Miercuri, 24 martie 2010. Câţi scriitori (îi includ şi pe criticii literari) îşi mai pierd azi vremea şi energia cu publicistica de ziar, eventual sunt lideri de opinie „activi”? Dacă fac un inventar, în presa centrală îmi amintesc numai de Mircea Cărtărescu şi Mircea Mihăieş, H.R. Patapievici şi Vladimir Tismăneanu (la Evenimentul Zilei; Tismănenu nu ştiu dacă e membru al USR), Florin Iaru şi N. Manolescu sau Liviu Antonesei, dar şi Andrei Pleşu şi Radu Călin Cristea sau Petre Barbu şi Ion Cristoiu (la Adevărul), N. Prelipceanu şi Dinu Flămând sau Alina Mungiu-Pippidi (la România liberă; dramaturgul Mungiu-Pippidi nu ştiu dacă e membră a USR), Adrian Păunescu şi Tudor Octavian (la Jurnalul Naţional), Tia Şerbănescu (la Curentul; nu ştiu dacă e membră a USR), Cristian Tudor Popescu (la Gândul), Cornel Nistorescu (la Cotidianul.ro). Să mă ierte cei pe care i-am scăpat din vedere. Număraţi, sunt 19. Mai adaug scriitori de care ştiu că scriu la ziar în provincie: Petru Romoşan la Cluj, Adi Cristi (la ziarul lui la Iaşi, 24:ore), Magda Ursache (Flacăra Iaşului), Nichita Danilov (Ziarul de Iaşi) sau Radu Ulmeanu şi Dumitriu Păcuraru la Satu Mare (la ziarele lor). Scriau, dar nu mai ştiu dacă scriu la ziar Ion Pop şi Ion Mureşan la Cluj, Traian Ştef la Oradea, Nicolae Coande la Craiova, Al. Cistelecan la Târgu Mureş, Adrian Alui Gheorghe la Piatra Neamţ (ultimii patru au scos cărţi de publicistică; la cărţi de publicistică de ziar îi trec şi pe Sergiu Pavel Dan de la Cluj)… Sau Ioan Groşan, de la fostul ziar Ziua. Ajung la 30? Pe când Uniunea Scriitorilor are, scriptic, 2.400 de membri (iar tinerii scriitori stau departe de USR; dacă i-aş pune şi pe ei la număr, ar mai creşte numărul scriitorilor cu 100-200?). Ar trebui să scrie toţi scriitori publicistică pentru ziar? Nu toţi, dar jumătate dintre ei poate da, ar merita să scrie. Nu scriu însă publicistică de ziar decât maximum 100 de scriitori? Din 2.400 de membri oficiali ai USR, măcar 240 să fi scris publicistică… Zic şi eu, nu dau cu parul. Dacă ar scrie mai mulţi dintre scriitori, am avea o presă cotidiană scrisă mai credibilă? Sigur, celor ce scriu la ziar trebuie să li se adauge scriitorii care scriu în revistele literare – mult mai mulţi decât cei ce publică la ziar, dar în nici un caz nu acoperă jumătate dintre membrii USR. Există o reţinere superioară la scriitorul român, de a nu se coborî la masa de scris la articolul de ziar, el trăieşte în sferele înalte şi-i place să creadă că nu rămâne decât poezia şi proza sau teatrul sau eseul pe care-l scriu pentru posteritate, în nici un caz nu rămâne opinia politică. Aşa o fi?
Pentru cunoscători, cititori care cunosc limitele publicisticii de ziar şi ale literaturii, daţi click pe http://www.jurnaluldevrancea.ro/opinii/liviu_ioan_stoiciu/4073-circ-al-stenogramelor-diversiuni-servicii_secrete-sfidatoare.html, e ultima mea opinie politică trecătoare (care nu foloseşte nici ea la nimic, se va deprecia de la o săptămână la alta, schimbându-se conjunctura). E adevărat, eu am adunat sute, poate mii de asemenea articole de ziar publicate numai după Revoluţie (în principal la Cotidianul), pe care nu le voi aduna niciodată într-o carte (deşi ele ar reconstitui istoria ultimilor 20 de ani, din punctul de vedere al unui scriitor, „totuşi”). Zădărnicia literară am trăit-o mai ales scriind publicistică. De ce am scris-o, dacă ştiu că n-are valoare în timp? De ce o mai scriu? Numai pentru a avea o atitudine publică? Pentru a mă exprima pe un subiect ales din cotidian? Sau pentru a-mi curăţa mintea de literatură, de a mă elibera de tirania poeziei şi prozei sau teatrului, să mă dezintoxic de literatură? Literatura te îngroapă de viu dacă nu eşti atent. Te ratezi dacă nu iei distanţă faţă de propria-ţi literatură. Nu cumva aşa, scriind articole la ziar am reuşit să o iau de la capăt cu literatura?
Deh, Theophile Gautier zicea taman pe dos, ca butoiul jurnalismului ii inghite pe toti cei ce-ar fi putut comite poem…
Domnule Stoiciu, avem nevoie de atitudine, altfel ne ducem de rapa. Semnalizarea pistei ajuta avionul sa nu intre cu burta in balarii.
Iata cateva argumente :
De ce trebuie să avem şi să luăm atitudine.
Istoria ultimilor 50 de ani a descalificat continuu noţiunea de naţiune, naţionalitate cu vârful ei cel mai ascuţit naţionalismul. Şi nu este nimic rău până aici, într-o perioadă istorică a scăderii importanţei graniţelor de stat, a limbilor folosite, pe fondul ascendent al unei globalizări economice însoţită de interferenţe multiculturale. În lumea modernă ideile iluministe despre naţiune, preluate şi dezvoltate de paşoptiştii români ai secolului XIX, romantici şi revoluţionari, pot fi socotite depăşite, ba chiar născătoare de extremism. Şi totuşi sâmburele real şi pozitiv al acestor idei există. Suntem o naţiune sudată prin limbă, tradiţii şi situaţie geopolitică. Spaţiul istoric românesc rămâne o dimensiune.
Atunci, ca şi acum, avem nevoie ca naţie ce ne aflăm, de o clasă de intelectuali care să scoată România dintr-o înapoiere datorată, de data aceasta, unei îndelungi perioade scurse sub semnul totalitarismului roşu, pentru a o reintegra în circuitul valorilor occidentale. Şi cine să facă aceasta dacă nu o mână de oameni de bine, integri, cu ştiinţă de carte, cu dragoste de neam şi cu o conştiinţă curată, necoruptă şi necoruptibilă, care să ne arate nouă, românilor, drumul de urmat spre vindecarea rănilor şi înscrierea în corpul viu, organic al lumii moderne. Şaisprezece ani după revoluţia care trebuia să reinstaureze conceptele democratice, ne mai aflăm, foarte târziu – dar mai bine mai târziu decât niciodată – în căutarea unor personalităţi demne, cu valoare de model.
Sarcina spinoasă şi deloc comodă a direcţionării societăţii româneşti către o doctrină coerentă şi sincronă cu ceea ce s-a dovedit viabil în occident, stă întreagă pe umerii unor formatori de opinie. Cine sunt ei? Politicieni, slujitori ai bisericii, jurnalişti, scriitori, istorici şi oameni de cultură în general.
Dacă în 1834 „Curierul Românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu avea 200 de abonaţi, astăzi, în anul 2006, mediile cuprinzând şi presa scrisă, prin răspândirea lor fără precedent au de asemeni un rol greu de jucat în modelarea opiniei publice, dar şi o răspundere pe măsură.
Fenomenul dosariadei, pentru că aici vroiam să ajung, este o terapie necesară, dureroasă, complicată, pentru care nu suntem pregătiţi sufleteşte, şi nici cu mijloacele adecvate de a săvârşi despărţirea grâului de neghină. Dosariada este o sită a răului dar şi o încercare uriaşă de recuperare a acelora care au putut şi au reuşit, indiferent de preţul personal plătit, să-şi păstreze demnitatea umană şi conştiinţa, în ciuda lipsurilor şi suferinţelor, sau poate tocmai de aceea. Corabia noastră pluteşte în derivă pe o mare furtunoasă şi sub un cer fără stele. Unde ni sunt stelele? În ţară? În exil? Oriunde or fi ele trebuie să învăţăm să le cinstim şi să ni le aşezăm într-o ierarhie de autentice valori, chiar dacă subţire, dar stabilă. Aceste stele ne-ar putea da încrederea minuţios bruftuluită de seria dezvăluirilor păgubitoare, unele sosind prea târziu pentru a ne mai salva de scepticismul instalat pe frecvenţa de recepţie a unei ţări întregi. Cazul Sorin Antohi devine, este, o intersecţie de unde să începem reaşezarea conduitelor în firesc. Citez aici o cititoare înspăimântată de semnificaţia demascării omului în care am crezut şi care ne-a înşelat prin oportunismul său asumat: „Dar Sorin Antohi. Sorin Antohi oameni buni!”. Aşa arată exclamaţia de mirare, durere şi dezamăgire a inocenţilor. S.A. a semnat angajamentul cu diavolul! Pact scos la iveală într-o scrisoare publică forţată de circumstanţe. Spovedanie neconvingătoare, ba chiar simultan o încercare nesfielnică de a-şi mai asigura un loc în panteonul bunelor intenţii. Justificarea pusă pe seama naivităţii şi şantajului nu o putem accepta. Şi mulţi ştim despre ce este vorba, am fost contemporani.
Iertarea creştinească de care dăm dovadă nu ne ajută mai departe, a sosit ora poziţiilor clare. În particular îl putem ierta, dar în mod public el se face vinovat de înşelarea intenţionată a bunei noastre credinţe, de sprijinul dat la prăbuşirea încrederii. Din acest motiv, avem nevoie de atitudine. De respingere a răului, de afirmare a gesturilor neechivoce. S.A. îşi poate continua drumul în cultură dar nu se mai poate erija în tribun al problemelor cetăţii. Credibilitatea sa a fost măcinată de însăşi tăcerea încăpăţânată asupra „greşelilor tinereţii”. Iar întoarcerea armelor, mutarea sa dintr-o tabără în alta, este din păcate la fel de şubredă ca aceea a atâtor foşti comunişti, securişti, colaboratori, informatori. Iliescu, Roman, Muscă, Năstase, Vadim, Merce…
Nu a ucis, nu a trimis în închisoare, sau cel puţin nu avem dovezi, dar nici nu a suferit solidar unei mari majorităţi a românilor, înainte de 89. Ne-a privit în ochi destăinuindu-se în ceasul al 12-lea, printr-un dosaritext literaturizat în care se amestecă adevărul cu fantezia omisiunilor până la hotarul nediferenţierii. Onest ar fi fost să îşi publice şi dosarul, pentru ca toţi cei care l-au crezut şi l-au urmat să-i judece evoluţia, răul şi binele făcut. Dar S.A. nu se lasă judecat, ci ne arată el însuşi cum trebuie să îl gândim, disculpându-se neîndemânatic şi infantil, de parcă noi am fi aici pentru a emite indulgenţe. Noi suntem aici pentru a ne găsi lideri care să ne reprezinte necazurile, şi el nu se află de nici o parte. I-a fost cald o porţie bună de timp sub comunişti şi încă o porţie bună după revoluţie. Este momentul să-i fie frig, să se autoexamineze cu acribie şi să ne lase în pace. Contribuţia sa intelectuală, multă-puţină, o va cântări cu dreptate posteritatea – vezi Eliade, Cioran, Vintilă Horia – dar astăzi, noi ceilalţi, ne putem permite o atitudine fermă şi limpede. Ne vom găsi drumul, există unul, care trece pe la poarta lui Paul Goma, Doinei Cornea, Radu Filipescu şi a altora, mulţi, anonimi. Cu ei ne putem privi în ochi fără chinul îndoielii şi fără mărturisiri ale penibilului.
S.A. şi-a jucat scenariul duplicităţii şi ne-a pârjolit mlădiţele de speranţă reală îngrijite 16 ani. Ne-a aruncat din nou de unde am venit cu greu, şi pentru asta nu îl putem ierta şi nici mulţumi. S-o facă prietenii dacă pot. Tot ce putem face este să îl rugăm pe el, şi pe toţi ceilalţi ca el, să se întoarcă în viaţa civilă, întru penitenţă şi răscumpărarea păcatelor. O retragere de pe scenă este mai preţioasă decît simulacrul lupului care se îngrijeşte de soarta poporului mioritic.
De ce trebuie să avem şi să luăm atitudine? Pentru că putem înţelege, dar nu putem accepta. De dragul celor mulţi care nu au dosare.
Scrieţi perfect avizat şi încep să am mustrări (se vede de la o poştă că sunteţi un publicist remarcabil, în paranteză fie zis), fiindcă nu ştiu cine sunteţi. Îmi doresc să fie citite aceste comentarii ale dumneavoastră, de o rara acurateţe.
excessive account you’ve include