Intrat în blocaj. Îmi telefonează cordial poetul Dumitru Păcuraru. Am intrat pe un nou teren experimental

Duminică, 1 august 2010. Nici nu-mi dau seama cum, am intrat în luna august, se duce şi vara asta – cu caniculă infernală şi radiaţii, cu inundaţii incredibile (pornite de la ploi diluviene de câteva ore) şi sărăcie programată special de guvernanţi pentru români. Nu m-am ales cu nimic nici în plan sufletesc, trăiesc pe mai departe de azi pe mâine. Mi-am mărit numai porţia de singurătate. Ce curios comportament pot să am, să nu vreau să ies din Bucureşti de unul singur, să-mi iau câmpii! Culmea, a venit vineri la prânz Doina Popa de la Focşani (a plecat în după-amiaza de azi înapoi) şi ieri, sâmbătă, a refuzat să ieşim undeva împreună din Bucureşti, unde om vedea cu ochii – „lasă, mai bine stăm acasă”, pe o vreme superbă. Preferăm comoditatea pereţilor de la bloc? Îmi vine să mă urc pe pereţi, am intrat într-un blocaj din care nu mai pot să ies. Nu înţeleg mecanismul acestui neajuns.

Acum două zile scriam aici despre revista de lux Poesis Internaţional de la Satu Mare. Mi-a telefonat cordial poetul Dumitru Păcuraru, care-i e director (şi patron), m-a asigurat că nu mai e certat cu George Vulturescu, s-au împăcat, n-a avut loc decât un diferend de principii între ei pe seama brandului „Poesis”, s-a găsit soluţia între timp. Am aflat că revista de lux Poesis Internaţional nu-l costă mult, deoarece are o tipografie a lui performantă (la care publică şapte ziare regionale; patru dintre ele sunt ale lui; are şi rotativă; publică şi cărţi la editura lui, Solstiţiu, a scos 400 de titluri; în plus, are permanent comenzi să publice ziare şi reviste din Ungaria) – preţul unui exemplar e în jur de 5 lei, cu tot ce implică manopera. Nu-l costă, de fapt, decât hârtia specială pe care o cumpără pentru revistă. Revista de lux Poesis Internaţional (dispărând reţeaua naţională de difuzare a presei Rodipet, care primea la vânzare şi reviste literare) se vinde cu doar 5 lei? Nu pot să cred. Se vinde deocamdată exclusiv în reţeaua de mall-uri, la standurile lor de reviste şi cărţi (e vorba de 157 de mall-uri), în toată ţara… Părerea lui e că toate revistele literare din România ar trebui să aibă în spate un ziar care se vinde şi o tipografie, numai aşa nu se simt costurile revistei. Altfel, omul de afaceri Dumitru Păcuraru are 120 de angajaţi, cărora le asigură salariul lunar! Bravo… Se gândeşte acum, după ce  a scos Poesis Internaţional, să înfiinţeze şi o Editură Poesis, de calitate… Dumitru Păcuraru e şi colecţionar de „obiecte vechi” (a nu se confunda cu „antichităţile” găsite la magazine) – străbate întreaga Europă (însoţit de fiică şi de grupul ei de arhitecţi-restauratori) şi achiziţionează asemenea obiecte de mobilier, fine, nu neapărat orfevrărie, sau ceasuri de epocă şi icoane de patrimoniu, a ajuns până acolo încât şi-a împodobit camerele hotelului lui numai cu mobilă-stil. Între timp şi-a dezvoltat reţeaua, face schimb cu colecţionarii din Europa (care au depozite cu achiziţii istorice, obiecte de patrimoniu, validate de experţi în domeniu) şi impune în România o nouă modă. Inclusiv la nivel de icoane pe lemn şi sticlă. Între timp a înţeles că şi sticla „lucrează” în timp, asemenea lemnului, că „se restrânge”. Sigur, are de luptat cu falsurile, adeseori colecţionarii pierzând bani grei… Dumitru Păcuraru e o prezenţă discretă. Mi-am exprimat nedumerirea că pe Internet-Google (unde caut eu) nu există o fotografie a lui (deşi are tipografie performantă, ziare, reviste), mi-a spus că preferă să stea în umbră. Am găsit azi o fotografie a lui Dumitru Păcuraru pe blogul Florinei Zaharia, redirecţionat. În privinţa alegerii lui Claudiu Komartin redactor-şef la Poesis Internaţional mi-a spus că e singurul poet ca s-a dovedit a fi serios în colaborările pe care le-a cerut pentru revista lui, colegial (şi că a rămas cu o problemă nerezolvată, nu găseşte un critic literar de valoare care să-i reprezinte revista).

***

Observ că am intrat pe un nou teren experimental. Am pătruns în plin textualism, în care degeaba încearcă să se amestece în subiect cititorul… Povestea mea din tinereţe, serializată anume, are comentarii (Tudor Cicu depăşeşte orice limită a bunăvoinţei; îi repet iar că ar putea să scoată o carte insolită a lui adunând eseurile pe care le-a publicat aici, la Comentarii; e remarcabil jocul literar propus) – Andreea Brumaru, foto, căreia i-am dedicat povestea, se teme chiar că o voi da în bară cu continuarea, că n-o să mă descurc până la capăt „ca un adevărat bărbat îndrăgostit” (mă întreabă dacă frumoasa din poveste ştie că am scris despre ea; nu, nu ştie – de ce, puţintică răbdare; în privinţa numelui domnişoarei profesoare, pot să inventez unul imediat aici, „dar nu se face”, nu? Trebuie lăsat autorul să-şi demonstreze incapacitatea de a afla numele necunoscutei, timid fiind din fire). Aşadar, continuarea: partea a patra a poveştii mele din tinereţe (vedeţi primele trei părţi pe 29, 30 şi 31 iulie, aici). Repet: eram cu o domnişoară drăguţă în drum, pe jos, spre o comună, Corbiţa, judeţul Vrancea, domnişoară de care m-am îndrăgostit din mers (ea, absolventă de limbi străine, venită de curiozitate din judeţul Hunedoara să-şi vadă cu câteva luni înainte locul de muncă, unde fusese repartizată profesoară, eu în control de rutină la biblioteca din comună), coborâţi amândoi la şoseaua naţională. Din poveste mai este un pic (Tudor Cicu, foto, are dreptate, merită să-i creez emoţii tari Andreei Brumaru, tărăgănând-o; de fapt, nu am de ales, m-am lungit cu pagina de jurnal online până aici şi nu vreau să vă plictisesc) – eram ieri cu domnişoara la o fântână, eu dus să mă „uşurez”, pardon de expresie…

*

Cât de cât îmi revenisem, eram uşurat, mai aveam nişte crampe… Întors la fântână, am speriat ciorile, care se aşezase­ră iar să se certe, nemulţumite. Minune: fata cu ochelari nu stătea doar culcată pe o parte, ci chiar dormea! Dormea… Doamne, ce frumuseţe de fată… Eram încurcat, nu mai ştiam ce am de făcut: m-am aşezat lângă ea, acolo unde stătusem când am servit una, alta, şi am privit-o… am pri-vit-o, am pri­vit-o… Dormea liniştită, poate se visa iar la vreo nuntă, e şi ea la vremea măritişului de acuma, vorba cântecului ei spus cât am mâncat, că am avut şi mere şi de aici a venit vorba:

Las-o maică n-o mai bate

C-aşa-i rândul fetelor

ca şi rândul merelor

Până-s mere mititele

Stau frumos pe crengirele…

Merele dacă mai cresc

pică jos şi putrezesc

Nimănui nu trebuiesc…

Era obosită de drum, venea, to­tuşi, de pe lângă Hunedoara… am uitat ce localitate, până în Moldova, peste Siret. O priveam cum dormea… Aş fi putut să o sărut, ce rău îmi pare că n-am sărutat-o, sunt sigur că nu s-ar fi trezit: of!… Ce frumoasă mai era: îşi acoperise, pudică, picioarele cu un alt cearşaf înflorat, ce o fi cu cearşafurile astea… or fi fost de plajă? Îi vedeam sânii pe jumătate, se ridicau şi coborau o dată cu inspiraţia şi expiraţia, dacă mi-aş fi schimbat poziţia i-aş fi văzut sânii întregi… ce femeie… Am oftat atunci iar: nu era de nasul meu… Ea era o fe­meie fericită, puteam să pun pariu. Ea era o valoare crescândă a universului… A universului…

Auzeam trap de cal: nu mă înşelam, după cotul dealului a apărut o şaretă… Am sărit în picioare şi am făcut cu mâna: era chiar şareta care se ducea la Rădăcineşti să o aştepte pe ea la autobuz… Era chiar directorul şcolii cu şareta Primăriei din Corbiţa, un om aproape de pensionare: fireşte, i-am adus eu la cunoştinţă despre ce e vorba… era atât de nedumerit… îşi închipuia, cu siguranţă, că eu mă culcasem cu ea, cu viitoarea profesoară de franceză. Că fata mai dormea încă… Oricum, eu trebuie să ajung până la Rădăcineşti, mi se adresă directorul şcolii din şaretă: puteţi sta cu ea până mă întorc, apoi o să mergem împreună… Îmi pare rău, nu se poate: am intrat în criză de timp… ştiţi doar, am şi eu treburile mele, nu am venit să mă plimb… Ştiu, vă cunosc doar de atâţia ani…

Eram cu geanta mea în mână: eu plec… Dacă vă mai lasă inima, lăsaţi fata aceea să mai doarmă, vine de prea departe. Mă aşteaptă contabilul şef şi vreau să prind autobuzul de ora 15, dacă o veni, mai am şi alte obligaţii… Parcă un drac mă împingea de la spate să plec. Să plec neapărat: cine ştie, dacă aş fi rămas, alt drac, drac-drac m-ar fi împins să o vio­lez pe tânăra asta atât de ispititoare… Nu, mai bine să nu mai fi rămas singur cu ea: mai bine că am plecat… poate chiar ea ar fi vrut să facem dragoste şi eu… eu… Eram ne­spă­lat de patru zile, îmi miroseau ciorapii şi gura, subsuorile… munca de teren mă omora, plus lenjeria… Nu! La revedere… şi să o salutaţi şi din partea mea când s-o trezi, a fost o companie distinsă… dacă o să rămână la dumneavoastră la şcoală în post, o să vin mai des pe la dumneavoastră… Mă pornisem deja la drum: la cotul dealului am mai privit o dată locul unde dormea domnişoara necunoscută… nu mai aveam decât vreo jumătate de kilometru până în comună. Ah, starea de slăbiciune în care mă aflam… Îl lăsasem în urmă pe bătrânul director de şcoală, care respira atât de greoi: nu se îndura să o trezească pe domnişoara profesoară… era un om cum­secade… (Voi reveni)