0

Duminică, 22 august 2010. Las loc poveştii-jurnal paradoxale a lui Jean, scrisă inexplicabil. Am ajuns la episodul 13 din „Experienţa unei iniţieri” (redată începând de marţi, 10 august, aici). Lovit la cap în Grota Pustnicului, intrat în genunchi într-un tunel strâmt în căutarea izvorului tămăduirii, mintea mea a trecut într-un alt registru. Spuneam că m-am trezit în acest tunel că scriam, pur şi simplu (fără să înţeleg exact cum de e posibil), în anul 2006, ceea ce trăiam în anul 1970. Sigur, continui să bat câmpii, am pus şi titlu poveştii: „Luat de fraier” (începută aici joi, 19 august).

*

Curiozitatea şi incredibila „fiinţă umană” m-au făcut să merg luni, la ora 18, singur, la Spitalul 9. Cu chip de femeie, foarte drăguţ ca fizic, îmbrăcat frumos, acum, parfumat, individul m-a condus într-un loc dosnic şi a început brusc să mă pipăie şi să mă sărute, declarând că e îndrăgostit de mine. Azi, când scriu aceste rânduri, mi se face încă piele de găină. Avea hormoni feminini, fiindcă altfel nu m-aş fi „trezit acolo, jos”, nu? Nu aveam de a face cu un homosexual, l-am pus la punct din start, că-l pocneam de nu se vedea. Persoana avea organ genital masculin şi dedesubtul acestuia, sex feminin. Dumnezeule, un monstru! Dar de o sensibilitate… Plângea duios, ca o femeie îndrăgostită „la prima vedere”. Nu puteam să cred, n-am mai pomenit, i-am cerut actele şi mi-am notat adresa. Mi se întorc viscerele, individul dorea să facă dragoste „ca o femeie” cu mine! Visa să rămână… gravidă, să fie trimis / trimisă la Moscova, pe bani grei, cică, unde s-ar fi făcut nu ştiu ce experimente pe el! Nu pot să reţin aici decât cuvântul „greaţă”, ducă-se pe pustii! Deşi avea un comportament extraordinar de femeie şi pe întuneric nu ţi-ai fi dat seama… Am reţinut care-i e numele exact: Valentina Mircea. Nu avea tată, după spusele lui / ei terminase liceul economic. Avea 22 de ani.

*

A luat-o razna, e clar. Jean, alintat (sau Ioan, sau Ionel) nu vrea să aibă o aventură cu un hermafrodit nici acum, nici în viitor, nu şi-a dorit niciodată aşa ceva, de vină e subconştientul, pus la grele încercări aici, azi. Nu se mai aude decât susurul apei în abataj, poate acesta e norocul lui, pe albia apei izvorâte ar putea să intre şi salvatorii — pune pariu că scapă. Fiindcă nu putea să se vadă viu în viitor şi să moară aici, acum. Aude voci, sunt salvatorii? Strigă după ajutor, dar are oare voce sonoră? „Trăiesc, oameni buni. Am o mână prinsă sub o rocă. Nu pot să mă mişc, sunt sus, pe bolovani!”… O fi deja în viitor şi confundă planurile. Şi-a impus să repete isprava: intrat în transă, s-a autohipnotizat şi… Interesant sau nu, s-a repetat starea de clarviziune — probabil că e valabilă numai aici, în codiţii extreme, la sute de metri sub pământ. Sau e de vină lovitura la cap, a fost atins cine ştie ce centru cerebral. Are probleme psihice? Acum, la 20 de ani câţi are, Jean a trăit iar în viitor, şi tot la 22 de ani: sunt secvenţe magnifice… Era vară, avea 22 de ani, cu serviciu în Bucureşti şi era într-o preumblare la Tulcea. De data asta a ţinut cu orice preţ să lase drept mărturie că a venit în viitor, subliniind că el, cel care scrie în jurnal, are 20 de ani. A scris aşa cum a fost acum, când are 20 de ani, într-un jurnal care, de fapt, va fi scris la 22? Repetă, nu ştie cum e posibil, dar acesta e adevărul… Visează, totuşi? Are revelaţii? Îşi pierde cunoştinţa tot mai des, în subteran, accidentat grav? A pierdut sânge şi creierul se oxigenează numai prin punctele esenţiale? Nu-i convine deloc toată această situaţie scăpată de sub control, de fapt. Se vede scriind cuminte într-un caiet, scrie într-o zi de luni, la 20 de ani, ce a trăit la 22 de ani, în viitor, „cu două zile în urmă”…

*

Jurnal: Sâmbătă am plecat cu un microbuz la Tulcea (trebuie să plătesc 30 de lei). Printr-o simplă discuţie cu domnul Ciuceanu, şeful biroului transporturi de la Uzina de pompe, am pornit din Bucureşti spre Tulcea (mulţi dintre excursionişti erau şoferi profesionişti, veniţi cu soţiile şi copiii). Plecarea la orele 13.30, sosirea la 19.30. Pe drum am avut pană de două cauciucuri. S-a băut mult… Stau lângă Sandu, elev, 18 ani. Ajunşi în Tulcea, fiecare îşi caută pat unde să doarmă, eu cu Sandu hotărâm să dormim în maşină, să facem economie. Venim pe strada Sabinelor 4 din Tulcea, o căutăm pe Angelica, o corespondentă de a mea culeasă de prin adresele publicate de revista „Flacăra”. Nu o găsim acasă, îl cunoaştem pe fratele ei, chitarist într-o formaţie locală — se dansează. Reîntorşi la adresă, o găsim pe Angelica, frumuşică dar cam sălbatică — discuţii îndelungi şi celelalte. După miezul nopţii mergem la restaurantul hotelului Delta, bem cafea. La întoarcere, găsim microbuzul nostru (în care ne propusesem să dormim), încuiat, singur la parcare. Încă un lucru: Sandu nu avea buletinul de identitate la el şi a fost la un pas să fie ridicat de miliţie. După plimbări pe marginea Dunării, hotărâm să dormim în gara CFR Tulcea (scaune elegante, moi, gară nouă), proaspăt păţiţi cu încăpăţânarea poliţiei… Fără incidente. A doua zi, dimineaţă, mâncăm şi bem (coniac şi cafea). Excursioniştii noştri vor să se plimbe în Deltă cu hidrobuzul, pentru 54 de lei de persoană, treaba lor. Eu şi Sandu mergem după alt gen de inedit, traversăm Dunărea de pe faleza din Tulcea cu o barcă, pe malul celălalt, era un sat (probabil suburbie a municipiului Tulcea). Coborâţi din barcă, mărşăluim pe marginea Dunării (pe stânga cursului ei), furăm struguri, fumăm ţigări superioare. Aici găsim şi o viitoare „gazdă”, un tânăr (ceferist) ce-şi păzea, liber fiind, bostănăria (lubeniţele), pe nume Costel. Ne invită să mâncăm un pepene roşu, după ce l-am întrebat dacă-i putem închiria barca şi dacă putem mânca totuşi ceva, plătind, bineînţeles. Cunoaştem acolo şi doi bătrâni (rude cu Costel, femeie şi bărbat), înrăiţi pescari de o viaţă, locuiesc într-o casă de lut dărăpănată. Ne împrietenim imediat, mai mâncăm două lubeniţe şi un „cătune” (pepene galben), facem o plimbare în trei cu barca întâmpinând un bătrân ce aducea, contra cursului Dunării, cu barca, mulţi, mulţi pepeni. La întâlnirea pe apă, din cauza valurilor, barca bătrânului, nouă (barca era tot a lui Costel, o împrumutase) era să se răstoarnă în noroiul de la mal, să se umple cu apă. Dunărea a luat cu ea destui pepeni din barcă, regretăm, ni se rupe inima. Costel şi bătrânul strămută pepenii rămaşi, în barca unde eram eu şi Sandu, noi coborâm pe mal, ne înnămolim. Bătrânul pleacă, noi ne întoarcem după un timp. Costel şi Sandu intră în Dunăre cu vologul (plasă de 7 metri lungime şi lăţime de 2), trag de el de trei ori. Eu fac focul la o sobă îngropată în pământ, imediat lângă Dunăre, apoi, pe mal, cu o căldare în mână, culeg peştii mari şi peştişorii prinşi de ei cu vologul. Se face mâncare (peşti fripţi pe plită în sare şi alţii, în ulei, plus ou, brânză, roşii, pâine şi din nou pepeni roşii şi galbeni), mâncăm ţărăneşte, cu mâna direct, n-avem furculiţe. Costel adoarme, eu şi Sandu tragem două ore la rame pe Dunăre, admirând locurile. După ora 17, Costel ne conduce cu barca în oraş, în Tulcea. A fost o întâmplare fericită, de vis. (Voi reveni)

PS. Fotografiile inserate în această pagină de jurnal online sunt din ziua plecării de la mare, de la Casa Scriitorilor din Neptun: vila lui Ion Gheorghe Maurer, cumpărată de Zaharia Stancu şi transformată în casă de odihnă pentru scriitori; poeta Denisa Comănescu, surâzătoare; faţada Casei Scriitorilor; şi superbii căţeluşi (de care e îndrăgostită Denisa Comănescu) ai administratorului Casei Scriitorilor, Vasile Tudor.


Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.