Luni, 28 iunie 2010. Mai am multe de învăţat de la viaţă (probabil de aceea mai sunt pe aici, fiindcă n-am învăţat destul, nu m-am încărcat spiritual până la un nivel acceptabil care să mă transfere într-o altă dimensiune; alţi scriitori au plecat definitiv la 35, la 50 de ani, oare ce-or mai fi făcând; în general, morţii noştri, adunaţi de-a lungul mileniilor, formează popoare într-un univers paralel?). „Ramona” îmi scrie la comentariile zilei de ieri că lis, ceva subiecte mai vesele de jurnal nu gasesti? ca de dezastre acvatice si sociale sintem satui de la tv. De unde atâta cinism? De subiecte vesele îmi arde mie? Auziţi, le spune „dezastre acvatice” la inundaţiile care pe mine mă scot din minţi, fiindcă mă pun în locul amărâţilor loviţi de soartă, rămaşi după o viaţă fără nimic, luat de ape. Că nu e de ajuns sărăcia care s-a extins aberant în România, după 20 de ani de postcomunism (cu imaginile de la televizor cu casele ţăranilor rămase în evul mediu), căreia actualii guvernanţi îi dau lustru cu „legile austerităţii”, mai era nevoie să ia „natura dezlănţuită” şi patul de sub ţărani. Trebuia să mai învăţ o sintagmă: „dezastre acvatice”… Tot ieri, Octavian Mihăescu scria la Comentarii, la concluzii, că tare ma tem ca otevisti vor conduce tara pe noi culmi de progres si civilizatie stopat in Dec 89, ca la acel sistem delirant ma duce gândul I-am şi răspuns, că va trebui să reţin o nouă sintagmă: „sistem delirant”. Înţeleg, sistemul ticăloşit al lui Băsescu, moştenit de la Ceauşescu, a devenit cu timpul „sistemul delirant”. Trăim tot într-un delir politic, economic, social, cultural…
***
Am pomenit doi cititori ai acestui blog / site (fără de care nu poate fi conceput). Am o veste şi pentru un al treilea cititor, Tudor Cicu, care-i duce dorul Domnişoarei Alfa din Iaşi (a scris asta la Comentarii, la o pagină a mea de jurnal online, nu demult). Tranzitiv, a apărut Domnişoara Alfa la telefon: – Să-i spui lui Cicu ăla al tău că eu îmi duc viaţa normal, trăiesc pentru mine, nu pentru blogul tău, nici pentru imaginaţia lui Cicu, şi în general nu dau socoteală pentru ce mai fac sau nu fac. Dar… Că există un dar, m-am tot frământat o vreme, după ce am citit că ar vrea să ştie ce mai fac, de ce să nu-i fac totuşi pe plac domnului Cicu, dacă omul se gândeşte la mine. De ce să nu intru eu într-o nouă aventură pentru el. Dar îţi spun din start că n-a mers. Ce n-a mers? Întreb, pierzând firul. N-a mers aventura, tu nu eşti atent la ce vorbesc? Ştii că eu am abonament la Filarmonică (foto). 
Nu ştiu, acum aflu. Merg de 15 ani, cunosc în amănunt repertoriul, fără mine nu se deschide nu numai stagiunea… Eşti un meloman împătimit, felicitări. Merg de la 20 de ani. Stai să vezi. O prietenă, care merge mereu la Filarmonică, dar nu cu mine, are alte preferinţe, n-are ce face şi acum o zi mi-a zis: Du-te, te rog, să stai cu un prieten mai special, mă înlocuieşti, eu nu pot să vin, vezi că o să te aştepte, i-am spus că ai să stai lângă el, trebuie să-l ajuţi să reziste la partea a doua din Brahms, altfel pleacă din sală… Interesant. Al naibii, Brahms ăsta! La partea a doua, bărbaţilor le vine să se urce pe pereţi dacă sunt singuri? N-am întrebat la ce piesă, că nu contează… Bun. Ştiai că la Filarmonică sunt mai ieftine locurile din faţă şi mai scumpe cele din spate? Din cauza audiţiei… Pica bine întâlnirea, continuă Domnişoara Alfa, se lega de dorinţa lui Cicu, care vrea să afle cum o mai duc, „poate iese de o aventură, mie-mi plac aventurile civilizate”. Vin la Filarmonică şi-l identific pe tânăr, e de vârsta mea, vine şi el la Filarmonică din studenţie şi e singur, am stat împreună la concert (puteţi da click pe http://www.google.ro/#hl=ro&source=hp&q=brahms+youtube&aq=5&aqi=g10&aql=&oq=Brahms&gs_rfai=&fp=989c9abe26a9b4f3, alegeţi de curiozitate, sunt sute de mii de linkuri – de exemplu http://ckuik.com/Violin_Concerto_in_D_major_-_Johannes_Brahms), ne cunoşteam din vedere. La plecare, tânărul, binecrescut şi politicos, mi-a propus să vizitez clădirea de patrimoniu a Poştei din Iaşi, o minunăţie, era ora 22 – fiind el nu ştiu ce şef aici, are acces la orice oră. În definitiv, ce strică să mai cunosc şi eu secretele oraşului Iaşi… M-a plimbat ca prin muzeu prin clădirea Poştei (foto), m-am extaziat… 
Degeaba! Oftează Domnişoara A. Tânărul era cuminte, egal în gesturi, nu-l puteam scoate din starea lui lipsită de ţel. Sigur, avea mai multă vlagă tânărul cu GPS în el, nu era aşa pămpălău, am observat eu la telefon – dar Domnişoara A s-a făcut că nu aude. Mi-a părut rău că s-a terminat de făcut turul clădirii Poştei (casă mare, boierească), am intrat şi în subsol şi în pod… Probabil că portarul şi-a făcut cruce. Şi? Degeaba, oftez eu. Fiindcă era timpul înaintat, trecuse de miezul nopţii, i-am propus să mergem în Parcul Copou! Nu se poate, bănuiesc deja ce urmează… Erai exasperată. Nu se întâmplase nimic, unde era aventura pe care o aşteaptă domnul Cicu? Te înşeli, tânărul mi-a spus că de 15 ani se gândeşte la mine, dar n-a îndrăznit, mă vedea la Filarmonică şi tânjea… Pentru domnul Cicu m-am implicat, Dumnezeu ştia ce se mai putea întâmpla! Dar nu s-a întâmplat. Da, confirmă Domnişoara A, l-am dus în Triunghiul Magic – ne-am plimbat, ne-am plimbat… Şi nimic! Şi am pus aici întrebarea cheie, dacă merită să-mi mai bat capul cu tânărul. Răspunsul? Nu, nu mai merită. Dar tânărul mi-a spus că mă iubeşte în tăcere de 15 ani! Cine să-l creadă? Toţi bărbaţii fac pe grozavii… Tânărul e foarte timid, n-am mai cunoscut un timid mai timid ca el – şi a terminat filozofia! În Triunghiul Magic mi s-a repetat că eu numai încep lucrurile, că le las neterminate. Mai exact, le laşi încurcate… A, nu, nu mai discut cu tine. Că tu iei totul peste picior, n-ai sentimente, eşti rece, ai crustă de ţestoasă! Să-i transmiţi salutări domnului Cicu! Şi să nu-mi mai poarte atât de grijă.
Brusc, Domnişora A s-a supărat pe mine, de parcă eu aş fi fost vinovat că n-a ieşit nimic din aventura ei cu tânărul „poştaş”, aventură dedicată domnului Cicu. Poate data viitoare, după ce ies din Filarmonică, după o simfonie timidă de Beethoven… (Ce spui „Ramona”, a fost un subiect vesel?)
putea fi.
mi se pare ca ma acuzi de oarece cinism, laudandu-te cu empatia ta pt cei loviti de ape. vreu doar sa remarc ca, desi te pui in pielea lor, ai stat bine mersi in apartamentul tau uscat si nu te-ai coborat sa ii ajuti sa scoata apa din pivnita. asa inteleg romanii sa se puna in pielea altora. prin telepatie doar
Pentru Ramona
Prin exces de „empatie”, poate ati vrea sa-l vedeti pe domnul LIS in pielea citorva scriitori decedati, despre care pomeneste pe blog. Ce ti-e si cu limitele! Peratologie, ma rog…
Nu, mă gândesc pur şi simplu că aş fi putut avea destinul lor, să fiu în pielea lor. Modul tău de a judeca e defect prin definiţie, problema nu e să-i ajuţi pe sinistraţi (e egal cu zero dacă te duci să le cureţi noroiul din curte sau să le trimiţi doi euro prin telefon), ci să-i compătimeşti sincer, omeneşte, în sinea ta, pentru ce li s-a dat să aibă parte de ce e mai rău. Ar fi grozav să-i pot încuraja prin telepatie pentru necazul avut, să-i mângâi, să-i asigur că o să treaca şi această nenorocire a lor, că totul e trecător până la urmă.
Eu chiar vedeam în domnişoara A. o fiinţă întrupată în mintea noastră, din atîtea alte ficţiuni ale lui LIS găsite prin poemele sale, un fel de Sonia Marmeladova, care să-l aducă pe tânărul rătăcit pe aleile din Copou la realitate. N-a fost să fie aşa. Acum domnişoara A. a devenit Nastasia Filipovna cea nouă, care până la apariţia „prinţului” de la Filarmonică voia să se răzbune în fond doar pe trecutul ei. (Am în vedere şi referirile la comentariile mele pur literare, doar aveam de a face cu o ficţiune transmisă nouă de LIS). Eu nu la domnişoara A. cea vie şi reală (după cum văd acum) am făcut referire. Îmi cer iertare. Totuşi, în noua aventură tânărul „raskolnikov de la filarmonică”, nu este (după cum observ) Hamlet şi, cu toate ezitările sale, el trece repede la fapte. Dacă domnişoara A., ar fi acceptat propunerea „prinţului” răsărit şi el tot din literatură, sau ar fi acceptat propunerea noastră de a rămâne doar personaj literar, ea „noua Nastasia Filipovna” ar fi fost salvată. Aşa cum soarta a salvat-o pe Pena Corcoduşa. Femeia care fusese nebună din iubire, Pena Corcoduşa, din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, Pena Corcoduşa cea care purta floare roşie la ureche şi umbla dansând ca o gitană, cea despre care Paşadia spusese în treacăt: „E Pena Corcoduşa. S-a îmbătat iar. Când e trează e cumsecade, dar dacă ciupeşte, face urât”. Mateiu zugrăvise doar fata de mahala cu „ochii verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte cum le zice românul”. Vedeţi? Ce ar fi însemnat ca în literatură să fi existat doar Mateiu I. Caragiale cu „Craii…” săi? Ar fi fost trist. Dar fără el? Ar fi fost şi mai trist. „Imaginaţia i-a fost dată omului drept compensaţie pentru ceea ce nu este, simţul umorului, drept consolare pentru ceea ce este” (Francis Bacon). Şi parcă frumoasa evreică Malca din „Nechifor Coţcariul” al unui autor de prin părţile Copoului, avea mai mult umor. La asta trebuie să reflecteze doar domnişoara A. care ne-a dezvăluit că nu mai e o ficţiune de-a noastră.
Ce fante de Copou?
Pena il facuse robul inimii pe „Leuchtenberg Beuharnais, frumosul Serghie, nepotul Imparatului”.
O noapte de empatie in „pielea” lui Serghie si exclami, asemeni lui Mateiu, la adresa unui alt personaj feminin din creatia sa: „… ar fi ispitit in acea noapte chiar pe sfintii pustnici din Tebaida”.
a, lis, tu te compatimesti pe tine gandindu-te ca ai putea pati ca ei! zici ca e egal cu zero sa dai o mana de ajutor?! egala cu zero e pentru ei compatimirea ta sincera ,,in sinea ta” ,in lipsa oricarei reactii concrete de ajutor. si mi se pare incredibil sa spui ca e egal cu zero un ajutor concret!!!
Cred ca dl LIS a subliniat esentialul, afectati sunt bieti oameni, care ajunsi la sapa de lemn de sistemul delirant permanent precum revolutile-bolsevice inclusiv cea in care ne balacim (asa-zisa globalizare), a faptului ca de exista o conducere, adimstrare responsabila de mult, foarte multa vreme ar fi cautat repara, ridica digurile, ca doara un fost presedinte era specialsit in ape.. poate alea de le ingheata.
Au trecut 20 de ani, este inamisibil ca România membra U.E, sa se mai balaceasca in aceasta troaca de impostori, incapabili, iresponsabili, de bolsevici nenorociti, ca asta sunt absolut toti care au condus si conduc si azi România, dusmani ai lui Dumnezeu si ai civilizatiei, iar Ro cu toate tarele sale este o cultura demna de respect si de ce nu si de indragit, o indragesc, apreciaza multi straini, nemti. Când spun cultura nu ma limitez al batuta pe loc.. chair daca sunt taran analfabet.
Pt. canadian
cu fantele de copou e o poveste mai lunga. nu-s eu in drept sa dau lamuriri.
iar cu limitele empatiei, cine poate stabili unde se opresc ele? poate liiceanu o fi stiind. dar pe mine nu m-a dus mintea la colegii scriitori disparuti.
Pentru Domnul Mihaescu
Patriotismul cultural, mai ales cel care nu se sprijină pe argumente solide, face mai mult rău decât bine. Să le fi crescut brusc nemţilor cota de entuziasm pentru cultura noastră, mai ales după intrarea ţării noastre in UE?
Am locuit in câteva oraşe importante din punct de vedere cultural – West Berlin, Stuttgart, Heidelberg, Frankfurt/Main- , intre anii 1990-1995. Am căutat cărţi (cultură, deci) de autori români traduse in germană, iar in toate librăriile prin care am intrat am dat de un singur nume, „aproape” românesc: Norman Manea, şi el plecat din România înainte de 1989. Nimic altceva, la sase ani de la revolutie! Sper ca pe Herta Müller nu o atasati culturii romane!
Asa ca e mai bine sa-i lasam pe nemti sa-si spuna parerea despre aceasta noua iubire.
Si, à propos de patriotism: ultimul roman care a ramas patriot cu adevarat este soldatul Partenie. Nu ati auzit de el?
Un comandant de pluton ţine militarilor, într-o pauză, pe câmpul de instrucţie, un lung excurs despre patriotism. Expunerea este pigmentată cu numeroase exemple pentru a face mai uşoară înţelegerea: mari conducatori de oşti, cărturari, oameni simpli din popor care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă, etc.
După terminarea expunerii, aşa cum se procedează de obicei, mai ales în armată, comandantul era curios sa afle ce au înţeles soldaţii, cu ce au rămas din expunerea lui. Cei interogaţi, unul câte unul, aduceau în sprijinul temei discutate, întâmplări autentice de la ei din sat, povestite de bătrâni care trecuseră prin războaie, exemple de mari patrioţi – cartea de istorie pe care au învăţat-o la şcoală era plină de exemple!
Cei timizi, care ocoleau răspunsul, nu erau iertaţi.
„Soldat Partenie, ce-i Patria? întrebă comandantul”.
„Patria e mama mea!”
„Soldat Popescu, ce-i Patria?”
„Patria e mama lui Partenie”.
bull diary you latch on to