La Vasile Paraschiv au fost prescrise faptele de represiune ale Securităţii. Aurel Sibiceanu a dat în judecată securiştii

Sâmbătă, 5 februarie 2011. Lamentaţii, ipocrizie şi vorbe într-o frumoasă limbă de lemn românească la adresa marelui disident anticomunist Vasile Paraschiv, dispărut ieri. Până să moară nu şi-a mai amintit nimeni de el, era căzut în dizgraţia autorităţilor după ce a refuzat ordinul prezidenţial, era totalmente marginalizat, uitat – mă refer mai ales la un institut care toacă bani publici să investigheze crimele comunismului, să ajute victimele lui, şi care s-a făcut că plouă. Curios, eu am aflat de moartea lui Vasile Paraschiv (la 83 de ani) mult după miezul nopţii, adică în primele ore ale dimineţii de azi, neglijând ştirile de la televizor şi de pe agenţiile online. Am scris marele disident, fiindcă a fost membru PCR de la 18 ani şi a avut de suferit enorm, bătut crunt de securişti după ce a devenit un critic al PCR şi s-a răsculat împotriva regimului Ceauşescu. A fost maltratat la întâmplare şi internat la nebuni. Un român de o onestitate indiscutabilă: a crezut în partidul unic, în ideologia comunistă, până ce a văzut că realitatea nu se potriveşte cu ceea ce citea în Constituţia României socialiste legat de drepturile omului, şi s-a răzvrătit ca membru al PCR. A fost un mare disident al PCR, aşadar. Chiar dacă poţi să pui întrebarea retorică: dar de ce n-a criticat şi regimul lui Dej, criminal, regim de exterminare a elitelor ţării, plin de puşcării politice şi deportări? Cu atât mai mult cu cât Paraschiv a avut necazuri cu PCR atunci, până să vină Ceauşescu la conducerea statului. Vasile Paraschiv, chinuit de destin, rămâne un reper: ca protestatar ar fi rămas un anonim (securiştii ascundeau anonimii; el trimitea mereu sesizări la PCR, dar nu reuşea decât să atragă atenţia poliţiei politice din spitalul de psihiatrie) dacă nu s-ar fi afiliat Mişcării Goma şi apoi Sindicatului Liber. Ar fi putut fi un profitor al disidenţei, dar n-a fost, din contră: s-a întors de la Paris să fie călcat în picioare. A murit în mizerie, cu o pensie de 500 de lei. Nu pot să cred. Justiţia i-a refuzat orice daună morală pentru tortura la care a fost supus. În schimb, securiştii care l-au nenorocit, câţi mai sunt în viaţă, sunt bine mersi, cu pensii uriaşe. Nu există dreptate pentru cei ce s-au dovedit că au coloană vertebrală… Mă gândeam azi că Vasile Paraschiv ar fi avut parte de onoruri militare la înmormântare dacă n-ar fi refuzat, cu atâta demnitate, să primească Ordinul Naţional Steaua României, în grad de Cavaler. Mă aşteptam să aud azi că Băsescu îi acordă o decoraţie post-mortem, să fie Vasile Paraschiv înmormântat măcar cum merită, cu onoruri. N-am auzit. În plus, m-am mirat să citesc azi că Asociaţia 21 Decembrie 1989 a dat comunicatul dispariţiei marelui disident – de unde până unde? A preluat această asociaţie a revoluţionarilor (am văzut că a făcut asta şi cu Cristian Paţurcă) prerogative ale instituţiilor statului, de genul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (mai era unul asemenea, condus de Marius Oprea pe lângă Guvernul României, dar a fost desfiinţat)? Răsună şi azi în urechile celor aflaţi temporar (dar care se cred nemuritori) la Palatul Cotroceni refuzul lui Vasile Paraschiv de a primi decoraţia din mâna unui comunist ceauşist, a lui Traian Băsescu: „Vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi şi împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii”… Ultima bătaie a inimii a fost înregistrată ieri, ar fi trebuit să provoace un cutremur. Poveşti. Cei de la putere şi foştii securişti sunt fericiţi că au mai scăpat de un „nebun”. Paraschiv s-a luptat degeaba să-şi găsească dreptatea. Vă amintiţi, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a depus, pe 8 iulie 2008, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, o sesizare în legătură cu 67 persoane care l-au cercetat şi torturat pe luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv. Foştii securişti, activişti de partid şi informatori ar fi, potrivit IICCR, pasibili „de a fi săvârşi acte de terorism prin răpirea şi torturarea cunoscutului disident Vasile Paraschiv, precum şi de utilizarea psihiatriei pentru reprimarea sa, de supunerea lui la tratamente crude, inumane şi degradante, timp de 26 de ani, pentru atitudinea şi convingerile sale anticomuniste”. Urmarea? La data de 3 noiembrie, procurorii au comunicat soluţia de neînceperea urmăririi penale împotriva celor 67 de persoane. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a depus pe 13 noiembrie la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o plângere împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale în cazul torţionarilor disidentului Vasile Paraschiv. Soluţia Parchetului General în cazul torţionarilor a rămas, însă, aceeaşi, iar disidentul s-a adresat Înaltei Curţi. Cu toate acestea, judecătorii au menţinut decizia procurorilor. De ce? Fiindcă faptele securiştilor s-au prescris…

Vă invit să citiţi „Lista lui Vasile Paraschiv” (publicată de Paul Goma pe jurnalul său online), daţi click pe http://www.romanimea.com/pdf/PaulGoma/FRP_PARASCHIV_LISTA.pdf să vă lămuriţi, să conştientizaţi măcar ce făceau securiştii care l-au torturat pe Vasile Paraschiv în 2002. Mulţumesc lui N. Ciobanu pentru trimiterea la acest link. Citiţi, totodată şi textele de atitudine (şi comentariile la linkurile lor) semnate de extraordinarul Dorin Tudoran (trimis de Liviu Antonesei): http://www.dorintudoran.com/2011/02/04/vasile-paraschiv-si-calutii-de-mare/ şi de Vasile Gogea, daţi click pe http://vasilegogea.wordpress.com/2011/02/04/s-a-stins-vasile-paraschiv/ (la comentariile de aici veţi găsi ce a scris şi Aurel Sibiceanu; el a scris şi la pagina mea de jurnal online de ieri).

*

Apropo de Aurel Sibiceanu (un rebel piteştean, care a lucrat în petrochimie; s-a pensionat de la 51 de ani, „grupa I”, din cauza condiţiilor de muncă toxice; azi face tratamente speciale), trecut în ultima paranteză. Îmi scria cu nu multe zile în urmă la comentarii, aici, că are necazuri la revista Argeş, unde are o colaborare simbolică pe post de redactor responsabil cu poezia. I-am telefonat să aflu amănunte şi am înţeles că a fost o alarmă falsă, s-au aranjat lucrurile, a rămas în redacţia Argeş. Am mai schimbat o vorbă şi am luat seama asupra unui aspect legat de postcomunism şi pedepsirea securiştilor, de care nu ştiam. Fiind în proces, mă abţin să dau amănunte. Scriu aceste rânduri cu gândul la Vasile Paraschiv, de ce nu s-a adresat Curţii Europene? Vasile Paraschiv a făcut o listă de 67 de securişti, luată din dosarele lui de la Securitate – dar Curtea Supremă nu i-a aprobat dosarul de despăgubire! Cerea statului 300.000 de euro… De ce n-a deschis Paraschiv proces fiecărui securist care l-a torturat, să-i dea despăgubiri, nu statului? Lui Vasile Paraschiv i s-a spus că s-au prescris faptele. Auziţi: În ianuarie 2010, magistraţii Curţii Supreme îi respingeau, definitiv, recursul făcut în procesul în care ceruse despăgubiri statului român. După ce Tribunalul Bucureşti îi admisese acţiunea şi acordase 300.000 de euro, judecătorii celei mai importante instanţe din ţară stabileau că Paraschiv nu trebuie să primească niciun leu. Motivaţia? “Au spus că trebuia să intenteze procesul în trei ani, începând din 22 decembrie 1989”, susţinea la vremea respectivă avocatul disidentului. Ce avocaţi a avut Vasile Paraschiv? Repet, de ce Paraschiv n-a cerut prin tribunal despăgubiri direct de la securişti?