0
4 comments

Vineri, 19 august 2011. Scriu aici de acasă, din București. Am venit în fața computerului abia la ora 23.30, m-am întors cu Doina pe un traseu cu mănăstiri, de la Techirghiol (Sf. Maria), Ion Corvin (Peștera Sf. Andrei) și Ostrov (Dervent). Am plecat din Neptun abia la ora 14.30. Nu mai am timp de rememorat (public, în schimb, fotografii făcute pe traseu azi), așa că public o nouă proză a mea, scrisă în stil publicistic (pentru sufletul meu) – altfel, strict autentică. Sper să nu fiți îngrijorați.

O încurcătură de minte

(I. Exclus de la Cotidianul)

Motto:

“Nu ştiu ce-ar fi spus publicistul I.L. Caragiale dacă, în epoca lui, vreunul din confraţii săi cunoscuţi ar fi fost excluşi tam-nesam de la un ziar la care ei ar fi scris de mult timp, fără să li se explice nimic.

De scuze, nu mai vorbesc. Sau măcar să li se fi adresat mulţumiri pentru colaborările avute, cu regretul că direcţia ziarului respectiv înnoindu-se, totul ar fi căpătat altă orientare. Se întâmplă. Normal!

Dar să nu sufli o vorbuliţă… Iată o dovadă nu numai de lipsă de educaţie, dar şi de proastă creştere crasă.

De când suntem liberi, parcă suntem mai mitocani ca niciodată. Ca şi cum nouă acesta ne-ar fi fost felul; dar, din lipsă de libertate, nu-l puteam dovedi din plin.

Or, acum este cel mai fericit moment să profităm, dând frâu liber bădărăniei!”

Constantin ŢOIU

Se uită la el ca la altul. Pur şi simplu a slujit un ziar serios 13 ani şi brusc a încetat să mai scrie, după ce patronul lui, Ion Raţiu a murit şi urmaşii lui l-au vândut cui trebuie, unor “miştocari de profesie” (din punctul lui de vedere). Practic, nedemn, noii patroni au renunţat tacit la semnătura lui (ca şi la direcţia editorială a ziarului, aceea “conservator-populară europeană, creştin-democrată”). S-au perindat “ca salariaţi” prin redacţia acestui ziar independent, pe numele lui Cotidianul, apărut de Ziua Regelui, pe 10 mai 1991, şi scriitori – de la N. Prelipceanu şi Ştefan Agopian, Ion Cristoiu şi Tia Șebănescu (care nu pot fi decât şefi), la Florin Iaru şi Bogdan Ghiu, care l-au chemat să vină şi el în “echipă”, din start… În timp, cotidianul acesta a apărut şi în numele unor “serii noi” (numărătoarea veche încetând), fiecare nou redactor-şef având pretenţia să-l reformeze “în spirit capitalist”. Au semnat în acest ziar, în 13 ani, atâţia scriitori (la rubrici speciale, dedicate lor; inclusiv din emigraţie – Paul Goma, de pildă, avea o rubrică a lui), cum nici un alt ziar postcomunist n-a mai făcut-o, fără să fi contat opţiunea lor politică (ba chiar se băteau cap în cap), ceea ce-i asigura credibilitatea şi imparţialitatea. Chiar el a iniţiat şi susţinut continuitatea semnăturii scriitorilor la acest ziar, cu tablete săptămânale (sau cu noi rubrici ale lor). Se abţine să mai dea aici şi nume de ziarişti, deveniţi VIP-uri, ajung numele scriitorilor. N-a fost niciodată un ziar de tiraj, dar a avut crucea lui de dus. Păcat că o dată cu Ion Raţiu s-a stins şi steaua Cotidianului, merita o soartă mai bună, repetă el, “Omul-de-ocară” – cel care s-a învins pe sine, resemnat că aşa i-a fost scris. Aşa îşi spune sieşi, Omul-de-ocară. Omul-sintagmă. Îi place cum sună, dar nu-i pătrunde acestei sintagme exact sensul. Fiindcă el nu s-a făcut de ocară – decât, eventual, “s-a făcut de baftă”, fiindcă a scris mereu împotriva curentului, aflat din instinct în opoziţie “pe piaţa ideilor la modă”. Tot ce e curent de opinie de la un moment dat îl deranjează. Îi place să gândească numai “ca el”. Contează “ce simte subconştientul” lui, nu ce e la modă, ce e dominant sau de “bon ton” la un moment dat. N-a avut niciodată nimic de câştigat de pe urma opiniilor lui, din contră, a pierdut pe linie. A avut însă impresia că şi-a făcut datoria faţă de el însuşi. În rest, Dumnezeu cu mila. Dacă s-a înşelat asupra evenimentelor politice la zi, nu s-a speriat – ştia că pe termen scurt, mediu sau lung i se va da dreptate. Din păcate, nu-şi mai aminteşte nimeni de părerile lui, n-a fost vedetă, nici răsfăţat de destin. A stat în banca lui şi şi-a văzut de scris. Alţii au cules gloria, el a cules doar ponoasele atitudinilor sale, nu o dată radicalizate. Că 13 ani de publicistică de ziar i-au ajuns, deşi nu s-a împăcat nici azi cu gândul… E ciudat, însă, ce i se întâmplă, repetă că i-a intrat într-atâta în sânge scrierea de articole politice, încât are parte de coşmaruri în care scrie articole politice pentru acest ziar. S-a plâns cunoştinţelor că nu mai ştie ce să facă să scape de aceste vise. Azi s-a hotărât să meargă la un psihiatru, aşteaptă să treacă timpul, să se facă ora 18 – când e programat. E prima oară în viaţă, la 55 de ani, câţi a împlinit ieri, pe 19 februarie, când Omul-de-ocară din el face un asemenea pas, să consulte un psihiatru. Dintotdeauna s-a temut de un asemenea consult, ştiind că e un pacient sigur al spitalului de nebuni. Nimeni, de când se ştie, nu l-a considerat “om normal”, ci… “poet” (care poate să însemne orice, nu însă şi normal). Te pomeneşti că o să-l interneze la nebuni. Are nişte emoţii! Deşi n-a făcut nici un rău, vine paşnic la psihiatru, din iniţiativa lui. N-are cum să fie un pericol social, n-a dat nimănui în cap. N-a dat, dar ar putea să dea. Preventiv, ar putea fi internat, nu? În definitiv, la fel vin şi bolnavii care nu ştiu că au cancer la control medical, simţindu-se rău, şi sunt imediat internaţi. Abia aşteaptă să dea ochii cu necunoscutul ascuns.

Stă în faţa unui pahar de bere. El nu bea de regulă decât băuturi nealcoolice, coca-cola, kinley. Acum a simţit nevoia să bea o bere. Nu-i place gustul, deşi e scumpă, e neagră – a luat-o la întâmplare. E la o cafenea, nu departe de cabinetul psihiatric, n-a mai avut răbdare să stea acasă până la ora 17.30, să ia metroul şi să fie la ora 18 la cabinet, să nu facă anticameră, să intre direct. Mai are două ore până la ora 18, se uită la ceas obsedant… Nu vede nimic în jurul lui. Parcă dă semne reale de paranoia, a consultat un cărţoi cumpărat de la anticariat nu demult, în ziua în care s-a îndemnat singur să consulte un psihiatru, după nopţi de insomnie, trezit din vise în care scria. De fapt, se trezea ca un somnambul şi venea la computerul lăsat deschis şi mai scria câteva fraze la un articol politic. Fără să fie conştient, deschidea exact documentul cu articolul politic început, neterminat, şi îl continua. Ceea ce i se părea extraordinar, când se trezea, era faptul că mintea lui din vis rămăsese exact în luna în care el a fost înlăturat tacit de la ziarul la care a scris şi zilnic, timp de 13 ani. Nu reuşea să schimbe evenimentele politice şi se certa singur în vis, că nu înţelege de ce se încăpăţânează să scrie despre evenimente politice deja trecute, cărora li se ştia urmarea. Nu, el în vis scria de parcă n-ar fi ştiut nimic de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Mai mult, după ce le termina de scris, le data cu o zi din luna în care s-a renunţat la semnătura lui la ziar… Abia azi a îndrăznit să deschidă cărţoiul (“Psihiatria”, a unui rus, “membru al Academiei de ştiinţe medicale, profesor la cel de-al doilea Institut de medicină I.V. Stalin”, apărută în URSS în 1954 şi tradusă la noi în 1956), înainte să plece spre cabinetul de psihiatrie. Mai bine nu-l deschidea – s-a recunoscut întocmai între paranoici. Dar s-a recunoscut şi între schizofrenici. Nu reuşeşte să facă diferenţa. Deşi ar putea fi numai depresiv, cu posibilitatea să intre în spitalul de nebuni şi, prin tratament specific, să devină paranoic sau schizofrenic, sau şi una şi alta. El e convins că doctorii din spitalul de nebuni îmbolnăvesc oameni sănătoşi, depresivi prin naştere. Fosta lui soţie l-a sfătuit să facă exerciţii zilnice, să-şi revină prin proprie voinţă – să stea neclintit, ţinând nemişcat tot corpul, inclusiv capul şi gâtul şi să-şi aţintească privirea spre vârful nasului. De fiecare dată a ameţit când a pus în aplicare asta şi a intrat într-o zonă necunoscută, avea halucinaţii. Probabil asta simt drogaţii… S-a gândit şi la droguri, să ia pastile interzise (care se dau în spitalele de nebuni, însă; are o soră farmacistă şi ar putea să facă rost de ele) dar a luat seama că n-are nevoie de alte halucinaţii, îi ajung ale lui, nu de halucinaţii se plânge el. A renunţat la acest exerciţiu de voinţă, nu mai vedea decât vârful nasului, îl deranja la citit, ochii se învăţaseră să vadă numai vârful nasului – nici acum n-a reuşit să se dezveţe, deşi poartă ochelari când citeşte… A înţeles cu această ocazie ce înseamnă să-ţi vezi lungul nasului.

Acum trei nopţi a încheiat un articol politic intitulat…, datat… Nu e nemulţumit când scrie în vis, “în transă” sau “ca un somnambul”, simte că nu trăieşte degeaba. Dar ce folos, e exact ca atunci când face dragoste în vis, un fel de automasturbare… Chiar. Păţeşte exact ce a păţit după ce s-a lăsat brusc de fumat. Fuma câte trei pachete de Carpaţi fără filtru pe zi… Au trecut 29 de ani de atunci şi el încă mai visează că fumează şi subconştientul îl ceartă – parcă ştia că nu mai fumează, cum naiba vine asta. Şi fumează în vis cu o plăcere, trage în piept adânc, parcă-i iese fumul şi prin urechi, îi place teribil că se înşeală singur. O fi şi asta o probă pentru spitalul de nebuni, mai bine să nu-i mărturisească asta psihiatrului… Bate în lemn. Dacă din seara asta ajung direct la nebuni? Cine ştie ce nebun o fi şi psihiatrul ăsta, dacă mă internează în spital? Omul-de-ocară bea din paharul de bere şi strâmbă din nas. Scoate la imprimantă articolul politic scris la PC, în vis şi-l reciteşte. De fapt, l-a scris treaz, altfel cum ar fi putut să-l ducă la capăt? Adevărul e că scrie în “transă”, efectiv. “Transă”, conform DEX: “stare psihică specială, în care se găseşte de obicei o persoană hipnotizată, deosebită atât de starea de veghe, cât şi de cea de somn, caracterizată prin slăbirea sau dispariţia atitudinii discriminatorii, critice la acţiunea unor sugestii sau autosugestii”. Sigur, el se autohipnotizează la masa de scris, se autosugestionează într-atât, încât… Nu poate să explice în ce constă ciudăţenia. Scrie “normal”, cine îl vede în faţa computerului nu cade pe gânduri. Dar e o încurcătură de minte la el, are conştiinţa că scrie în vis, sau ca-n vis, sau ce a visat că a scris, ţinând minte cuvânt cu cuvânt… Îi place să creadă că l-a scris în vis, fiindcă nu se poate desprinde de perioada când a fost înlăturat de la ziar şi nu şi-a încheiat menirea. Cum să-i explice asta doctorului? E intoxicat de scris articole de ziar, chiar dacă ar dori nu s-ar putea opri din scris. Vrea să consume această stare. De când scrie “ca în vis”, are perfecta senzaţie că se află în trupul unui străin. (Va urma)


Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. M-a preocupat si pe mine intrarea in starea de transa, cum, cand si de ce sa intampla… Am primit un raspuns la trecerea mea prin America de Sud ; atunci am vazut cu ochii mei cum arata “tavita ” patratoasa folosita de shaman pentru prepararea droguriloir. Problema e alta : tavita e ad usum shamani , nu e la indemana oricarui muritor de rand. Drogurile sunt folosite in scop ritualic, cu dozajul adecvat.
    In cazul unora dintre noi (al meu, spre pilda )eu intru in transa cu ajutorul unor bucurii estetice, fara aditivi care sa se adreseze direct corpului meu . Frumusetea poate actiona in asa fel incat sa se produca declicul care te trimite spre un loc in care simturile te servesc cu prisosinta. Nu e nevoie de prea multe lucruri . doar de o educatie estetica facuta pe parcursul unei vieti (inca in lucru) si de mentinerea unei relatii bune intre minte si inima. Atata tot.

  2. Am urmarit concediu dvs dle LIS via postarilor dvs, superbe, parca am fost si eu lânga dvs gratie talentului dvs de scriitor, nu scrib mincinos. Sincer va invidiez ptr ca sunteti mai tare /talentat/ decât mine in arta mânuiri cuvântului, nu vorbelor. Cu toata aceasta invidie tot multumesc lui Dumnezeu ca de nu sunt io tare talent, macar inca mai exista pe acest pamânt alti. Nu, nu vreau sa va peri, nu sunt lingau, nu am absolut nici un venit ci dimpotriva m-as face de cacao… adica cacat in toata regula de as cadea in aceasta hazna in care ffff multi se balacesc si azi. Totusi, ma simt obligat a va felicita, recunoaste talentul, dar mai ales bucuria a ma fi facut partas (prin scrierea dvs), concediului dvs, parca am fi fost impreuna dle LIS, nu cumva taman chestia asta dovedeste cu prisosninta adevaratul scriitor? Io tind crede ca da.

    Acu.. suparase cine o vrea de felcitarile mele, mai ales scribi mincinosi care nu pot fi cititi nici pe timp de seceta crunta, iar de cineva o face risca mierli, asa cum cei insetati da navala bea apa otravita la fel si cu acesti scribi-lingai de cururi bolsevic-demonice. Nu mai vobresc de proza oferita, nu-i treaba mea face critica, asta-i este afacerea dl Cicu.

    In privinta Cotidianului, nu mai zic nimic, de mult nu mai citesc presa româna, nu mai ai ce ceti iar de comiti aceasta imprundenta risti ajunge la balamuc in cel mai bun caz, de nu mierlesti. Asta nu inseamna ca belesc ochi la tembelizor, la scârboasele lor showuri, cumplit de nocive. Toate jegurile societati românesti se lefaie pe sticla. Nu pot nominaliza un jurnalist demn de respect, a fost cândva Sava, un Arachelian, in rest… nu vad, ba vad cum un talent deosebit se spurca pe melaguri bolsevice, grozav de periculoase, este vorba de DD dar si de al sau Barbu. Pacat de acest coloratel de Caracal, mare pacat, asta putea fi cel mai bun jurnalist de dupa 89, putea face istorie de calibru in acest domeniu, ce minuni binefacatoare României putea face cu tv lui (OTV), din pacate otraveste si asta pe alta ulita, una cumplit de nefasta.

    Dupa 20 de ani, Ro nu da semne a fi dat un scriitor de calibru, nici jurnalist, ca de politcieni nu trebuie aminti ptr ca riscam face criza de nervi. Putini care au existat si care cu sigurnata mai exista, sunt marginalizati, unerwünsch (nedoriti). Câta nevoie avem azi de eminesti, adica gomi (Paul Goma) , care sa bicuiasca neobolsevismul, jegul ridicat la rang înalt.

  3. Ba uite domne ca imi veni in minte vro trei personaje din media, ba patru, toate considerate fi elita tari românesti de azi, respectiv; Plesu, Liiceanu si Pata… nu mai retin cum il cheama pe asta, pe vremuri când era o speranta ii stima numele, azi l-am uitat, ari mai bine zis aruncat la hazna, pata asta este creatia lu Liiceanu, care ziac-se ar fi pruncu lu Noica, na, cu ce ne procopsi marele Noica, ca mare a fost si ramâne, dar urmasi lui.. se dovedesc bufoni de care incepem a râde, din pacate. Plesu si Liiceanu au si ei o emisiune tv, in aparenta ar fi demna de respect, de departe se detaseaza de absolut toate, numa ca astia doi au un pacat faorte mare care le darâma sandramaua tv, se învârt in cerc, pozeaza in mari si tari telectuali, iar de le zici, bah nu va mai învârtiri ca nebuni in jurul cosorului, risti sa te diabolizeze .. astia pun natiei diagonistice dupa ureche, adesea ma întreb daca ei chiar stiu ce vorbesc, ca de ciripit ciripesc placut urechi, insa analizat la rece sporovaiala lor constati ca bat câmpi rau de tot. Ala cu “pata” este si mai odios in vorbarie-scriere, este o pata telectuala a României de dupa 89, astia au pretentia fi urmati… vai si iarasiv ai de cei ce-i asculta si urmeaza pe acesti nebuni ai vorbelor goale. Din pacate, intre galagiosi televiziunilor gen Badea si alti de teapa lui, includ si pe Dinescu cu Tanase si mari telectuali Plesu si Liiceanu NU exista absolut nici o diferenta, in esenta, doar aparent cei doi par fi deosebiti, placuti urechilor, dar in esenta sunt si ei tot galagiosi ce nu spun absolut nimic. Sa ia aminte daca vor cu adevarat sa ne vorbeasca si fie respectati. Nu am absolut nimic personal impotriva lor, ptr mine dp 89 totii astia au fost o speranta , dovedita fi desarta.

    Iar al patrulea personaj este seful dl LIS, nimeni altul decât celebru Niki, era o placere al asculta , numa ca la el era si mai rea boala asta a bolsevismului, Liiceanu si Plesu o mascheaza ghine de tot, pe când Niki nu prea are acest talent. Uite domne, patru personaje importante a României de dupa 89 care au clacat. Nu, nu m-am referit la pacatele lor (politice), nici la rautatile lor comise impotriva apropelui ci ma limitez strict la vorbele lor care se vor cuvinte datatoare de viata dar in realitate sunt otrava. Puteau fi si ramâne mari somitati ale noastre de dupa 89, aveam mare nevoie sa fie ptr ca se simte cu prisosinta lipsa aceasta, mare pacat ca si astia s-au dovedit sperante desarte. Cu toate acestea astia par fi cei mai buni telectuali ai României de azi, elita de prima mâna a tari, cel putin asa pare, nu vad pe nimeni fi mai bun decât ei, fapt ce dovedeste ca Ro se afla într-o fundatura data dracului… Ori sunt marginalizati ptr a nu le taia capul acestor bufoni ori România nu mai are samânta de calitate, a devenit o tara stearpa.

  4. În C. 8, v. 1, Ion Budai-Deleanu ne atrăgea atenţia: „ În zadar omenirea se plânge/Cum că a toate mari şi mici greşele/Dracul poartă vina, care împinge/Pe om la strâmbătate şi rele”. Lăsându-l la o parte pe acest poet hulit pe nedrept de către contemporani, tu cititorule, fii de partea mea pentru a-i da o replică întârziată, dar care ne va pune pe gânduri: „Cum să facem să nu mai fim consideraţi găuri de vierme?” – şi vom răspunde prin alt vers al poetului LIS, al cărui vers tocmai l-am menţionat. Pentru că suntem toţi „treziţi la realitate cu adevărat”. Citim cu interes, proza propusă de LIS. Suntem „într-o permanenţă tendinţă de evaporare. Îşi/ regăsesc, pentru o clipă, tinereţea”. E lupta personajului propus de LIS, cu „zarva cea groznică-a luptei” din C. 18., al epopeii Iliada, v. 510-512: „El s-avântă din nou ca vulturul la dânsul,/Trage de sus de la braţ în afară năpraznica-i lance,/Şi se dă-n lături apoi între oamenii săi”. Nu e unul care care să nu-mi spună că sunt pe un drum greşit (o confirmă poetul prin alt vers), de aceea nici nu mai ştim, cum trebuie să facem, să nu mai fim consideraţi „apoteoza miraculoasă a dragostei faţă de noua înviere”, cum credea Mitea (în Fraţii Karamazov), despre miracolul învierii lui Grigori, tocmai lovit în cap cu pisălogul? „Şi câţi dintre noi nu dorm şi/azi cu arcul în braţe!”. (LIS). Cum adică, chiar nu putem fi atenţi la detalii? Deşi rochia domnişoarei Havisham, din „Marile speranţe”, arsese în întregime, pentru noi, cititorii romanului lui Dickens, domişoara încă mai avea înfîţişarea aceea de nălucă, de „mireasă înfricoşătoare”. De aceea, ne şi scrie poetul LIS: „Dumneavostră nu muriţi de plictiseală? Eu în lipsă de altceva, omor/musculiţa de oţet din când în când”. Dacă ar fi aşa (îi dăduse replica Raskolnikov, Katerinei Ivanovna), „prea ar fi uşoară viaţa”. Atunci, de ce nu o spunem răspicat (cum o spune poetul într-un vers), pentru ce m-am mai născut „în România şi nu într-o familie de tigri?” Asta ca să nu se spună despre noi, cei care-l citim, că, adică, ia fiţi vă rog atenţi, la ce să mai facem în acesată viaţă: „Ia, mai privesc şi eu nişte pătrunjel”. Vorbele tale poete (ironia aici e bine venită), sunt bine grăite şi drepte. Dar mă munceşte un cuget şi tot mai amarnic mă scurmă. Zice-va cândva cineva: văd bine că armele lui sunt de un zeu dăruite! Dar, timpul, timpul, nu a fost niciodată de partea zeilor. Tot n-o să-l creadă pe el, cum nici ai lui, nu i-au crezut lui Ulise. Şi neapărat, voi încheia cu mult haz vorbele lui Ion Budai-Deleanu: „De unde vedeţi că şi calul bun/face şi el viteji cîteodată… Şi înteţii calul aşa de tare/Cât gândii că în nouri va să vă salte”. (C. 9. v. 63).