De ce anume-mi aminteşte ninsoarea. Recital la Muzeu: Nicolae Prelipceanu. Simona Kiselevski a debutat la 52 de ani

Vineri, 10 decembrie 2010. Nu s-a confirmat la Bucureşti sperietura meteorologică de ieri, cu zăpada. Totuşi, la un moment dat fiul (deşi are 35 de ani, se bucură în faţa zăpezii ca un copil) m-a chemat fericit, „vino repede”, pe la ora 11 – să mă uit pe geam, ningea cu fulgi mari. N-a durat cinci minute ninsoarea, afară erau 6 grade, n-avea nici o şansă să se aşeze zăpada… Mie ninsoarea îmi aminteşte de iubire, inclusiv de acea iubire înaltă, divină, subtilă (când sunt îndrăgostit, zbor printre fulgi, nu contează vârsta). Dar mai ales îmi aminteşte de poezie, e de neînţeles de ce, poate fiindcă sunt născut iarna (în 19 februarie), „fulgi de nea”. S-a potrivit azi să amestec puţinii fulgi de zăpadă cu poezia şi cu obişnuita mea rugăciune zilnică (azi am plusat, că există şi rugăminţi către Maica Domnului, să spună ea rugăciunile pentru mine; am citit, cu ochelarii puşi, bileţelul dat de ieromonahul poet de la Mănăstirea Cernica, Ignatie Grecu, scris de mână; mi l-a dat să-l citesc atunci când simt că mi s-a golit sufletul, pentru a mi-l reîncărca; Rugăciune: „Rănile sufletului meu, Preacurată, şi învârtoşarea inimii mele, întunecarea gândului şi alunecările minţii mele, pierde-le, ca o milostivă, cu rugăciunile tale” – din Canonul Maicii Domnului, 20 iulie, Cântarea I, 3). Chiar aşa, în ultimele zile mi se întunecase gândul, poate dacă se roagă Maica Domnului pentru mine… Nesperat, am venit la birou şi am scris de mână un poem de sertar – pe când ningea uşor… Mai mult, în această seară am mers să ascult poezie, invitat de Nicolae Prelipceanu pe e-mail în acest gen: M-as bucura mult daca ati fi alaturi de mine in acest moment greu. Aceasta este o invitatie, nu o somatie! M-a făcut să râd cu „în acest moment greu”… La ora 18 am venit la Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, la „Serile de poezie şi muzică”. Ocazie să reîntâlnesc „lume bună” – începând cu Mihai Şora şi îngerul lui păzitor, Luiza Palanciuc (încântaţi amândoi de ceea ce am scris în România literară de azi despre Maestru, la „Tema lunii”, un „exerciţiu de admiraţie” intitulat „Mihai Şora şi Rostul Poetic”). Am venit să-l ascult pe redactorul-şef al revistei Viaţa Românească. Devenit vedetă din tinereţe a literaturii române la Cluj, azi e nominalizat la Premiul Naţional de Poezie: Nicolae Prelipceanu (nu întâmplător e Leu). Mereu în ascensiune, N. Prelipceanu a rămas un factor de echilibru în actualitatea literară românească (din care n-a lipsit nici o clipă, la vârful ei), are un anume gen de autoritate onestă, care se impune de la sine. Interesant, m-a impresionat în tinereţea mea o carte de proză a lui, singura pe care a publicat-o (sau de care ştiu eu; nu-mi dau seama de ce n-a fost perceput şi ca prozator). I-am preţuit poezia (sunt un vechi cititor de poezie, e adevărat, selectiv). Curios, am avut conflicte publice cu N. Prelipceanu pe seama moravurilor vieţii literare de la noi, el venind din comunitatea scriitorilor (confundată de mine cu o gaşcă; pe el îl acuzam de aroganţă, dar nu era decât discreţie), eu din singurătate. Altfel, am stat pe aceleaşi baricade ale vieţii publice politice şi sociale de la noi (scriind în paralel acelaşi gen de publicistică de opoziţie), după Revoluţie călcând pe aceleaşi urme, doar că el a ocupat funcţii după funcţii, chiar dacă nu cele mai bine plătite.

În această seară erau în sală să-l asculte prieteni ai lui N. Prelipceanu, poeţi şi prozatori: Ion Cocora (împreună cu N. Prelipceanu, devotaţi teatrului de scenă), Ioana Diaconescu, Grette Tartler, Valentin Hossu Longin, Lucia Negoiţă, Magda Cârneci (care se împarte între ICR Bucureşti şi ICR Paris), Cornelia Maria Savu, Lucian Vasilescu, Florin Toma, Ion Zubaşcu, Marian Drăghici, Simona Grazia Dima, sau tinerii Daniel D. Marin şi Ofelia Prodan sau Dan Iancu. În Rotondă, pe pereţi, erau portrete de scriitori (din istoria literaturii române; ei ne arătau cu degetul la obraz) pictate sau desenate… Moderatorul Serii de poezie şi muzică a fost Dan Mircea Cipariu (preşedintele Secţiei Poezie a ASB), care a început abrupt: împotriva celor ce crede Nicolae Manolescu (care se opune recitalurilor publice plătite ale poeţilor, deoarece n-au public; poeţii se citesc numai între ei), în această seară vom avea parte de un recital de calitate, cărţile lui N. Prelipceanu au devenit canonice… Au cântat (jazz) doi studenţi ai lui Mircea Tiberian. N. Prelipceanu a atras atenţia că a devenit un poet de muzeu (citind la Muzeu) şi a recitat fără să aibă trac (versuri în registru ironic estetic, dacă pot să spun aşa, de succes). Mi-am notat în fugă versuri recitate în genul: „cum se traduce limba română în limba dracului”, „o enciclopedie a nimicului”, „ce poate să facă mai bine un prost decât să scrie poezie” sau „dacă uiţi ce-ai trăit înseamnă ca n-ai trăit?” şi „Am uitat, nu mai sunt – dar am fost?”. Muzica s-a împletit cu versurile. A fost o seară de poezie şi jazz plăcută, chiar dacă n-a… nins azi, nu s-a aşezat zăpadă. La final, D.M. Cipariu a anunţat că a doua zi de Crăciun, toată ziua, se reiau cele două ediţii ale Maratonului de poezie şi jazz (pe care el le-a organizat) pe Radio România Cultural. Am plecat imediat la metrou, am venit direct acasă – deşi ar fi meritat să întârzii la gargară, la o cafea cu distinsul Mihai Şora, nu? Sălbatic şi timid, însă, cum sunt, am preferat să mă retrag.

***

Pomenind de redacţia Viaţa Românească (cea nouă e condusă de N. Prelipceanu, cea veche, după Revoluţie, a fost condusă de Cezar Baltag până la moarte, în 1997, şi apoi de Caius Traian Dragomir, până în 2006). Am aflat că zilele trecute a murit Simona Kiselevski, fostă secretară înainte de 1989 la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, apoi, după Revoluţie, fostă secretară la Viaţa Românească – adică mi-a fost o bună colegă. Eram încântaţi că ne serbam în redacţie ziua de naştere unul după altul: ea, pe 18 februarie, eu a doua zi (ce vremuri, încărcam birourile cu bunătăţi; în timp, atmosfera de familiaritate din redacţie s-a stins). Rămâne o enigmă pentru mine de ce Simona Kiselevski (născută la Stolnici, în Argeş, în 1945) a debutat editorial cu un roman abia în 1997, adică la 52 de ani, deşi şi-a trăit toată tinereţea printre scriitori. Până la moarte a publicat aproape anual câte un roman, de parcă ar fi trebuit să prindă un tren (al gloriei?). A fost o vreme redactor la Editura Cartea Românească. A suferit enorm în ultimii ani (operaţii după operaţii), dar era fericită că fiica ei (o frumseţe răzvrătită) i-a dăruit patru nepoţi – n-a avut parte să se bucure de ei, Dumnezeu trecând-o „la cele veşnice”…