ascuns… Să-i fi

pus la cap Lumina adusă de la

Ierusalim? La ce i-ar mai folosi? Poetul Viorel Munteanu

a murit ca un câine, îl anunţase Puiu Siru la

telefon, în Vinerea Mare.

Numai de n-ar atrage resentimente moartea lui… //

Îşi face iar cruce cu limba în gură.

Sunt influenţe ale tensiunii planetare, îşi prinde capul

între pumni. Simte valuri, valuri, unele

moarte, altele reînviate. Acum, unde ne aflăm, de fapt?

În care univers? Întreabă

în gol. Sunt valuri care se duc şi care se întorc.

***

 N-am o fotografie a lui Viorel Munteanu, a publicat patru cărţi de versuri – va rămâne un poet boem al Vrancei, retras după Revoluţie la casa părintească, nefericit. A avut un destin de care şi-a bătut joc. Scriu în poem că moartea poetului ar putea să atragă resentimente. N-o să credeţi, dar la câteva luni a murit cel pe care-l pomenesc în poemul de mai sus, Puiu Siru (Paraschiv Usturoi), el era directorul Direcţiei de Cultură Vrancea, un publicist remarcabil şi un suflet ales. Puiu Siru l-a îngropat, pe banii lui, pe poetul Viorel Munteanu, i-a săpat şi groapa acolo, în singurătatea de pe dealurile Odobeştiului. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi, de Sf. Paşti le aprind aici o lumânare.


Like it? Share with your friends!

0
9 comments

9 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. 1.multumesc pt dedicatie, o sa citesc cu atentie
    2.n-ai de unde sti dinainte ca o sa fiu dezamagita, si nici nu-s, dac-ar fi si numai pt faptul ca am auzit de un poet pe care nu-l cunosteam(ai putea sa mai zici cate ceva despre el)
    3.nu-s absolut deloc neobisnuita, ba sint chiar prea obisnuita
    4. e frumos obiceiul cu lumina dusa la morminte. pe la noi nu se practica. nu auzisem pana acum

  2. Sărut mâna, Carla. La rubrica “Despre mine” (de pe prima pagină, sus) spun destule. Într-o zi am să public aici “Cartea zădărniciei” (apărută în 2008), care spune totul despre mine.

  3. A aparut din 2008, are 475 de pagini – n-o sa se mai repete. Cartea zadarniciei are un subtitlu: Convorbiri de sfârşit cu Al. Deliu & “inspiraţii” de început. Al. Deşliu a murit după ce mi-a luat interviul. N-am nici un motiv să fiu optimist, în general.

  4. Ai iar dreptate, Carla. Adevărul e că mă las furat de aparenţe, cred că descopăr o lume mai complicată decât e, lume pe care marea majoritate dintre cei normali la cap o lasă să curgă în legea ei, fără să-şi bată capul de ce trece aşa cum trece. Interesant e că, deşi iau lumea aşa cum e, eu nu-i găsesc nici un sens (de aici pesimismul).

  5. dar cu siguranta ca e mai complicata decat vrem sa vedem. am citit undeva ca pe o insula izolata a acostat un vapor. si bastinasii, din cauza ca era ceva atat de iesit din comun, pur si simplu nu l-au vazut. cam asa si noi. acceptam sa vedem numai partea ce ne face sa ne simtim cat de cat in siguranta.