0
1 comment

Joi, 19 august 2010. Sâmbătă se încheie seria mea de zece zile, plătită la Casa Scriitorilor din Neptun (cazare și o masă pe zi, seara, pentru mine și prozatoarea Doina Popa, care e membru al USR; fiind în regim de hotel, cazarea asigură și masa de dimineață). Dar eu am plecat de azi acasă, la București, așa cum atrăgeam atenția și ieri aici. Îl las în loc pe fiul meu, Laurențiu, la Casa Scriitorilor, la camera 29, să stea cu prietena lui până duminică, am vrut să-i fac mai multe zile cadou, dar a refuzat (e extrem de pretențios) – am găsit aici cazare și pentru noaptea de sâmbătă spre duminică, la altă cameră, 9. Dacă tot a venit de la București la sfârșit de săptămână (prietena lui nu are înlocuitor la locul de muncă și obține extrem de greu o învoire în zilele lucrătoare), merita să stea patru zile la mare (chiar dacă el a mai fost anul ăsta la mare, la Mamaia)… Întoarcerea mea la București nu e tocmai obișnuită, vin pe un traseu întortocheat, pe drumul de la Techirghiol spre Călărași (unde voi traversa Dunărea cu bacul), merg să mă închin (bat în lemn, sper să nu mă deochi) la Mănăstirile Sfânta Maria din Techirghiol, la Peștera Sf. Andrei și la Mănăstirea Dervent (unde au crescut crucile de piatră din pământ)…

+++

Al 10-lea episod din experiența unei inițieri (de marțea trecută o tot rememorez): cazați pe Platoul Padina-Peștera, veniți, eu cu Doina Popa, să descoperim cele cinci puncte energetice unice (aici te încarci cu energie de la Univers) din Bucegi. Am reușit să ajungem la două  puncte energetice: Peștera Ialomicioarei, în adâncurile ei, la Ursoaică și la Grota Pustnicului… Dar la Grota Pustnicului, intrat într-un tunel în genunchi, mă lovesc la cap și o pățesc, o iau razna…

+

Am avut un moment de leşin, lovindu-mă la cap? În orice caz, am avut o revelaţie. Brusc, am conştientizat că peste noapte, aici, la hotelul de la intrarea în poiana Cabanei Padina şi a Peşterii, în 2006, am visat (şi uitasem) că eram în mina din Bălan şi am repetat accidentul din 1970, când aveam 20 de ani, cu surparea de minereu de siliciu, surpare care a declanşat infernul, izbucnind un izvor şi inundându-se galeriile. Atât de tare mă impresionase Peştera Ialomicioarei? Nici pomeneală, era efectul încărcării mele cu energie universală negativă (în timp ce soţia se încărca de energie pozitivă, prin practica Reiki) — eram sigur că asta am să păţesc, scăpat de sub control… Aveam 20 de ani? Aici, în tunelul Grotei Pustnicului (sau a lui Zamolxe), la 56 de ani ai mei, s-au declanşat forţe de creaţie nebănuite? Mi-a reînviat trecutul în amănunt. Mă mişcam efectiv în anul 1970, în acel an al accidentului din subteran, de la mina Bălan, la sute de metri sub pământ: deşi eram în 2006… Iată întâmplarea nefastă a acelei zile din 1970, concentrată în câteva minute în 2006. Relatez mai jos totul de parcă s-ar fi întâmplat altuia, nu mie: o poveste adevărată din 1970, când aveam 20 de ani şi eram accidentat de o surpare într-un abataj, într-o mină nenorocită, poveste fragmentată, la 20 de ani ai mei, de pagini de „jurnal din viitor”, de la vârsta mea de 22 de ani, din 1972. Sunt „zăpăcit de cap”, poate am halucinaţii — acum, în 2006, intrat în genunchi într-un tunel care se strâmtorase periculos, imobilizat trecător… Din când în când aud ca prin vis vocea speriată a Doinei, din gura Grotei Pustnicului, că unde am dispărut în tunel şi de ce nu mai apar, dar eu nu pot să-i răspund, lovit la cap, „îndepărtat în timp şi spaţiu”. Trăiesc o senzaţie paradoxală, eu o aud pe Doina dar ea nu mă aude: sunt în 1970, când aveam 20 de ani, într-un abataj surpat la mina Bălan, accidentat. Recapitulam visul de astă noapte, dar de data asta, în tunel — scriam, pur şi simplu (fără să înţeleg exact cum de e posibil), în 2006, ceea ce trăiam în 1970. Aşa, încet, cu cât terminam de scris povestea mea din 1970, cu atât mă retrăgeam, cu spatele, din tunelul Grotei Pustnicului, care ducea la izvorul tămăduitor. Va trebui să încerc în altă zi să trec de pragul magic al acestui tunel…

Luat de fraier

L-a căutat moartea pe aici, l-a găsit: acum înţelege de ce l-a împins cineva de la spate (asta a simţit, efectiv) să vină la mină, să-i sperie pe cei din familia lui, care n-au mai pomenit. Nici o rudă, nici îndepărtată, n-a trecut pragul unei mine, cu atât mai puţin nu s-a gândit să se îngroape de vie în subteran. Dar el s-a gândit la sinucidere, de ce să nu recunoască. Şi iată că i s-a făcut pe plac: moartea are legătură şi cu galeriile pe sub pământ. Întrebarea e: cine l-a pus să ajungă în această situaţie? Cum cine, dracul. Imediat ce e informat de subconştientul unui om (chestie de telepatie) că e dispus să se autodistrugă, nemaigăsind soluţii de supravieţuire, cum apare dracul, doritor să-ţi ia sufletul. Este? Că el a fost luat de fraier, de când se ştie. Viaţa e grea şi pe lumea asta şi pe lumea cealaltă, indiscutabil.

Stă cu mâna dreaptă prinsă sub bolovani, imobilizat. E clar că a fost pedepsit pentru ce a scris în jurnal. Chiar nu-şi poate explica de ce s-a apucat să-şi noteze una, alta — probabil că a vrut să lase un fel de testament, să fie identificat de cei din jur. S-a aşteptat la o asemenea surpare, că oricând e posibilă în mină. Dar dacă el a provocat-o, cu puterea minţii? Nu exagerează, şi-a dorit-o intens. Nu regretă nici acum, deşi e la un pas să-şi piardă cunoştinţa: s-a învăţat cu durerea? Surparea i-a fugărit pe mineri, a rămas singur în întuneric. Oare cât timp a trecut? Când a fost prins, a fost lovit şi la cap sau a leşinat de durere, având ambele mâini prinse în minereu? Sau s-a lovit la cap de plafonul din abataj? Fiindcă a reuşit să urce pe bolovanii surpaţi. Şi acum mai curge la vale, pe lângă el, minereul… O mână şi-a eliberat-o, cea stângă, ea e nevinovată: că a scris în jurnal cu mâna dreaptă. Îi pare sincer rău că a scris. Ştie de la bunicul lui că scrisul îl provoacă pe Dumnezeu, cuvântul având proprietăţi benefice sau malefice, depinde cum îl mânui. Cuvântul rugăciunii te tămăduieşte, dar cuvântul unui blestem te omoară. E convins că şi-a provocat singur surparea, s-a concentrat la posibilitatea declanşării ei periculos de puternic… Dracul l-a pus. A pipăit locul cu mâna stângă, nu se poate face nimic: are mâna dreaptă prinsă sub o lespede de siliciu. Stă ghemuit, incomod, când amorţeşte, se întinde. E în aşteptarea morţii? Ce simplu… Are 20 de ani, a terminat armata şi s-a hotărât să facă un ban-grămadă rapid, aici: un bou! Şi un fraier! De când a venit aici n-a descoperit decât ce înseamnă frica viscerală de ceva necunoscut (care iniţial l-a urmărit din afară, dar care acum e în el) şi umilinţa cotidiană, că s-a săturat să fie antipatizat de toţi. S-a învăţat să bea alcool-tare, bea de stingea, să uite. Ce n-ar da să bea aici, în abataj, accidentat, un coniac, şi-ar mai veni în fire… Nici nu le-a spus părinţilor că s-a angajat la o mină de siliciu, la Bălan, de la el aşteptau să termine o facultate. Dar el face mereu lucrurile pe dos, e lacom să cunoască viaţa, să aibă experienţele lui existenţiale duse la limită, să vadă ce iese. Între timp a înţeles că nu e decât un ratat… Nici în Dumnezeu nu mai credea. Acum îşi făcea din reflex cruce cu limba în gură, şi se mira: cum de-şi face cruce, dacă el ştie că nu crede în Dumnezeu? Poate nici nu mai e viu, poate e pe lumea cealaltă. Îşi imaginează că miliţia i-a luat la puricat jurnalul. Poate a fost declarat mort. Poate se pregăteşte o anchetă în care el e declarat vinovat că a declanşat surparea, cu bună voinţă, sinucigaş. E o idee. (Voi reveni)

PS. În fotografia a treia: Marea Neagră la Neptun a rămas în urmă…


Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. This site appears to get a large ammount of visitors. How do you advertise it? It offers a nice individual spin on things. I guess having something useful or substantial to post about is the most important factor.