0
14 comments

Duminică, 4 decembrie 2011. Zi frumoasă. Am febră musculară. Azi am mers la ora 11 (eu, care la ora 11 de regulă duminica dorm; vă dați seama ce efort am făcut să mă trezesc de la ora 10, culcat la ora 4, după o zi de sâmbătă de mare efort fizic; nu mai spun că duminica e singura zi când infernul șantierului de deasupra apartamentului meu încetează cât de cât, de două luni fiind efectiv terorizat de nemernicii plini de bani, care se cred stăpâni și fac exact ce vor; e greu de crezut, dar eu nu dorm de două luni, practic) la Teatrul Național București-TNB, la Sala Atelier, la conferința lui Daniel Cristea Enache, intitulată „Un conferenţiar ajuns vagonetar: cazul Ion D. Sîrbu”. Voi face referiri la ea mâine aici. Tot azi am avut de sărbătorit în familie ziua de naștere a Doinei Popa. Ca un făcut, întors acasă la 13.30 de la TNB, am mătăhăit de somn prin apartament, împărțit între masa de scris și citit, și dormitor (de trei ori m-am întins în pat, fără vlagă), doborât de oboseala adunată în ultimul timp. Am intrat în ritmul nostru, am avut o masă festivă, fără pretenții („mai de austeritate”, a subliniat Laurențiu, fiul; Laurențiu e critic de obicei la tot ce se pune pe masă, are pretențiile lui; vă dați seama, n-a lipsit nimic din ce contează la o masă festivă; culmea, a fost lăudat numai vinul negru al fratelui Marian). S-a cântat și „La mulți ani”, a fost arsă și o lumânare mare cu artificii, s-au împărțit cadouri. În prima fotografie Doina se parfumează cu un parfum nou (parfum adevărat) primit azi în dar (între alte daruri). În a doua fotografie e cu fiul, Laurențiu și cu amica lui, Mirela. Doina a stat azi mai mult la telefon, mulțumind pentru felicitări (s-a mirat că unii au uitat să o felicite; și nouă ni se întâmplă să ne amintim de ziua de naștere a unui apropiat după ce ea trece, multe zile după aceea chiar; azi e și ziua de naștere a actriței Silvia Codreanu, s-au felicitat reciproc). În această seară, la ora 21, ne-am plimbat de la Piața Unirii la Intercontinental-Universitate să admirăm luminile (acum nu mai sunt beculețe, ci… leduri) aprinse de Sărbători de primarul general (sunt aprinse și la intrarea în Centrul istoric sau în piața Sfântul Anton; public fotografii făcute azi cu telefonul mobil și cu aparatul foto). Că nu întâmplător au fost aprinse de ziua de naștere a Doinei… V-ați învățat să tot întâlniți numele Doinei aici. A venit vremea să o prezint ca scriitoare (deși ei îi place discreția).

Nume: POPA (prin căsătorie, STOICIU; semnătura literară: DOINA POPA)

Prenume: DOINA

Data naşterii: 4 decembrie 1953 (în certificatul de naştere trecută 8 decembrie).

Locul naşterii:  satul Năruja, judeţ Vrancea.

Debut în revista “Luceafărul” noiembrie 1969, cu prezentarea lui Fănuş Neagu, cu schiţa intitulată “Procesul frunzelor”.

Debutul editorial: “Apelul de seară”, roman, anul apariţiei 1985, Editura Albatros (cu o prezentare de Matei Vişniec).

Opera tipărită:

“Apelul de seară”, roman, 1985, Editura Albatros, Bucureşti;

“Sfântă tinereţe”, roman, 1998, Editura Timpul, Iaşi;

“Dragostea vine de-a valma”, roman, 2001, Editura Călăuza, Deva.

”Rugăciunea de iertăciune”, roman, 2008, Editura Andrew.

A publicat romanul “Bărbatul de la telefon”, în serial, în paginile săptămânalului “Strict secret” (supliment al ziarului România liberă), Bucureşti, iulie 1993.

Doina Popa mai are proză în sertar. I-am cerut să-mi dea un text al ei pentru blog. Iată-l:

Sufletul protector

Toate se cuprind în bucuria de o clipă

numai să ştii s-o respiri până în adâncul fiinţei.

Iată frântura de drum pe care am mers împreună, iată bulgării de pământ rămaşi în urma plugului,

iată troiţa, căţuia de pe braţul crucii, mirosul de tămâie, iată ploaia de stele,

iată tufa de liliac de la marginea pădurii pe care ţi-a arătat-o sufletul protector.

În mijlocul ei dacă intri afli poarta către tărâmul celălalt, ţi-a spus.

Şi s-a oprit în dreptul vişinului cu ghetele pline de noroi, a oftat obosit

ocolindu-ţi privirea aşa cum făcea când îl supărai şi nu voia să-ţi reproşeze nimica.

S-a uitat de jur împrejur către poartă, către uşa casei rămasă deschisă, prin grădina cu flori,

s-a uitat în urma lui peste haturi de parcă s-ar fi ferit de cineva văzut şi nu lua în calcul nevăzutul.

A ridicat un colţ al sipetului făcut de umbra mâinilor sale şi te-a lăsat să vezi lucirea moale ca de mătase a tainelor.

Ai cules-o pe prima şi-ai citit:

Depinde de tine daca alegi drumul cel bun atunci când te afli în răscruce.

Doina Popa

***

Continui publicarea considerațiilor lui Tudor Cicu pe seama lecturilor de la Gala Poeziei Române, ediția I (cu 26 de poeți pe „Lista lui Manolescu”), făcute pe ceea ce a văzut și auzit pe 1 Decembrie, pe TVR Cultural (o înregistrare superficial definitivată de regie, „după ureche” – asta e):

III                                                

 Gala poeziei române

 (pamflet)

Motto:

„Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo”

Marin Sorescu

11. Daniel Bănulescu : Un poet şi prozator din noua generaţie (inginer de petrol şi gaze) atrage atenţia publicului cu „Cântecul de disperare”. O să vedeţi: trăznit tare rău poemul ăsta. Poemul epic conţine o întâmplare despre cineva care căra o căldare cu clor (ăla a lui Marin Sorescu căra nămol, asta ca să facem delimitări clare). Era acolo în găleata aia şi o bidinea înmuiată. Ce credeaţi?! Doar nu pusă la murat. „Tu să nu mori/ fiindcă eu pe tine…/ nu pe tine te-am…”. Ceva însă, murdar „de oboseală” (!)?, de pe un geam alăturat, nu ne dă voie să vedem totul. Doar vă spuneam că e „ceva” trăznit: aidoma celor care „sar de pe blocuri” (vedeţi, ne trimite precis unde trebuie). Noi, ascultători fideli, nu prea înţelegem, de parcă am privi pe ascuns printr-o gaură a zidului. „Vedeţi voi, lumea în care trăim pare luminată de la intestinul meu gros” (asta nu pot să vă mai decriptez, luaţi-o ca pe ceva suprarealist), dâra de lumină se scurge apoi până la murdăria de pe geam: „se prelinge ca o şopârlă. Veţi spune că toate astea sunt lucruri în zadar, dar, Dumnezeu ne va ridica la El”. (Şi eu, tocmai anunţam mai înainte că ne-a părăsit, a plecat din lume. Vedeţi cum, poetul, clarifică lucrurile?). Şi atunci, spune poetul, să vezi dragoste, fericire… etc… guleai, neamule! Ca-n Ivan Turbincă! Spre finalul poemului apare şi o Ea (nu ne era clar de la început). Păi de! La atâta fericire… dar, atenţie! O „ea despăducheată de pământ şi disperarea îşi bate pasul de defilare: Ei hop!” Ei hop ce? Păi gata, e finalul. Ăsta da poet! Ascultaţi ce vă spune moşu: calcă pe urmele lui Ion Mureşan, curând-curând. Îi mai lipseşte doar barba. Cineva tot va trebui să iasă odată sub soare şi să strige: Am dat de petrol, veniţi fraţilor şi mâncaţi lumină de la poezia mea! Nu exagerez. Lumea trebuie reîncepută şi în poezie, odată şi odată.

12. Emil Brumaru : poetul născut în Basarabia, în com. Bahmutea-Tighina, e unul dintre acei poeţi dinaintea căruia, pe vremuri, criticii se înghesuiau să-i elogieze versurile. Trăieşte în rezervaţia naturală de îngeri de la Dolhasca (parcă aşa spunea Alex Ştefănescu în Istoria sa). Emil Brumaru, nu-i altul decât cel care a inventat tamareta (de la numele soţiei Tamara), un fel de poezie cu formă fixă şi nu prea, care acum ne citeşte poemul „Dulapul”. Nu un dulap oarecare, ci un dulap „în care ard îngeri”. E ceva piper şi zahăr cubic pe acolo, care au taina lor. Nu ne băgăm în astfel de taine. Dar, despre „dulci farfurii cu sufletul ca raze”, ni se spune câte ceva, mai spre amurg, când la cotlonul din umbră nişte gânduri (fără gânduri veţi vedea, nu se poate – n.m.) care pun ceva la cale. Cheia tainelor? Unde sunt? (Doar nu aţi vrea să vi le spună criticul când nici autorul nu le deţine, nu?). Auzim despre nişte cuţite care vorbesc despre un măr acru, care rimează imediat cu dulapul sacru. Alt poem (…!) e ceva mai proaspăt ca mărarul care creşte verde în grădini, de nu-l mănâncă nici caprele. Acele grădini unde te scufunzi în mătase şi de unde răzbate străvezie casa. Poetul încheie cu o fabulă antică: „Andromaca mulge vaca/ Vaca linge Andromaca/ Andromaca bate vaca… şi împuşcă vaca”. Asta seamănă cu sceneta aia de pe vremea lui nea Nicu: „Şi de la păşune iaca/ tacticoasă vine vaca”. Acolo însă nu era cu împuşcături, cu d-astea… suna clopotul măi fraţilor, de auzea tot satul, danga-langa, langa-danga, că tot satul se înşira pe uliţă, ca pe vremurile când Nichita intra cu şoimul pe umăr în cetate şi îi zicea şoimul: Du-te dracului… du-te dracului de prost!

P.S. Cât despre roua care îl atrăsese atâta pe poet în tinereţe, mai ales în „Ultima elegie” , nu ni s-a suflat o vorbuliţă. Cândva ne cânta despre Euridice, cea care arunca cu bila de cristal spre popice, ca şi cum plantele sau poate îngerii mai respirau în poezia sa, o lungă şi delicioasă desfacere a mirării în Ether… Dar ce mai e poezia în zilele noastre?

13. Mircea Dinescu : Proprietarul de poduri, poetul ingenuu-ţâfnos îşi joacă viaţa glorioasă şi sucită a literaţilor printr-un gest hamletian în lupta cu nasturele care nu vrea să-i încheie haina. Aduce din nou o invocaţie nimănui. Verva lui tragică seamănă cu imaginea unui Maiakovski care nu poate să scrie niciodată plângând, ci exaltat, cuprins de voioşia celui ce e în stare. Mă aşteptam să ne citească „Elegie la trenurile reci”, sau faimoasa „Baladă” a soldatului. Ne citeşte cu tonusul elegiac poezia „Cântec despre inimă albastră”, despre frumoasa cu picioare lungi… cu of, of, of… şi vreo trei popi, care trag de blidul foamei noastre în poezie. Ne recită apoi „Indulgenţă de iarnă” – scrisă pentru a-l feri de cei cu vorbele duse peste mări şi ţări, de popi cu microfoanele în sutane. Presimţim că, de aici, încolo, se apropie iarna (cum şi zice) şi mari provizii de îngăduinţă şi spaimă se vor aduna în cămara poetului. Alt poem: „Îndoielile logodnicelor”, frumos scris, numai de nu le-ar bate şi pe ele gândul că până la urmă l-ar înşela şi cu un şoarece. Un alt poem, e despre nişte turişti japonezi… ţup-ţup!… veniţi pe la noi, să ciugulească şi ei ceva din floarea soarelui taman pictată de Van Gogh. Numai că „de azi curului n-o să-i mai spunem tovarăşe”… Ce spuneam eu, bate înspre revoltatul Maiakovski. În încheiere (nu încheierea nasturelui la haină), ţine să ne reamintească despre ultima sa carte scrisă: „Femeile din secolul trecut” şi ne citeşte din carte, chiar poemul cu acest titlu. Poemul curge fluent şi melodios ca o baladă de Fr. Villon, despre o elevă depănuşată în lanuri de porumb. (De! o mânca şi pe ea curiozitatea să vadă ce mai crescuse pe ogorul ţăranului din povestea lui Ion Creangă). Se depănuşa fata, cu un cioban, care-i îngâna despre logaritmi, care chiar te pomeneşti, făcuse matematicile la strungă! Balada (că baladă este şi acest poem mai nou), e o poveste în care şi profa de magneziu, icnind ca iapa, într-un vagon, cu pătura în cap… Trebuie să ştiţi că întotdeauna comuniştii cărau după ei, la depănuşatul porumbului, nişte vagoane (n.m.). Totul însă, amintind aici, de baladierul care „ar putea din nou să-l îngâne/ despre femeile din secolul trecut”. Totuşi, recunoaştem în chiar această universalitate, reflexul tipic adolescentin de abordare a întregii lumi, ca şi cum, mâine-poimâine, poetul ar pleca în spaţii galactice, luând şi pământul cu el. Şi, cine mai ştie, pe unde ne vom trezi?

(Va urma)

Tudor Cicu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
14 comments

14 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cu ingaduinta dvs, am sa-mi permit sa-i urez distinsei Doamne , a
    dvs consoarta inger-pazitor un sincer La multi, si tot atat de neobservabili ca numar, ani !
    Cu sanatate si cu dvs alaturi !
    Sa fiti sanatosi, fericiti, rasplatiti si respectati cum se cuvine !

  2. Sosim târziu de la casa noastră (cea după decesul socrilor)din Negoşina, situată undeva pe lângă muntele Penteleu. Soţia, îmi spune că, acum câţiva ani, am năvălit în casa poetului LIS, fără flori, fără bunul simţ al celui care trebuia să fi dat un semnal prin email. Sincer, vă spun, am dat năvală în casa poetului fără a-l cunoaşte. Marin Ifrim, e cel care m-a împins la ai cere poetului o carte care îmi lipsea pentru a-mi continua scrierea cărţii pe care acum o ştiţi cu toţii. Nu ştiam unde să mă ascund, atunci când am auzit că am nimerit în casa poetului, tocmai de ziua Doinei Popa, la 4 decembrie . Greşeala mea a fost , sper iertată. La mulţi ani! Acum tîrziu, Dumnezeu îmi poate ierta de ce stau uneori în faţa sa şi nu-l văd. Trebuie să cobor de pe planeta aceasta, şi să spun: La mulţi ani, Doamnă Doina – eu, soţia, fiul, şi acel buchet de flori care să vă aducă cu gândul la PRIMĂVARĂ, din suflete, astea toate vi le dorim.

  3. va urez si io multi ani fericiti in Domnu sa fie pe vecie! Desigur trimit la Iisus Hristos Mântuitorul nostru nu la lat “domn”.

    Doamne ajuta Fam Stociu.

  4. La multi ani Doamnei Doina Popa, cu sănătate, noroc şi belşug de inspiraţie întregii, frumoasei familii Stoiciu!

  5. Mulțumesc din toată inima prietenilor noștri pentru urări și vă doresc la rândul meu să fiți sănătoși, voioși și la pungă groși. Eu mă tot gândesc la o zi când vom ieși din eterul blogului și ne vom regăsi, undeva în lumina adevărată pe un vârf (nu prea înalt) de munte. Ar fi ca la o mare adunare a sufletelor materializate în timp şi în spațiu. Ei? Visam împreuna?
    Doina

  6. La multi ani, sanatate si fericire! O familie frumoasa, mai pot adauga numai ca la poza de familie ar sedea bine catarindu-se pe masa un nepotel/nepotica… Sa vedeti atunci cum se risipesc toate insomniile …
    Toate cele bune.

  7. Aveti grija pe unde umblati . Din fericire eu am gasit asta :

    “Mi-a bătut în poartă Fericirea
    Şi intrând în curte m-a strigat.
    Eram dus alături cu iubirea.
    A-nchis poarta iute şi-a plecat.

    Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
    A intrat, a stat sub pomii goi.
    N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
    Şi-a plecat grăbită înapoi.

    Într-o seară, luminând pe stradă,
    Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
    Tot aşa, eram plecat aproape,
    Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

    Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
    Eram dus departe. Liniştit,
    S-a întins pe ţolul de la uşă
    Şi m-a aşteptat până-am venit.”

  8. Mulțumesc încă o dată prietenilor noştri pentru urări. Da, doamnă Mara, un nepoţel sau o nepoţică ar arăta foarte bine în fotografia de familie. Îmi doresc foarte mult să fiu bunică. Poate că-mi doresc prea mult şi tocmai din acest motiv această dar de la Doamne-Doamne se lasă aşteptat. Deocamdată băiatul nostru cerne şi cerne. O fi sita prea deasă?
    Doina

  9. Nu-i nici o graba (vorba ardeleanului). Noi intre 30 si 40 de ani ne-am imbogatit cu trei baietei nazdravani. Spontana cum mi-s, dupa cu am facut mica sugestie m-am gindit cu regret daca nu am fost cumva deplasata, uneori atingi anumite sensibilitati fara sa banuiesti. Imi amintesc descrierea nepotilor si bunicului in “Bunicul” de Delavrancea( unde mai cu un pupic, mai cu o “palma”), masat bine, batucit si fugarit prin toate parcurile, orice bunic uita de insomnii si doarme tun. Pentru ca dimineata obligatoriu pe la orele 7 trebuie sa fie disponibil, in forta.
    O amintire aparte este “sunetul” primilor pasi care ramin undeva in memorie, un mic tropait care m-a luat prin surprindere stiind copilul dormind si m-am trezit cu el in camera, mergind pentru prima data singur. Este o mare bucurie si implinire pe care o apreciezi parca mai mult la o virsta mai matura.
    Sanatate si implinirea dorintelor.