0
17 comments

Luni, 24 mai 2010. Azi mi-am întâlnit „vărul din Canada” – prozatorul şi scenaristul Constantin Stoiciu. Vine o dată pe an, ne vedem două ore la un bar, bem o cafea şi gata. E plecat din 1981 în Canada, noile generaţii nu-şi mai amintesc de el, a avut o perioadă de glorie ca scenarist, a semnat scenarii la filme regizate de celebrul Dan Piţa (celebru în tinereţea mea, azi a intrat şi Dan Piţa în penumbră; au făcut împreună „Filip cel Bun”) sau Andrei Blaier, cu care a colaborat intens (au început cu „Dimineţile unui băiat cuminte”). De altfel, „Telu” (de la Constantin) Stoiciu a fost producător de film (la Casa de Filme 1) până la plecarea din România şi se explică abundenţa filmelor artistice făcute, a avut o tinereţe de vis… Destinele noastre, al meu şi al lui Constantin Stoiciu au mers permanent paralel, nu s-au atins nicăieri – deşi suntem născuţi amândoi în zodia Vărsătorului, ne despart patru zile (el, pe 15 februarie 1939, eu sunt pe graniţa cu zodia Peştilor, pe 19 februarie 1950), ceea ce mă descumpăneşte. Venim dintr-o familie de origine (Stoiciu) numeroasă, părinţii noştri au fost de toţi 11 fraţi şi surori, care au avut la rândul lor copii şi copiii lor la rândul lor au avut copii şi au ajuns strănepoţi – cu toate acestea, suntem înstrăinaţi, nu ţinem legături cu nici o rudă de sânge (e un blestem în acest sens, să fim singuratici). Nu ştiu în ce zodii sunt născute rudele noastre de sânge din partea familiei de origine Stoiciu, dar ştiu că dintre atât de numeroşii ei reprezentanţi numai noi doi, Telu şi cu mine, scriem literatură – şi e clar de ce-o facem, fiindcă suntem Vărsători. Familia de plecare, a părinţilor-părinţilor noştri (bunicii noştri), a avut povestea ei adevărată: la începutul secolului trecut, un macedonean stoic aromân din Grecia (de la graniţa cu Bulgaria), după înăbuşirea unei mişcări revoluţionare (în care aromânii voiau să aibă statul lor), urmărit toată Bulgaria cu arma în mână, a trecut Dunărea înot sub burta unui măgar şi s-a stabilit în România. Se numea Milea Stoicev / Stoiciu (e clar că venea din familia stoicilor) şi construia poduri de cale ferată (asemenea construcţii se numeau „lucrări de artă”). Într-o zi a ajuns cu lucrările podurilor de cale ferată la Adjud, a fost cazat într-o casă a unei familii „mixte” de ardeleni (cu sânge amestecat româno-maghiar) şi s-a îndrăgostit de una dintre fetele gazdei, Steliana Balaci. El o rupea mai mult pe româneşte, având fondul aromân în memorie. Milea s-a căsătorit cu Steliana şi împreună au avut 11 copii! În condiţiile în care Milea mai mult stătea pe şantierele căii ferate şi vremurile n-au ţinut cu ei. Între aceşti 11 copii au fost şi tatăl meu şi tatăl lui Telu, prozatorul şi scenaristul. Tatăl lor Milea-macedoneanul le-a însemnat la toţi viaţa, i-a luat la muncă pe şantierele căii ferate. Şi toţi copiii lui Milea au urmat calea CFR-ului, inclusiv cele două fete (au fost ceferişti; toţi calificaţi, sau cu facultăţi terminate în ramură). Milea Stoiciu, bunicul dinspre tata, a murit pe un şantier de cale ferată, pe podul pe care-l construia, în 1940 (undeva pe lângă Craiova), i s-au pierdut toate urmele, inclusiv ale ţării şi familiei lui de origine macedonene-aromâne. Bunica, soţia lui şi mama tatălui meu, Steliana, m-a crescut şi pe mine atunci când am rămas fără mamă (mama mea a fost trăsnită în bucătăria de vară, în 21 iunie 1951; în 21 iunie se deschid cerurile), aveam un an şi patru luni, la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi, unde tata avea locuinţa de serviciu; Steliana m-a îngrijit un an, până ce tata s-a recăsătorit). Natural, tatăl vărului meu Telu, Mihai Stoiciu, era mai mare în vârstă decât tata şi, în plus, a fost mai norocos, a plecat la Bucureşti (a fost şef de gară şi inspector al căilor ferate). Tatăl meu a fost toată viaţa ghinionist (eu i-am moştenit ghinionul): l-a luat în al doilea război mondial ca recrut în 1938 şi a terminat ca prizonier trei ani în Siberia, la o mină de azbest, până la sfârşitul anului 1945, distrugându-i tinereţea şi studiile. Născut în 1917, la 28 de ani s-a trezit lăsat de izbelişte la Adjud (mama, fraţii şi surorile lui, rudele din familia de origine se mutaseră la Bucureşti, vânduseră casa), comunismul sovietic l-a îngropat de viu, nu şi-a mai găsit un drum al lui. A fost foametea şi deruta generală provocată de instalarea sovieticilor în toate ramurile economiei. Tata s-a hotărât să rămână în oraşul Adjud, îndrăgostit de mama, Ioana Sandu (cu familia de origine în comuna Adjudu Vechi), a făcut o şcoală la Iaşi de picheri CFR şi a fost repartizat la munca de jos, şef de echipă la întreţinere de cale ferată, pe şantierele deschise spre Bicaz (comuniştii din acele vremuri nu i-au iertat pe cei ce au luptat pe frontul antisovietic, i-au umilit toată viaţa; tata a fost făcut prizonier la Cotul Donului, conducea maşina Crucii Roşii, nici nu avea armă)… Aşa e lumea făcută. Telu s-a născut la Bucureşti când tatăl meu era luat pe front, deşi era neinstruit. Telu Stoiciu (foto) a crescut la Bucureşti, în 1967 a terminat Facultatea de Filozofie. Eu am crescut la Cantonul 248 (haltă CFR aflată la 248 de kilometri de Bucureşti), în plin câmp, am făcut şase clase în comuna Adjudu vechi (dat de şase ani la şcoală; şcoală aflată la doi kilometri dus, doi întors de canton) şi din clasa a VII-a am venit la Adjud (la patru kilometri de canton) – în 1967, când Telu termina facultatea, eu luam diploma de bacalaureat a liceului teoretic la Adjud, la 17 ani. Nu mai continui. Vreau să subliniez că, în mod ciudat, viaţa nu m-a apropiat de Telu Stoiciu (era o vedetă la Bucureşti, iar eu un nimeni).

Nu mai vreau să-mi amintesc de boema mea în întreaga ţară de până în anul 1975, când m-am adunat de pe drumuri, întemeind o familie la Focşani (născându-se un copil). N-am avut nici o atingere de simpatie cu Telu (nu m-a încurajat nici pe terenul literar, cu atât mai puţin nu m-a ajutat în plan profesional; eram doi străini, deşi eram rude primare), destinele noastre au evoluat cu totul diferit, habar nu aveam unul de altul. În mod absurd, brusc, după ce Telu Stoiciu a emigrat în Canada (nu cunosc nici conjunctura, nici motivul plecării; el era în graţiile regimului comunist), în 1981, a făcut legătura între destinele noastre Securitatea! Eu habar nu am avut că Telu a plecat din România. Coincidenţă, exact din 1981, abia azi observ, Securitatea vrânceană mi-a deschis dosar operativ de urmărire – după ce Virgil Ierunca a citit la Radio Europa Liberă un poem antifaraonic al meu, care a făcut vâlvă. Nu mai dau amănunte… În următorul an, 1982, am vrut să-mi depun dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor şi atunci am aflat că la dosarul meu de la Securitate a mai fost adăugat un cap de acuzare, că am o rudă în străinătate, pe Constantin Stoiciu! Nu mă mai lungesc, n-am fost primit în Uniunea Scriitorilor decât după Revoluţie, fiindcă am avut dosar de urmărire la Securitate şi fiindcă nu eram membru PCR (preşedintele Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu îmi cerea imperativ să devin membru al PCR, n-am devenit). Aţi reţinut, Constantin Stoiciu (foto) era ruda mea din străinătate, cu care eu nu avusesem de a face nici când a fost în ţară… Aşa se scrie istoria celor doi scriitori din familia Stoiciu (numeroasa familie Stoiciu ignoră cu desăvârşire prezenţa noastră ca scriitori şi ca persoane). 

Anual, spuneam, prozatorul şi scenaristul Constantin Stoiciu (părinţii noştri au fost fraţi) vine în România din Canada, unde e pensionar de lux. Sigur, primeşte pensie şi în România (şi-a primit şi apartamentul proprietate personală în care a locuit până a plecat înapoi). Acolo, în Canada, a înfiinţat la Montreal în 1983 o editură şi o revistă intitulate „Humanitas” (repet, eu n-am avut nici o legătură cu el până la Revoluţie). În mod aberant, după Revoluţie, Gabriel Liiceanu a preluat denumirea Humanitas, şi nu numai atât, dar i-a preluat şi sigla – identică! De ce s-a pretat la acest furt profesional n-am să înţeleg niciodată (degeaba a încercat Constantin Stoiciu să-i ceară socoteală, aroganţa lui Gabriel Liiceanu a întrecut orice măsură)… Vărul meu are copilul în Bucureşti, pe Andrei Stoiciu (căsătorit cu o basarabeancă, au un copil de şapte ani; el e om de afaceri de succes), cu care eu nu am nici o atingere, se repetă povestea cu tatăl lui (deşi pe Andrei Stoiciu l-am ajutat să intre în Uniunea Scriitorilor), suntem străini unul de altul. Azi m-am întâlnit cu Constantin Stoiciu la o cafea la „Turbo”, în Piaţa Romană (el alege „locaţia” când ne vedem, nu vrea să mă viziteze acasă). A venit în ţară cu soţia lui, renumit sociolog, Gina Stoiciu. Ce mai faci? Stau numai o săptămână, plec în Grecia la fratele meu, îmi spune, unde mă voi bucura de viaţă până în septembrie, ni s-a pus o casă de vis la dispoziţie, lângă Atena, pe munte, la un pas de mare, iau şi nepoţica (fiica fiului lui)… La Montreal, Telu locuieşte într-o casă de lux, într-o zonă exclusivistă. Ce faci toată ziua, Telu? Scriu, îmi răspunde, am terminat un nou roman, să văd unde-l public în România (în Canada a apărut). Scrii în franceză? Da, îl traduc însă tot eu. E mulţumit, comunitatea scriitorilor francofoni din Canada îl apreciază pe cât îl apreciază şi comunitatea de scriitori din România, aparţine şi de literatura canadiană şi de literatura română. În ultimii ani s-a întors la limba română…  Altfel, n-are de ce să se plângă, îl enervează nişte probleme cu sănătatea, trecătoare. Să fac diferenţa dintre destinele noastre?


Like it? Share with your friends!

0
17 comments

17 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. … Tatăl meu a fost toată viaţa ghinionist (eu i-am moştenit ghinionul) … Cât sună de trist! „Ce am eu mai rău în/ mine? În mine găseşti urmele către pădurile transformate /în petrol, eu aud tânguirea/lor… iată povestea vieţii mele” – o parte din poveste. O mie şi una de (nopţi?) ale zilelor noastre… Şi se mai spune că basmele mint. „Ciudat mai e făcută şi lumea asta a noastră! – spunea Gogol – Tot ce trăieşte în ea se străduieşte să facă întocmai ceea ce face semenul” . (Bunicule Gogol, mi-e teamă/Că Taras s-a stins printre cruci…/Feciorii-şi plâng biata lor mamă,/Uitaţi ca şi puii de cuci) – începeam cândva „Cântec pentru Taras Bulba” – şi aş fi vrut să fie bunicul meu. „Să nu căutăm să descifrăm vremurile. Să nu/căutăm …”, spuneai în alt poem, dar când citeşti cele întâmplate tatei aici, sau cele întâmplate mamei (trăsnită în bucătăria de vară, la Cantonul 248), acolo la Adjudu Vechi, (din “Cartea zădărniciei”), nu avem cum să nu ne facem rugăciunea alături de tine: „Dă/ Doamne să se încălzească vremea, să semănăm. Copila/ridică mâna stângă şi/arată la ceruri, ce arată? O altă nebuloasă? Mergi,/ Ioane, de te închină şi aprinde /candela la icoană.” Memorabilă autobiografie. Şi uluitoare!

  2. Aveţi un talent să mă emoţionaţi, domnule Tudor Cicu! Ce pătesc, de la o vreme, de când vă citesc aici comentariile n-am mai păţit niciodată, parcă mă rescriu… Mulţumesc frumos pentru atenţia acordată.

  3. Ramona; cind vrei sa abati calaretul la stinga sau la dreapta, trebuie sa-i indepartezi calului ochelarii, i-ar fi raspuns autorului la care faci referire, unul ca Sancho Panza. Sau poate e ceea ce in literatura el numeste asta inductie ideatica iar in fizica> modelul cuantic al lui Bohr. Mie asta mi-a transmis prin scris… dar mai stii?

  4. Azi dimineaţă m-am întors dintr-un periplu de trei zile pe ruta Jibou-Bucureşti-Adjud-Comăneşti-Moineşti şi retur. Am bătut aproape întreaga ţară până la acest traseu, însă în aceste zile m-am aflat pentru întâia oară prin localităţile de pe lângă Trotuş. Când am coborât din Rapidul de Suceava în gara Adjud, ca să iau cel mai mizerabil tren Personal din câte mi-a fost dat să văd către Comăneşti, gândul mi-a zburat înspre “Cantonul 248”. Impresionante, mi se par, iar, coincidenţele. George Tăutan-Cermeianu, vărul meu de-al nu ştiu câtelea rang, cu zece ani mai învârstă, este un fost ziarist de succes, fugit din ţară în vremea ascensiunii lui Ceauşescu şi stabilit în Canada. A devenit prozator, scrie în limba franceză, mai vine prin ţară. Aflând de existenţa-mi întru scris, m-a contactat prin e-mail, i-am răspuns şi de atunci… nimic! Îmi plac şi mie “completările” domnului Tudor Cicu, căuia îi acuz talent şi inspiraţie + bun simţ. Mi-ar fi plăcut să vă întâlnesc în după-amiaza zilei de ieri, 24 mai, pe care am petrecut-o în capitală, însă nu ştiam cum să vă găsesc. În sfârşit, vom trăi şi ne vom re-cunoaşte. Ne-am întâlnit la Oradea, pe vremea Festivalurilor organizate de Ioan Ţepelea. Eraţi cu doamna Doina Popa în librăria unde fusesră derulate lansări de carte, şi v-am dat cartea mea, “Gesturi în oglindă”, apărută în 2002 la Ed. Paralele 45.

  5. “De ce-aş fi trist? Şi totusi…” se întreba Arghezi, lăsând toate porţile deschise… Dar de ce-ar fi trist mereu domnul LIS?, mă întreb iar şi iar. Căci i se întâmplă atâtea şi atâtea lucruri frumoase din cale-afară, nu? bunăoară chiar acest blog, pe care îl citesc zi de zi, de câteva luni bune,cu mari satisfactii spirituale-literare. Condus cu multă ingeniozitate, mereu imprevizibil, cu neistovite disponibilităţi de punere în scenă a sentimentului…cu inspiraţie, ca să spun lucrurilor pe nume. Să ne rezumăm la aceste ultime două texte, despre scrisoarea din Amman si despre văru-Telu Stoiciu. Păi se poate imagina un mai minunat lucru decât acea scrisoare a poetei din Ardeal, o scrisoare din fâneaţa casei de la ţară?! Să recunoaştem: o minunăţie curată, poate nici nu este o scrisoare, de citit într-una din limbile pământului, arabă, indiană, sanscrită, extraterestră, ci este poate o partitură muzicală, de citit cu sufletul, de intonat printre buburuze… Despre delicateţea fără seamăn a acestei corespondenţe cu poetesa din fâneaţă, altfel frenetică globtroteriţă, ce să mai spun. decât că sunt uimit şi entuziasmat şi reconfortat să constat că printre noi există astfel de oameni de-o factură îngerească – sau care au harul de a reuşi să ni se prezinte ca atare, aureolaţi, încât pe drept cuvânt mă tot întreb: de ce se ascund vederii noastre aceşti oameni aleşi, de ce stau mereu în umbră şi necunoaştere, iar pe noi ne lasă printre inşi gregari, primitivi, adevăraţi sălbatici…? Şi trec îndată la celălalt subiect, al văruţului norocos, plin de succese, pus faţă în faţă cu nemaisfârşitele ghinioane ale poetului Lis. Asta o face el mereu, dar mă întreb: să fie o realitate tristă, insurmontabilă, un blocaj regretabil, sau este vorba doar de un procedeu artistic, anume folosit de poetul LIS ca să ne surprindă o dată în plus cu performanţele sale scriitoriceşti? Da, ştiam linia vieţii lui LIS din Cartea zădărniciei, unde povestea familiei apare în detaliu, cam în aceiaşi termeni, cu referire şi la inaderenţa celor doi veri, unul răsfăţat de noroace, bucureştean, licenţiat, literat, scenarist. prin comparaţie cu zădărniciile şi “cumpenele”prin care s-a hârşit poetul, la tinereţea-i vagantă dar şi până în actualitatea strictă…? Da, l-am cunoscut pe CS, chiar la debutul său în cenaclul Labiş, cred că am consemnat isprava în Himera literaturii. Dar n-am urmărit evoluţia sa, doar ştiu că i-au apărut câteva volume de povestiri, bine primite. Nimic nu am ştiut despre faptul că ar fi lucrat la Casele de film. Dovadă cât eram de legat la ochi. Căci în 70 câştigasem concursul de scenarii şi, nedescurcăreţ, am ratat ocazia de a face filmul respectiv. Pur şi simplu, eram atât de naiv încât mi se părea că alţii trebuie să se ocupe de scenariul meu, din moment ce eu câştigasem concursul… Acum, ce să spun despre faptul că verii se văd o dată pe an şi tac amîndoi, nu-şi dau drumul, stau crispaţi, nu se împrietenesc propriu-zis? Cred că e o chestiune de fire, de firi, ambii sunt orgolioşi, însinguraţi, preocupaţi doar de scrisul lor, dăruiţi pe deplin vocaţiei şi incapabili să se prefacă, să mimeze o exaltare care nu le stă în obicei. Scriitorul să-şi ducă această cruce, să înţeleagă natura sacrificială a menirii sale, să nu creadă că vreun confrate de-al său este răsfăţat iar el ghinionist. În treacăt fie spus: nu am destulă imaginaţie ca să mi-l închipui pe poetul LIS lăfăindu-se în lux, în luxurie. Nu-l văd luând urma unui Dinescu, mare răzbătător printre descurcăreţii momentului, dar care nu a mai scris nimic cât de cât citeţ în ultimele 3 decenii…Bucuriile fiecărui scriitor vin numai dinspre scrisul său, dinspre reuşitele sale, ele cată săp fie rodul unic al devoţiunii pentru menirea sa. Na! că am ajuns la vorbe mari, ceea ce voisem cu dinadins să evit. Mă opresc aici, cu speranţa că vor veni şi momentele de înmuiere a orgoliilor celor doi scriitori Stoiciu, a reticenţelor şi suspiciunilor de toate felurile, va veni momentul comuniunii de sânge, cât se poate spera de la un scriitor adevărat. Şi stoic, nu? Se povesteşte că marele Sadoveanu îşi ţinea copiii la o distanţă astronomică, abia dacă îi îngăduia în preajma sa în zilele onomastice…Iar despre soarta lor prea puţin se interesa…
    ION LAZU

  6. Domnule Ion Lazu, vă rămân dator – sunteţi o minune, nu sunt învăţat să am parte de atâta generozitate. Ce aţi scris, e o pagină de literatură care mă onorează. Sunteţi un scriitor în faţa căruia îmi scot pălăra. Mulţumesc.

  7. Domnule Viorel Tăutan – n-am cuvinte. Scrieţi atât de frumos…. Toate datele mele (adresă, telefon) le am afişate la “Despre mine” (butonul e sus, la vedere), pe acest site / blog (sau ce o fi), când mai veniţi prin Bucureşti poate daţi un semn… Dinspre Adjud, cum mai trec vremurile, visez să am acolo un loc de veci (au promis cei de la primărie că-mi dau, politicoşi, numai să mor o dată).

  8. Aceleaşi aprecieri (care se pot întoarce împotriva mea), dragă domnule Tudor Cicu – aveţi deja un stil inconfundabil de a vă exprima aici, apreciat şi de alţi cititori. Vă urez tot binele.

  9. lis, eu si cu personaja cealalta o sa ne suparam. in fata noastra nu ti-ai scos niciodata palaria. si te rog sa nu ne sperii! despre ce criza vorbesti ???

  10. Ramona draga, deja comunicăm aiurea – mă întrebi aici de criza de care vorbesc peste trei zile (aici eşti pe pagina din 24 mai, despre criza mea vorbesc aici pe 26 mai). Criza mea existenţială nu se termină cu una, cu două (decât pe lumea cealaltă), aşa că nu e nimic deosebit. În privinţa scoaterii pălăriei, sărut mâna, în faţa voastră, a doamnelor (dragi mie) mă ruşinez să o scot.

  11. In fata doamnelor te rusinezi s-o scoti? uite ce-a iesit de prea multa rusine… in ziua nepotrivita. Ar fi fost bine sa te rusinezi acu’ vreo saptamana, dupa logica stricta a acestui jurnal.

  12. V – AM ASCULTAT INTERVIUL DAT DE DVS. DOMNULE CONSTANTIN STICIU LA “RADIO ROMANIA ACTUALITATI” SI
    DIFUZAT IN SEARA ZILEI DE 28 MAI 2011 .
    MI – A LACUT POVESTEA VIETII , RELATATA PE SCURT IN ACEL INTERVIU. ASCULT CU PLACERE POVESTILE ROMANILOR CARE AU AVUT CURAJUL SI SANSA SA PLECE DIN TARA TRAIND IN ALTE COLTURI DIN LUMEA
    ASTA , CAND NIMERESC SA PRIND , ASTFEL DE INTERVIURI LA RADIO.
    NUMAI BINE VA DORESC DVS. SI SOTIEI !
    CU STIMA ,

    A. S. ALEXANDRESCU
    ORADEA – 29.05.2011

  13. Unii ar spune ‘destine paralele’; alţii ‘simultane’; terţi – ‘întrepătrunse’.
    Rămân cu terţii. Şi cu Acei care atât de bine completează nişte biografii de destine, nu doar ca părelnici martori…