0
3 comments

Luni, 11 iulie 2011. S-au încetinit mișcările în România și în lume, ai senzația că nu mai contează decât vacanța de tip parlamentar (occidental), de două luni, iulie și august – plictiseală mare, acolo unde nu sunt bani și nici idei de petrecere a timpului… Primesc pe Internet un mesaj anonim, cu ce spunea Cicero la vremea Republicii Romane, pe sfârșite. De necrezut, se potrivește și pe scheletul Republicii România – președintele Traian (Băsescu, din care se trage Elena Udrea) are iar dreptate, de 2066 de ani românii trebuiau până azi să învețe să nu trăiască pe spinarea statului. Nenorocirea e că marii profitori ai statului (îmbogățiți de stat) au fost și senatorul Cicero și unul ca Băsescu, amândoi politicieni veroși, complotiști, imorali, care dau lecții de caracter și nu e cazul:

“Bugetul trebuie echilibrat,

Tezaurul trebuie reaprovizionat,

Datoria publica trebuie micsorata,

Aroganta functionarilor publici trebuie moderata si controlata,

Ajutorul dat altor tari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment.

Oamenii trebuie si invete din nou sa munceasca in loc sa traiasca pe spinarea statului.”

(Cicero, anul 55 inainte de Hristos)

In concluzie, nu s-a modificat nimic de 2066 de ani!

*

Am mers și azi, după posibilități, la plajă în parcul Titan – exact pe același loc pe insulă, la ora 16.30 am întins pătura pe iarbă. A treia zi consecutiv, anunțându-se caniculă. Numai că n-am mai nimerit de data asta, la ora 16.45 a intrat soarele în nouri și n-a mai ieșit. Insula a fost cotropită peste noapte de șanțuri late de o palmă, de-a lungul și de-a latul, făcute cu o mașină specială (numai dacă o vezi, rămâi perplex), parcă ar fi săpat cârtițele în tot parcul Titan, se vor introduce probabil cabluri electrice (nu văd ce altceva; sau introduc țevi, să ude iarba). Dacă tot fac pe gospodarii cei ce administrează parcul, n-ar strica să mai pună câte o scândură pe podul de legătură al insulei, îți poți rupe gâtul la cea mai mică neatenție, la traversarea lui. Cât a fost soare, am ațipit și m-am trezit alarmat, auzind un sforăit gros lângă mine: dormea cu fața în sus un burduhănos, pe cearceaful lui, fericit… Mai încolo, o tânără era așezată strategic, într-o rochie scurtă: uitase că-și scosese costumul de baie și nu mai avea nimic pe dedesubt, înțelegeți. Mi-am amintit de o fotografie trimisă pe Internet, cu un pisoi sub rochie, în loc de chilot (dacă dați click pe fotografie și o măriți, pisicuța vă face cu ochiul)… Încerc să vă fac să vă amuzați. Că viața oricum trece, ne place sau nu. Și nu e păcat să nu ne bucurăm de viața care ni s-a dat? E un vers al meu, dintr-un poem lăsat în paragină… Ce să mai fac pe insulă? Fără soare, am făcut baia ritualică în lac, am stat în picioare să mă usuc și apoi am citit (eu pe pătură, Doina sub corcoduș, pe un cearșaf; fiecare cu cartea lui; eu, cu un roman despre tuaregi, recomandat de Doina; viața incredibilă din deșert mă paralizează, de ce s-or fi chinuind o viață acolo în asemenea hal, nespălați, bând apa cu picătura, în sălbăticie, când pot locui în localități care au apă curentă; mă indispune această carte, trebuie să recunosc, n-aș supraviețui în deșert, într-un cort, nici o săptămână; știți că eu fac mereu greșeala să mă pun în pielea personajelor, în timp și spațiu). Înnegurându-se cerul, am hotărât să plecăm, se apropia ora 18, când era anunțat că începe în întreaga țară „codul galben” cu ploi. În plus, eu aveam de scris acasă (am fost nervos de când m-am pus pe picioare azi, la ora 13, că n-am subiect de scris – și am o obligație morală; vă reamintesc, scriu numai pe gratis; până să vin în fața PC, m-am bărbierit, știți că e o pedeapsă la mine bărbieritul, am dat de mâncare celor două țestoase și am spălat filtrul electric de apă; seara am spălat și bazinele în care au mâncat țestoasele și în care am păstrat o săptămână apă de la robinet). Fără să ne grăbim, am intrat în Biserica de lemn măiastră (maramureșeană) de la una din ieșirile din parcul Titan: ne-am închinat, am aprins lumânări (tata a murit acum patru ani, pe 7 iulie, anul acesta n-am mai fost în stare, în familie, să ne reunim, să-i facem parastas anual bogat cu care i-am obișnuit pe vecini și pe preot, n-am mai avut bani; fratele Marian și soția lui, cu sora Ita, au împărțit 15 farfurii cu bunătăți de pomană la biserica, la săracii din cartier, la Adjud, și apoi au făcut o masă în familie, cu unele rudenii din județ, după ce au sfințit mormintele alor noștri). Ne-am întors la metrou, am cumpărat de la un magazin din subteran un pepene roșu (1,5 lei kilul) și la a cincea stație am ieșit la Unirii: până aici am tot citit despre tuaregi…

***

Veți descoperi un tuareg și în „A doua scrisoare” de la bistrițeanca Adriana Rodica Barna:

Desteptarea dupa ceasul cu cuc

se dedica familiei Ceuca

Ei vin sa isi mute bunica sub pamant langa bunicul ce asteapta.

Decum au ajuns in orasul cu oameni adormiti

au inceput sa vorbeasca fiecaruia dintre cei intalniti ici si colo.

Tatal si fiii au pastrat langa ei un tuareg pe care l-au purtat

peste tot pe unde au haladuit prin lume asa cum altii

pastreaza treaz un tigru intr-o lesa  scurta.

La ora pranzului ea aduce flori proaspete pe o tava de argint.

Cucul care da ora exacta iesind de douasprezece ori din colivie,

anunta ca a venit vremea si intra la loc in cutia captusita cu catifea.

Sunt frumosi precum zeii, isi pun vocile impreuna si canta

un cantec pentru dusmanul invins. Timpul a pierdut iar o batalie,

iar pierderea e glorificata in cuvinte rostite intr-o limba

pe care multi o credeau disparuta.

O fetita care a parasit lumea pe cand inca nu stia sa vorbeasca

se alatura, vine din dreapta, canta si ea fara cuvinte.

Cineva de pe margine intreaba despre ce e vorba.

Altcineva spune sa asculte cu ochii ca va intelege.

Brusc se face loc in cer pentru gandurile noastre.

Clopotul mare vorbeste cu clopotul mic.

Dintr-o data fiecare poate vedea nunta din cer ca intr-un film.

Melancolia se rupe in bucatele mici pentru fiecare participant.

In tot omul care a ajuns aici intamplator sau nu

se ridica o lespede.

Adriana Rodica Barna


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Oare sunt eu singura care l-a auzit pe cumătrul umflăţel de ASB, Dan M. C. pronunţând “să aive”, ?
    Nu eram singură când intelectualul rasat, poet, prozator, editor, redactor şef , “împărţitorul de premii” de la Galaţi, C. A. a citit, privind cu emfază coperta cărţii, numele scriitoarei, pronunţându-l astfel: DORIS LIZING .
    GREA-ŢÂ !

  2. Să fie vorba de aceeaşi Adriana Rodica Barna, fosta colegă din Cenaclul literar “Al. Sahia” din Buzău ? M-aş bucura !
    Oricine ar fi, e băgată în poezie până-n creştet. În mierea poezie, ca să fiu mai precis, nu care cumva să se lase cu interpretări nefericite. Felicitări!…

  3. Neştiind cine sunteţi, am căutat pe Google şi-am găsit :
    „Alăturarea Ioan Es. Pop – Marin Ifrim (iau un exemplu) ca “poeţi” în festival, nu numai că mă irită, mă face să mă întreb dacă nu cumva am eu o problemă, nu organizatorii.”
    Este un fragment din articolul :
    uncristian / câţi poeţi are ţara? (tac-tu-i poet? bagă-l la festival, se dă whisky, poate agăţăm vreo puştoaică)
    S-ar putea s-aveţi dreptate cu băgatul până-n oriunde… la poezie, la miere… dacă sunt de calitate şi nu intră în dotarea vreunuia năşit la USR de numitul…
    Interesantă această dublă identitate : şi avocatul şi discipolul diavolului !
    Domnule Liviu Ioan Stoiciu, îmi cer scuze faţă de dumneavoastră şi de unii cititori ai acestui blog, că l-am
    infectat cu aceşti superbi bărbaţi.