0
3 comments

Marți, 29 mai 2012. Suntem obsedați de cutremure, se apropie de România… Las pentru mâine un comentariu pe seama lor. Am lipsit sâmbătă, 26, duminică, 27 și luni, 28 mai 2012 din București. Nu mă țin de cuvânt să rămân și următoarele cinci zile departe de actualitatea românească, degeaba am promis aici: ploile torențiale „care nu se mai termină, traversând România de la vest la est” și inundațiile au ajuns de ieri și la Galați și s-au revărsat peste Tulcea și Deltă (Sulina era de ieri „sub apă”). Azi urma să mergem în Deltă: de marți până sâmbătă, cu cazare la Sulina și la Maliuc (unde ar fi continuat recitalurile de poezie). Codul portocaliu de ploi și inundații ne-au obligat să ne întoarcem azi acasă, de la Galați, pe ploaie torențială (când am ajuns pe autostradă, venind spre București, era soare, nu ne venea să credem). Așa că am întrerupt azi, aici, ceea ce scrisesem anticipat la plecare, începând cu sâmbătă, pentru opt zile. Ați înțeles sau nu, n-am mai avut la mine, venit la Galați la Festivalul Internațional de Poezie al Revistei Antares, laptopul performant al fiului (acum lucrează pe acest laptop performant iubita lui), ci doar unul amărât, al meu, total depășit de vremuri, incapabil să „posteze” aici. Am plătit degeaba un modem Cosmote de Internet pe o lună, laptopul străvechi (cumpărat în anii în care costa o avere, cu banii de la premiile literare; era pentru… dischete, nu se inventaseră pe atunci USB-urile sau stikurile, nici wireless) n-a făcut față, degeaba s-a străduit fiul, Laurențiu, să-i pună programe noi (incompatibile cu laptopul meu bun de un muzeu al tehnicii), mi s-a blocat permanent și m-a scos din sărite (am renunțat, am salvat pe el numai pozele de pe aparatul de fotografiat și de pe telefonul mobil și am scris jurnal, pe fugă; am reușit să văd și e-mailurile). Las la o parte faptul că prozatoarea Doina Popa (cu care am venit la Festival la Galați) e dușmanul laptopului, convinsă că-mi fură liniștea interioară și-mi toacă timpul liber, ea m-a obligat să mă mai odihnesc, o dată plecat de acasă în afara Bucureștiului. Voi reda aici, în zilele următoare, paginile de jurnal scrise în fugă la Galați, la camera de hotel. Am participat la un Festival Internațional de Poezie organizat prin neobișnuita mobilizare a poetului Corneliu Antoniu (președintele Filialei Galați-Brăila a USR), apelând exclusiv la sponsorizări locale, în plină campanie electorală, când autoritățile îți întorc spatele, în condițiile în care Uniunea Scriitorilor a anulat Festivalul Internațional de Poezie de la Neptun, din lipsă de bani. A fost un Festival Antares-Antoniu (ajuns la a 14-a ediție anuală) cu patru recitaluri publice de poezie de calitate (la Galați și Brăila; plus unul în croaziera pe Dunăre) și două dezbateri (pe seama literaturii magice, la Brăila și pe seama traducerilor, la Galați), cu acordarea de premii celor șase poeți străini prezenți, doi din Belgia, unul din Italia, trei din Mexic (au fost prezenți și un traducător de poezie din Chile și un poet român emigrat în Germania) și unor personalități lirice, urmate de masă festivă. Un Festival-Antoniu cu mapă, în care exista și o antologie cu traduceri ale poeților prezenți (dar și cu poeți care și-au anunțat venirea și n-au mai venit). Mare păcat că a fost ratată „componenta turistică a Festivalului”, din Deltă (pentru care a venit special și N. Prelipceanu, renunțând la Festivalul internațional de teatru de la Sibiu, el fiind și cronicar de teatru), marile ploi s-au opus.

*

Sâmbătă, 26 mai 2012. Scriu aici de la camera 236 a Hotelului Dunărea din Galați, invitat cu prozatoarea Doina Popa la Festivalul Internațional de Literatură „Serile de poezie” ale Revistei Antares, organizat de poetul Corneliu Antoniu. Ca de obicei când plec de acasă din București, nu dorm peste noapte. Am coborât la mașină la ora 7.30, am venit la Galați pe autostradă cu 135 km / h până la Drajna, după Slobozia e drum pietruit sau cu asfalt numai găuri (de ani de zile e în reparații), am trecut prin Brăila (pe bâjbâite), nu am luat-o pe centură, prea lungă. Uimitoare, pe traseu caprele priponite și macii înfloriți. Am parcat mașina în fața hotelului (de unde aveam să o mut mai apoi undeva în spate, sper să o mai găsesc, fiind parcare cu plată, 1,30 lei pe oră, ți e ridică mașina dacă nu plătești; hotelul nu are locuri de parcare, de neînțeles) și am venit la deschiderea manifestărilor la Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galați, încheiate cu un recital de poezie. S-a început cu prezentarea poeților străini, poetul Valeriu Stancu i-a tradus: Stan van den Bremt și Willem M. Roggeman (Belgia), Claudio Pozzani (Italia) și trei poeți din Mexic – Luis Armenta Malpica, Miguel Maldonado, Luis Aguilar (toți poeți premiați în Mexic, o țară plină de premii pentru poeți), au citit câte două poeme, citite de autori în limba lor și în traducere. Din cei recunoscuți azi, sunt prezenți la recitalul poetic de la Teatrul Dramatic (cu zeci de spectatori) și apoi de pe scena în aer liber (cu sute de spectatori) în cadrul Târgului Național de Carte „Axis Libri”, după vizitarea Târgului (eu am cumpărat cărți de la Editura Limes, unde vindea chiar directorul ei, Mircea Petean):  Al. Dobrescu, Valeriu Stancu, Radu Voinescu, Mihail Gălățeanu, Carolina Ilica, Valentin Talpalaru, Viorel Ștefănescu, Paul Spirescu, Marin Moscu, Sterian Vicol, Constantin Gherghinoiu, Vasile Datcu, a.g. secară, Sanda Panait, Ion Dumitru din Germania, Iulian Grigoriu, N. Colceriu, Ruxandra Anton, Virgil Costiuc. Firește, au fost de față scriitori gălățeni, din păcate mai puțin cunoscuți mie… L-am lăudat pe Corneliu Antoniu, a ajuns la a XIV-a ediție e Festivalului lui. La ora 17 am venit la Târgul de carte (ajuns la a IV-a ediție), am luat-o stand cu stand. Pe scena de la capătul aleii pietonale era o scenă pe care dansau copii în fața unui public numeros așezat pe scaune sau care stătea în picioare. De la 17.30 au urcat la microfoane poeții, invitați de Corneliu Antoniu și de Valeriu Stancu, poeții au citit pasionali. Seara, ne-am plimbat pe faleză, Dunărea e tulbure, nervoasă, ajunsă la nivelul falezei. Ne mirăm, plecați dintr-un București ploios (cu inundații impresionante, la metrou și la pasajele subterane), am descoperit un Galați plin de căldură, cu soare și nouri (n-a plouat), e chiar o surpriză.

***

Public, încântat, noi episoade dintr-un text sobru al criticului de renume Ion Simuț (primit pe e-mail; e cursul său universitar pentru anul III de Literatură română contemporană-LRC, la Oradea, intitulat „Disidența și exilul. Cazul Paul Goma”; curs VI, partea a III-a, să respect întocmai datele trimise) despre un mare prozator, Paul Goma, care continuă să fie marginalizat în România de critica literară oficială (deși apar cărți întregi originale despre opera sa; trei au apărut în ultima perioadă). Primele trei episoade au apărut în ultimele trei zile, aici (merită să le citiți, dacă nu le-ați citit cumva):

Cazul PAUL GOMA între politică şi literatură

Un destin politic (IV)

Prima din cele două scrisori adresate lui Ceauşescu în 1977 este o adevărată capodoperă în genul ei. La începutul lunii februarie 1977, Paul Goma îi scria preşedintelui „în disperare de cauză”, considerându-l „ultima speranţă”. Motivul, deconspirat de la început de expeditor, e simplu: „De o lună de zile – afirmă el – de când, la Praga, a fost dată publicităţii Charta 77, nu mai am linişte – sunt convins: nici Dumneavoastră”. Degetul a fost pus pe rană fără nici o precauţie: Cehoslovacia, ocupată de trupe străine, nu mai este o ţară liberă, nu mai este independentă, impunându-i-se o politică străină. Cu această constatare abilă, Paul Goma şi Nicolae Ceauşescu aveau o platformă comună de discuţie: nici unul, nici altul nu pot accepta o asemenea anomalie. Dar atunci – se miră retoric scriitorul – de ce refuză cunoscuţii săi români să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor şi să semneze actul? Cheia problemei este teama de securitate – o spune fără ocolişuri petentul. Propunerea pe care i-o face lui Ceauşescu este de un curaj nebun: să semneze împreună scrisoarea de solidaritate cu Charta 77, chiar dacă numai două semnături ar însemna prea puţin. Există însă un motiv comun care îi apropie şi ar fi păcat să nu profite de el: „în România doi inşi nu se tem de securitate: Domnia Voastră şi cu mine”. Concluzia, de un umor sinistru, este extraordinară prin efectul înfruntării. Observaţia scriitorului, bazată pe o tristă experienţă socială, relevă o stare psihologică de respingere a solidarităţii politice, a cărei logică merită să ne-o reamintim din povestirea lui Paul Goma pentru Ceauşescu:

„Un cunoscut, un -Escu pur sânge, m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu eşti român!» «Cum, nu?», zic, atins la tricolor. «E adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată, dar ce contează sângele care apă nu se face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (în judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl chema Popescu şi pentru că (şi cu asta i-am închis gura!) pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!» «Bine, bine, să zicem să eşti român» – a cedat –Escu, «dar te comporţi ca un neromân!». Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz: «Da? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e tot neromân? Ba e foarte român şi, cu toate astea, în 15 august 1968, s-a dus la Praga să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine!» Aşa i-am zis. La care el: «N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ceea ce-mi ceri mie: o semnătură pe scrisoarea de solidaritate cu cehii!»” Şi – cum am văzut – Paul Goma a făcuta ceastă năstruşnicie de a-i cere lui Ceauşescu o declaraţie de susţinere a Chartei 77.

(Va urma)

Ion Simuț

PS. Public fotografii făcute la Galați în prima zi a Festivalului de Poezie Antares – sâmbătă, 26 mai.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. M-am bucurat să citesc şi necata-clismice evocări.
    Mai ales, îi mulţumesc Gazdei că mi-a/ne-a oferit proaspete imagini cu dragi mie oameni de-acolo, deşi cam muţi, de la o vreme… E treaba lor, nu a mea.
    La Galaţi, mai trăieşte dl Vasile Savin, scriitor (încă timid, dar n-are, chiar n-are de ce!), poet şi mai ales un traducător redutabil, cu vreo 45 de cărţi la activ. Din vreme-n vreme, ne intersectăm şi salutăm şi pe-acest blog.

  2. Mi s-a părut de mare actualitate ( nu mă supăr dacă nu-mi împărtășiți părerea ) :

    “Suntem în anul de graţie 2012. PSD-ul, la un congres anterior, l-a titrat “Anul Victoriei”, obedient, slugarnic chiar, megaloman, suflând viclean în pulpanele noului erou al zilei, împins pe tabla de şah, la sacrificiu. Nu l-au împins nici Regele şi nici Regina, nici Calul şi nici Turnul. Ci Marele Jucător. Marele Jucător nu e Traian Băsescu, cum am fi tentaţi să credem, cufundaţi cu capul în hârdăul politicii dâmboviţene. El nu e decât un Nebun care râmă în diagonală, ca un plug criminal, eşafodajul societăţii româneşti, atât cât a mai rămas.

    În aceşti 23 de ani de la Revoluţie s-a schimbat în mod esenţial paradigma de funcţionare a statului român. Până la Revoluţie, ea consta în exacerbarea naţionalismului şi obstinaţia de a constitui aici, în România, la Bucureşti, un pol important al politicii externe, un punct nodal de echilibru între cele două forţe politice mondiale: Vestul capitalist şi Estul socialist. Cum a reuşit Ceauşescu să facă din România o ţară respectată? Jucând cartea geopolitică, asigurându-şi independenţa economică şi stingând vasalităţile împrumuturilor externe. Greşeala lui – care l-a şi costat viaţa – a fost lipsa de intuiţie sau ignorarea realităţii că devenise iminentă concilierea între Est şi Vest iar el, ca personaj politic, devenea anacronic şi inutil.

    În aceşti 23 de ani, corifeii “occidentalizării” n-au încetat să ne ne toarne în urechi propria umilire. Umilire, denigrare, neantizare, destabilizarea totală a sufletelor. Cum? Negând o epocă întreagă cu tot ce-a făcut şi cu tot ce-a fost. Negând scriitorii epocii – care nu-s puţini şi nici lipsiţi de talent. Negând întreaga creaţie materială şi spirituală, bombardând-o cu clişeul “comunist”. Tot ce s-a înfăptuit în România prin muncă tenace, prin sacrificii, prin ingeniozitate şi inteligenţă timp de 45 de ani a fost adunat într-o cârpă neagră, legat fedeleş şi aruncat în debaraua istoriei, într-un dulap cu eticheta “comunist”, “expirat”. S-au văzut închişi în întunericul temniţei ruşinii generale părinţii noştri, bunicii noştri, fraţii şi surorile, ba chiar şi noi. “Şcoala era comunistă”. “Muzica era comunistă”. “Industria era comunistă”. “Electricitatea era comunistă”. “Creaţia literară era comunistă”. “Viaţa era comunistă”, “Ţara era comunistă”!!! şi trebuie, deci, pusă între parantezele groase ale ruşinii, decăzută din rangul de ţară şi supusă oprobiului lumii întregi!

    Pe acest clişeu al ruşinării noastre ca popor s-a purces apoi la dărâmarea a tot ce e românesc, pe negarea a tot ce e valoros, pe demolarea a tot ce era peren şi trebuia să rămână astfel. Şi pentru ca distrugerea să fie totală, s-a asmuţit, cu ajutorul corifeilor deznaţionalizării, categorii şi clase sociale unele împotriva altora, mereu, susţinut, într-o sarabandă a ponegririi.

    Noi nu ne-am reconsiderat încă, obiectiv şi cu înţelepciune, istoria recentă. Am aruncat-o la gunoi şi aşteptăm să putrezească pentru ca nu cumva să ne amintească de faptul că am fost demni, că am fost creativi, că am fost martiri, că am fost chinuţi, că am avut o şcoală de prestigiu, că am avut o industrie funcţională, că am avut o agricultură performantă, un sistem de sănătate articulat şi atotcuprinzător, că am situat, timp de 45 de ani, în centrul tuturor preocupărilor, Omul. Acum, în centrul tuturor preocupărilor, avem Banul.

    Care valoare rezistă mai bine, oare, la trecerea timpului?

    Odată cu alegerile din 2004, ne-am predat definitiv Marii Finanţe. Tot ce s-a operat de-atunci în economie, în societate, în legislaţie, în justiţie, s-a subsumat comandamentelor străine statului român. Uitaţi-vă în urmă şi-mi veţi da dreptate. S-au crescut artificial veniturile bugetarilor şi s-a deschis creditarea pe veresie. Peste un milion de cetăţeni s-au îndatorat până peste poate. A venit apoi ignobilul şi decerebratul Boc, cu coasa. A tăiat veniturile, dar datoriile cetăţenilor au rămas. A rămas vasalitatea faţă de băncile străine. Iar nivelul de trai s-a prăpuşit dramatic sub limita subzistenţei. Apoi a fost lovit sistemul de sănătate. S-au închis spitale, s-au tăiat finanţările, au fost transferate în jurisdicţia comunităţilor locale care nu erau pregătite să le administreze şi nici fonduri nu aveau. A urmat sistemul educaţional. Au fost extraşi şi puşi pe tuşă dascălii cu experienţă, care ştiu carte şi înlocuiţi cu proaspăta floră ivită din “spuma valurilor”. Calitatea învăţământului a scăzut dramatic iar abandonul şcolar este uriaş, mai ales în mediul rural, şi nu cade sub incidenţa niciunei statistici. A urmat mica reformă în justiţie, un sistem strâmb şi călâi care îl pedepseşte pe cel nevinovat dar mărunt şi-l scoate în nevinovat pe traficant, pe delapidator, pe criminal.

    Pentru tot acest efort de distrugere s-au folosit unelte. Principala unealtă, Băsescu. Ceilalţi, doar nişte ustensile cu care stăpânii Europei şi Americii extrag sufletul din poporul român şi distrug naţiunea română. A mai rămas o mână de talibani, supuşi şi ei legilor timpului şi vieţii.

    Singurul politician român care a negociat statutul României în picioare şi nu în genunchi a fost Adrian Năstase. Pentru acest “păcat” este vânat de opt ani de zile cu dosare penale inventate, este hăituit şi tracasat de o mână de slugi preaplecate ale Stăpânului Gittensteinului. Ponderea puterii în România o deţin, acum, Statele Unite ale Americii. Cu zăhărelul FMI într-o mână şi gârbaciul NATO în cealaltă. Deşi pornisem ca o naţiune europeană, am sfârşit ca slugoi ai Americii.

    Capitalizând întreaga nemulţumire popolară, PD-L-ul a fost sfătuit să se “dizolve”, să dispară în peisaj, treptat, să se dilueze şi să-şi şteargă urmele. S-a retras în doi paşi. Întîi Boc, apoi, “independentul” Ungureanu Mihai-Răzvan, sacrificaţi, au diminuat tensiunea socială, au tăiat fitilul unei bombe ce sta să explodeze. Nicio Putere n-are nevoie de oameni în stradă, de mulţimi incontrolabile care ar putea, eventual, să dea foc băncilor… Cetăţenii trebuie să fie docili.

    A venit rândul să iasă din pălăria Unchiului Sam şi iepuraşul dalb, nou-nouţ şi încă nemaculat, dornic de putere cum o fată de la ţară râvneşte la haine de firmă. N-a stat să analizeze în ce hal se află România. Şi încotro s-ar putea îndrepta. Gittenstein îi suflă, cald, în urechi. Victor nu ştie că aşa e răsuflarea celui ce te va pierde, înşelătoare şi caldă. Ar avea de la cine afla, dacă ar fi capabil să asculte. Îndrăgostit de postul de premier, iubind ideea de a fi prim-ministru, a uitat repede cum a ajuns acolo şi deja îşi închipuie că e exclusiv meritul lui. Şi-a umplut curtea de dalmaţieni, rottweileri, pitbulii, tosa şi amstafi, aflaţi în diverse solde, amuşinându-i călcâiul vulnerabil. Şi nu vor ezita să-şi înfigă colţii, când vor primi comanda.

    România e o ţară tristă, aflată, iarăşi “în calea răotăţilor de tot felul”. Fără perspectivă, fără conducători. Sau cu conducători “fără de ţară”. Iar noi, cetăţenii ei, suntem o mulţime heteroclită, fără liant. Milioane de cioburi ale unei oglinzi sparte. Arătând, fiecare, o altă realitate.
    Deşteaptă-te, Române?!?

  3. Chiar dacă despre Adrian Năstase aveam o altă părere, ceva îmi spune că și acest pdv poate fi luat în considerație….