0
22 comments

Joi, 15 septembrie 2011. Fotbal, cupele europene. După 2-1 ieri în Elveția, FC Basel – Oțelul Galați (o victorie norocoasă a elvețienilor) în grupele Ligii Campionilor, ce credeți? În grupele Europei League, două echipe românești conduc în deplasare, la ora când vin să scriu aici, în repriza a doua: e 0-1 la Tel Aviv (Hapoel), Rapid București conduce (antrenor, Răzvan Lucescu), iar la Roma, incredibil, FC Vaslui (antrenor, Viorel Hizo, ajuns la o cotă nesperată) conduce cu 2-1 pe Lazio, rămâne de văzut dacă vor reuși să păstreze rezultatul până la final. La ora 22 începe la Cluj meciul de suferință pentru cea mai iubită echipă de fotbal din România: Steaua București-Schalke (Germania). Steaua e condusă de un izraelian, Ronny Levy, iar la Schalke joacă Marica, un jucător român care, atenție (e piesă de bază a echipei naționale de fotbal), are un salariu mai mare decât tot lotul Stelei la un loc, de curiozitate: «2,5 milioane de euro pe sezon e salariul lui Marica la Schalke, in timp ce Becali scoate din conturi 2,4 milioane de euro pe an pentru a plati salariile jucatorilor “ros-albastri”, anunta Sport.ro. De la Steaua, cel mai mare salariu il are fundasul portughez Geraldo, care incaseaza in jur de 300.000 de euro pe an». Sigur, fotbalul e o altă lume, în care zecile, sutele sau milioanele de euro curg gârlă, ar vrea președintele României, Traian Băsescu sau președintele Uniunii Scriitorilor (deși e și ambasador UNESCO la Paris) N. Manolescu să aibă câștigurile unui… stelist. Apropo de echipa de fotbal Steaua și de patronul ei, Gigi Becali (care donează bani în prostie bisericilor din întreaga țară și mănăstirilor, inclusiv pe Muntele Athos, în speranța că Dumnezeu își va întoarce fața spre Steaua, pe aripile căreia el crește în popularitate; dar visul de mărire al lui Gigi Becali depășește limitele înțelegerii Dumnezeului românilor, vrând să candideze la președinția României). S-au terminat cele două meciuri de care pomeneam, Rapid câștigă la Tel Aviv cu 1-0, iar Vasluiul face meci egal la Lazio, 2-2 (scor istoric pentru români, spun cei ce comentează). Frumos! Două meciuri fierbinți, dure, pe viață și pe moarte, ai crede (deși sunt primele meciuri din grupele europene), cu cartonașe roșii.

„O seară magică pentru fotbalul românesc” – se exagerează la televizor, după ce Steaua a făcut acasă 0-0 cu Schalke din Gelsenkirchen (care a terminat pe locul secund în Germania, în Bundesliga; e un rezultat meritoriu al Stelei). Suntem abia la început. În grupele Europa League se joacă pe punctele ce vor fi acumulate în meciurile tur-retur. Steaua, alături de Schalke, e cu Maccabi Haifa și AEK Larnaca în grupă. Rapid București (alături de Hapoel Tel Aviv) are o grupă grea, cu PSV Eindhoven și Legia Varșovia. La fel, Vasluiul (alături de Lazio Roma), e în grupă cu Sporting Lisabona și FC Zurich. Public pozele celor trei antrenori români, ale căror echipe au jucat azi și au păstrat speranța unor calificări în primăvara europeană (nu în aceeași situație e și antrenorul Dorinel Munteanu la Galați, după ce a pierdut ieri în Elveția; în Liga Campionilor, Oțelul e într-o grupă infernală, alături de Basel, cu Manchester United și Benfica Lisabona, sunt slabe vise de calificare). O partidă de fotbal a Stelei București în cupele europene (dar și a celorlalte echipe calificate) e o supapă la români, apărută la țanc.

***

Rămân în plasa lui Gigi Becali și a… Libiei, fiindcă mai jos public, așa cum am promis, continuarea la articolului publicat ieri aici, trimis de poeta Adriana Barna, de pe Internet, legat de Libia, în principal, și de malversațiunile SUA (în complicitate cu Franța și Marea Britanie). Am rămas azi mască, am citit că Libia are o datorie de 100 de milioane de euro față de… Gigi Becali! Auziți: «Gigi Becali spune ca are de recuperat de la Libia o datorie de aproximativ 100 de milioane de dolari, insa din cauza situatiei din tara respectiva, patronul Stelei se teme ca nu isi va vedea prea curand banii. Omul de afaceri a declarat, joi seara, la Realitatea TV, ca urmeaza sa mearga in Libia cu o comisie a Parlamentului European si spera ca in perioada urmatoare o sa isi recupereze banii. In februarie, Becali a precizat pentru Mediafax: “Nu imi fac probleme, in orice situatie imi voi recupera banii. Ba mai mult, cred ca e posibil sa recuperez datoria mai repede intr-un regim democratic, e posibil ca revolutia asta sa ma ajute. Nu aveam o promisiune de la Gaddafi ca va plati, ci din partea Libiei. E vorba de mai mult de 90 de milioane de dolari, aproape o suta de milioane”. Acum, insa nu mai este atat de optimist. Datoria Libiei este de fapt catre firma Arcom, detinuta de omul de afaceri Gigi Becali. Situatia din Libia este in continuare incerta, chiar daca, recent, colonelul Muammar Gaddafi a fost indepartat de la putere». Pe de altă parte, cu siguranță știți de la televizor, liderii Franței și al Marii Britanii au fost azi în Libia… revoluționară (doar ei conduc revoluția în Libia, sub umbrela NATO)! Pur și simplu. Știrea e următoarea: «Presedintele francez Nicolas Sarkozy si premierul britanic David Cameron au ajuns joi la Tripoli, acolo unde Franta si Marea Britanie sustin fortele rebele in razboiul pe care il poarta impotriva regimului dictatorial al lui Moammar Gaddafi. Este prima vizita a unor oficiali straini la Tripoli de la caderea simbolica a regimului, din 23 august, potrivit TV5. Sarkozy si Cameron le-au cerut rebelilor sa nu practice acte de razbunare si sa incerce pe cat posibil sa evite pierderea de alte vieti. Cat despre mesajul pentru Gaddafi, acestia au fost foarte fermi: trebuie sa opreasca lupta si sa se predea. Cei doi sefi de stat au vizitat un spital aflat in apropierea capitalei libiene, unde au stat de vorba cu cei raniti si cu medicii. Securitatea pentru cei doi lideri a fost extrem de bine calculata. De exemplu, Sarkozy a fost insotit de 160 de agenti de securitate, care au primit instructiuni sa se imbrace in haine civile, cu genti cu cate trei litri de apa, ratii si veste antiglont». Neapărat, trebuie să mai atrag atenția asupra comentariilor de ieri de aici, de clasă, semnate de ”Mara” (avizată, probabil e profesionist al scrisului; pare a fi pregătită în meseria de politician), Radu Humor (îi răspunde pertinent „Marei”) și Tudor Cicu (livresc) – citiți-i neapărat.

Adevărul despre “revoluţiile” arabe şi războiul din Libia, partea a II-a. Petrolul, aurul, americanii şi Irakul

Am văzut în episodul anterior care este adevăratul motiv pentru care au fost declanşate recent “revoluţiile” arabe şi războiul din Libia. Pentru a înţelege mai bine cum a ajuns dolarul în postura de monedă internaţională dominantă, de ce acest statut este apărat cu preţul a milioane de vieţi, prin distrugerea sistematică a unor ţări şi cum au devenit personaje precum Saddam Hussein, Muammar Ghaddafi sau Mahmud Ahmadinejad extrem de periculoase pentru imperiul american datorită intenţiei de a renunţa la schimburile comerciale în dolari, este necesar un scurt istoric.

O naţiune-stat îşi taxează proprii cetăţeni, în timp ce un imperiu, taxeaza alte naţiuni-state. Istoria imperiilor, de la Grecia Antică, la Imperiul Roman şi până la Imperiile Otoman şi Britanic, ne învaţă că fundaţia economică a oricărui imperiu este taxarea altor naţiuni sau a subiecţilor acestora. Abilitatea imperială de a taxa a fost bazată întotdeauna pe o economie mai bună şi mai puternică, şi ca o consecinţă, pe o armată mai bună şi mai puternică prin care, paşnic sau militar, se impunea taxa. O parte din aceste taxe erau folosite pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă din imperiu, iar cealaltă parte era folosită pentru a întări dominaţia militară care făcea posibilă colectarea acelor taxe.

Istoric, taxarea statelor s-a făcut în diverse forme, de obicei în aur şi argint acolo unde acestea erau considerate monedă, dar de asemenea în sclavi, soldaţi, recolte, şeptel sau alte resurse agricole, naturale, în general orice bunuri economice solicita imperiul şi puteau fi furnizate de către naţiunile vasale. Taxarea a fost întotdeauna directă: naţiunile supuse predau pur şi simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, direct imperiului.

Pentru prima dată în istorie, în secolul douăzeci, Imperiul American a obţinut puterea de a taxa lumea în mod indirect – nu prin impunerea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distribuirea propriei sale monede, dolarul american, celorlalte naţiuni, în schimbul bunurilor, cu intenţia de a devaloriza în timp aceşti dolari şi a-i rascumpara înapoi mai târziu cu mult mai puţine bunuri economice. Diferenţa între valoarea dolarului în momentul tranzacţiei initiale şi valoarea dolarului devalorizat din momentul răscumpărării sale reprezintă taxa imperială americană. Iată cum a apărut.

La începutul secolului 20, economia americană începea să domine economia mondială. La acea vreme dolarul american era garantat cu aur, astfel încât valoarea lui nici nu creştea şi nici nu scădea pentru ca era mereu convertibil într-o aceeaşi cantitate fixă de aur. Marea Depresiune şi inflaţia care a precedat-o din 1921 pâna in 1929 a mărit substanţial cantitatea de bani de hârtie aflată în circulaţie, fără o creştere proporţională a rezervelor de aur. Aceasta a făcut imposibilă convertirea dolarului în aur. În consecinţă, în 1932 preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a decuplat valoarea monedei americane de cantitatea aur pe care aceasta o reprezenta. Până la acest punct America dominase economia mondială, dar din punct de vedere economic, nu era încă un imperiu propriu-zis. Valoarea fixă în aur a dolarului nu permitea americanilor să obţină beneficii economice de la alte ţări prin furnizarea dolarilor convertibili în aur.

Economic, Imperiul American s-a născut odată cu ratificarea sistemului Bretton Woods în 1945. Dolarul a fost făcut doar parţial convertibil în aur – convertibilitatea în aur era disponibilă doar guvernelor străine, dar nu şi instituţiilor private. În acel moment dolarul american a fost stabilit ca moneda de referinţă la nivel international. Acest lucru a devenit posibil pentru că în timpul celui de-al doilea război mondial America furnizase aliaţilor săi hrană şi echipament militar, acceptând plata în aur, acumulând astfel o cantitate semnificativă din rezervele de aur mondiale.

Un imperiu economic nu ar fi fost posibil dacă dolarul ar fi rămas complet convertibil în aur, cantitatea de dolari fiind limitată de cantitatea de aur disponibilă şi răscumpărarea dolarului făcându-se la valoarea fixă stabilită. În realitate însă masa monetară în dolari a fost crescută cu mult peste cantitatea de aur disponibilă, iar aceşti dolari au fost distribuiţi străinilor în schimbul bunurilor acestora. Americanii nu intenţionau să răscumpere aceşti dolari la aceeaşi valoare – cantitatea de aur deţinută de ei era insuficientă, iar masa monetară în dolari creştea permanent, astfel încât dolarii respectivi se depreciau constant. Deprecierea constantă a rezervelor de dolari deţinute de străini datorită deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflaţie.

În 1971 când străinii au cerut plata în aur pentru dolarii pe care îi deţineau, guvernul american a fost pus în imposibilitate de plată. Consecinţa acestei imposibilităţi de plata a fost ruperea legăturii aur-dolar sau suspendarea totală a convertibilităţii dolarului în aur. Însă interpretarea corectă a acestui eveniment este falimentul, aşa cum orice bancă comercială este declarată falimentară atunci când nu-şi poate plăti datoriile.

Cu toate acestea prin decizia luată, în loc să falimenteze America s-a declarat pe sine un imperiu. Ea acumulase cantităţi enorme de bunuri de la restul lumii fără a avea vreo intenţie de a le returna. Lumea a început să fie efectiv taxată ori impozitată şi nu putea face nimic pentru a se opune: nu putea forţa procedura falimentului Americii pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale în aur sau în alte bunuri şi nici nu putea să îşi însuşească cu forţa aceste bunuri declarând astfel un război şi apoi câstigându-l. Esenţialmente, America a impus lumii o taxa pe inflaţie şi astfel a colectat un impozit de la vasali.

Din acel moment, pentru a susţine Imperiul American şi a continua să taxeze restul lumii via inflaţie, Statele Unite au decis să forţeze acceptarea globala a dolarului, care se deprecia continuu, ca moneda de schimb pentru unele bunuri şi astfel să facă lumea să păstreze rezerve de dolari din ce în ce mai mari, chiar dacă moneda se deprecia. Pentru ca toate statele lumii să acumuleze dolari, America trebuia să ofere un motiv economic, iar acest motiv a fost petrolul.

În 1971, când a devenit clar că SUA nu vor putea să răscumpere dolarii cu aur, a fost realizată o înţelegere alternativă pentru a menţine lumea dependentă de dolarul cu acoperire în hârtie. America a încheiat în 1972-73 o înţelegere fermă cu Arabia Saudita, prin care susţinea la putere dinastia Saudită cu condiţia ca aceasta să accepte doar dolari în schimbul petrolului. Impunându-şi dolarul ca unică monedă pentru liderul OPEC, el a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru că toate statele lumii trebuiau să cumpere petrol de la tările arabe, au fost obligate astfel să-şi facă rezerve de dolari. Şi deoarece, nevoia de petrol a lumii e în continuă creştere, iar preţul petrolului e de asemenea în continuă creştere, cererea de dolari de pe piaţă nu poate decât să crească la rândul ei. Dolarii nu mai puteau fi schimbaţi în aur însă acum puteau fi schimbaţi în petrol.

Esenţa economică a acestei înţelegeri este că dolarul a primit o virtuală acoperire în petrol. Cât timp situaţia va ramâne la fel, lumea va trebui să acumuleze cantităţi mereu mai mari de dolari, pentru că aceşti dolari sunt necesari pentru a cumpăra petrol. Cât timp dolarul este singura monedă acceptată ca plată pentru petrol, dominaţia sa este asigurată, iar Imperiul American poate continua taxarea întregului glob. Dacă, dintr-un motiv oarecare, dolarul şi-ar pierde convertibilitatea în petrol, Imperiul American ar înceta să existe, pentru că n-ar mai fi capabil să taxeze o lume independentă de nevoia de a acumula dolari. Astfel, supravieţuirea imperiului dictează ca petrolul să fie tranzacţionat doar in dolari. De asemenea, implică existenţa unor state deţinătoare de rezerve petroliere suficient de slăbite, economic şi militar, pentru a nu cere plata petrolului lor în altă monedă. Dacă cineva ar accepta plata în altă monedă, el ar trebui convins, fie prin mijloace politice, fie prin cele militare, să se răzgândească.

Primul care a început să ceară plata în Euro pentru petrol, a fost Saddam Hussein, la sfârşitul anului 2000. La început, cererea sa a fost întâmpinată cu dispreţ, apoi ignorată, dar pe măsură ce devenea clar că decizia lui era extrem de serioasă (şi-a convertit chiar şi rezerva irakiană de 10 miliarde de dolari, de la ONU, în Euro) americanii au început să exercite presiuni politice pentru a-l “ajuta” să-şi schimbe părerea. Alte ţări ca Iranul, începeau să accepte, de asemenea, plata pentru petrol în alte monede, în special Euro şi Yen. Pericolul pentru dolar era real şi imediat, se impuneau acţiuni punitive. Războiul lui Bush cu Irakul nu a avut nimic de-a face cu vreo armă de distrugere în masă, cu apărarea drepturilor omului, cu răspândirea democraţiei sau măcar cu capturarea câmpurilor petroliere. A fost vorba despre apărarea dolarului, adică a Imperiului American. A fost vorba despre un exemplu dat oricui ar cere plata pentru petrol în alte monede decât dolari.

Mulţi l-au criticat pe Bush pentru înscenarea războiului din Irak cu scopul de a obţine controlul asupra câmpurilor petroliere. Însă aceşti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele câmpuri – putea să continue să tipareasca pur şi simplu dolari şi cu ei să cumpere petrolul, aşa cum a făcut-o întotdeauna. Trebuie să fi avut un alt motiv pentru invazia Irakului.

Istoria ne învaţă că un imperiu porneşte un război pentru două motive: (1) pentru a se apăra sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu să iniţieze şi întreţină un război, beneficiile acestui razboi trebuie să depăşească costurile lui militare şi sociale. Beneficiile derivate în mod direct din câmpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operaţiunii. Bush a pornit războiul pentru a apăra capacitatea Imperiului American de a taxa. Într-adevăr, acţiunile ulterioare confirmă aceasta: două luni după ce Statele Unite au invadat Irakul, programul “Petrol contra Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene au fost convertite la loc în dolari, iar petrolul a început din nou să fie vândut doar contra dolari. Nimeni nu a mai putut cumpăra petrol în euro, supremaţia globala a dolarului a fost reinstaurată. Bush a coborât din avionul său cu reacţie şi s-a declarat victorios: misiunea era într-adevăr îndeplinită – Bush a apărat cu succes dolarul american şi Imperiul American.

Mai recent criza financiară mondială a făcut mai multe ţări să propună schimbarea monedei folosite în tranzacţiile internaţionale, mai exact să refuze dolarul american şi să opteze pentru înlocuirea acestuia cu aurul. Muammar Ghaddafi a fost cel care a încercat să refacă planurile generalului De Gaulle de la sfarşitul anilor ’60 – de a refuza bancnotele de hârtie şi de a utiliza din nou monede de aur ca pe vremuri. Acest proiect a fost pregătit intens timp de mai mulţi ani, iar Ghaddafi a militat pentru ca ţările africane să se unească toate într-un stat puternic şi să înceapă utilizarea monedelor de aur. Egiptul era pregătit să ia parte la el, de aceea “revoluţiile arabe” au început acolo iar CIA a intervenit pentru a distruge planurile cu privire la ieşirea acestor ţări din coruptul sistem bancar. Pentru că mafia bancară nu i-a putut ierta această iniţiativă, am asistat apoi la atacarea militară ilegală a Libiei a cărui reală motivaţie am detaliat-o în prima parte a articolului.

Sursa: FSO Editorials: “The Proposed Iranian Oil Bourse” – Krassimir Petrov, Ph.D., Austrian Macro Economist/Investment Strategist (fatanevazutaalumii.blogspot.com)


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
22 comments

22 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Si eu consider interesante opinile exprimate ieri de dl Humor, a punctat direct la tinta. Doamna Mara o zice bine din condei, teoretic suna totul fain, practica ne demonstreaza contrariu si de ce asa de rau ne-o demonstreaza; iata motivul;

    Democratia recenta este o mistificare grosolana, in spatele careia si-au consolidat puterea bolsevici care vor sa puna mâna pe toate tarile, sa le bage in megadictatura, nu, nu am sa trimit la antihrist, ca asta-i telu final al bolsevicilor slujitori satanei, dar sa lasam religia ca acu-i politica la macinat. Parerea mea este ca dna Mara, fie este naiva, exagerat de optimista fie este politician care are obiectiv ameti de cap cu vorbele, promisiunile desarte. Ar fi nemaipomenit ca dna Mara sa aibe dreptate, sa vedem la final o lume mai buna, libera si demcoratica, sa eradicam saracia, nedreptatile. Parerea mea este ca la final vom da dreptate perspectivei sumbre a dl Humor.

    Un adevar expus tot trebuie recunoscut dnei Mara, dupa 89 români au dat cu tifla in fasole, de multe rele sunt ei insasi de vina, as aminti dl Humor, Programul PNTcd din 1990, in acel program exista multe chichite prin care asiguram prosperitatea fiecarui român pe termne lung, nu, nu este demagogie, va rog cautati acel program si cetitil cu mare atentie, azi, nici un partid nu mai indrazneste pune pe tapet asemena obiective, ptr ca lumea s-a schimbat, adica, demcoratia, capitalismul pus pe butuci de bolsevici. Daca acel program ar fi fost aplicat, tara nu ajungea jefuita de cine vrei si nu te astepti. PNTCD ajuns la putere dupa 96, este PNT-ul tov Astalos (Magureanu-Iliescu-Brucan), azi acel PNT este a tov pavlovicescovciescu fiu de bolsevic care se pare ca cu un ciorbitsidicalist vor ajunge sluji viitorul guvernator al Ro ce va fi pus pe viata bicui români, cine sa fie acest guvernator? Rugati-va cât mai este timp sa nu le iasa pasenta ca atunci veti plânge pe Basescu, pe Ceuasescu deja il plâng români…

  2. Poate nu ar trebui sa raspund, dar felul sec in care ma expediaza d-nul LIS intr-un sertar cu sa zicem de ex. un Wiliam Brinza cam paranoic in varianta feminina, ma determina sa ma gindesc ca m-am inselat asupra sensibilitatii domniei sale si sa mi-l imaginez un om tare meticulos, cu rigla la indemina, gata sa masoare ceea ce nu incape in patul lui Procust.
    Nu trebuia sa ma desfasor pe acest for, la urma urmelor cineva trebuie sa-mi atraga atentia unde am nimerit, intr-un club select (si nu sint ironica defel). In fond cine sint eu, o constiinta inghetata acum 15 ani (imi vine in minte imaginea acelor recipiente aduse la temperaturi foarte scazute in general pentru experiente… viitoare…) , o forma fara fond (cineva spunea in 90 cu optimism ca in fond cu ce rau mai mare ne-am putea trezi dupa comunism, postcomunism, cu forme fara fond care se vor umple…) Ei, problema este ca aici incepe o adevarata drama. Daca si dvs. imi dati un bobirnac pedagogic, imi cer scuze ca v-am agresat cu felul meu de exprimare. Este pur si simplu limbajul unui om care a plecat din Romania la 25 de ani, neavind in bagaj (si la propriu si la figurat decit citiva dintre scrierile clasicilor romani).
    Am ajuns pe aceste bloguri nestiind ca existati acum un an incepind cu un simplu enter pe “ziare si reviste.ro” Pentru ca aveam de recuperat 15 ani( plus tabla goala, asa cum am iesit fericiti din comunism si tinuti pe bratele parintilor) si mai am de crescut si trei baieti mititei m-am gindit ca cel mai bine ar fi sa vad ce spun despre Romania fostii disidenti romani. Ma gindeam ca macar acesti oameni trebuie sa fie consecventi cu ei insisi. Si nu m-am inselat.
    Desi nu intereseaza pe nimeni, pot spune “imi pare bine ca v-am cunoscut…”
    Este ultima interventie.
    Sanatate si toate cele bune.

  3. Nu înţeleg de ce atâta iritare în dialog. Acest blog are şi îşi extinde un fel de echipă cu care Liviu Ioan Stoiciu trece prin viaţă, ca să nu mai zic de viaţa sa, ca viaţă de zi cu zi. Uneori am senzaţia că, mulţi dintre noi, am moştenit plăcerea de a bate cuie în locuri delicate, în corpul şi…spiritul altruiştilor. E loc pentru dialog şi toleranţă. Toţi suntem sensibili, însă numai sensibilitatea îşi alege locul în care e deja artă. Intervenţia…Marei e delicată, politicoasă, cu un aer de inocenţă trucată. Eu i-aş propune să nu fie aceasta “ultima ei intervenţie”. Parcă se pierde ceva din firescul literar şi nu numai. Aici e doar o singură şi mică problemă, Mara şi mai cum se cheamă interesanta domniţă care vrea să “recupereze” vreo 15 ani ? Nu sunt deloc curios din fire, vreau doar să ştiu dacă se poate conta pe o anumită încredere umană. Toţi avem câte ceva de recuperat. Din păcate, “noua orânduire” nu face acte şi legi de recuperare a sufletelor distruse de comunism. Dimpotrivă. Nu vreau să se înţeleagă că aş avea ceva cu “Mara”. Nimic nu se întâmplă “din greşeală”. O rog frumos să ţină aproape de acest blog. În timp, se va convinge că nu are decât de câştigat şi că poate dialoga cu oricare de dintre noi, cu toată buna credinţă.

  4. Vad ca am pus neispirat ghilimele la ultima fraza. Realmente imi pare bine ca am cunoscut prin intermediul blogurilor disidentii romani, reflexul cu ghilimelele probabil a venit inconstient gindindu-ma la o fraza pe care am citit-o(aflat-o) doar saptamina aceasta(la distanta de atitia ani): “imi pare rau ca l-am cunoscut…” ceea ce m-a secatuit. Mi se pare incredibil.
    Sanatate si tot binele.

  5. Doamna Mara: Ştiu „că-mi pare rău că l-am cunoscut…”. Ceea ce te-a „secătuit” pe tine, mie, ca părinte (cu o vîrstă apropiată de LIS) şi care am trecut prin multe – de la Revoluţia cu specific românesc – mi-a produs aceeaşi stare în România, prin similitudinea pe care ne-o transmiţi. De fapt (secătuirea de care vorbeşti), eu am transformat-o în revoluţie personală. Am adunat şi pus „cap la cap” toate documentele pe care le-am strâns (cu o ultimă speranţă), ca fiica mea, să reuşească să scape de „catenele” pe care „iubitul din studenţie şi viitorul soţ” i le pusese pe vecie fără nici o remuşcare. Aşa credea el. De ce? „Păi nu cucerim noi lumea?” – spun ei. Iar, „noi cei Aleşii Domnului, vom instaura o nouă regulă mondială a Jihadului, şi vom învinge „diavolul” de peste ocean? Aşa cum se şi întâmplă astăzi în ţările arabe. Îţi simt S.O.S din rândurile tale: eu cu voia Domnului meu am reuşit să transform „visele” lor în realităţile mele, apropiindu-mă de „diavolul” de peste ocean. Nu întotdeauna răul cel mare vine de la Apus. Chiar dacă, Odiseea mea (pe care d-l Cicu ne-o tot reaminteşte spre a-i urma învăţămintele), a durat mai mult decât războiul troian. Încrederea umană la care face referire Marin Ifrim, m-a determinat să-ţi trimit aceste rânduri, cu convingerea că întotdeauna vei găsi în mine un sprijin efectiv, oricând ai nevoie.

  6. Vad ca efectele monitorizarii apar promt cu atacuri specifice. Poate ati reusit sa ma compromiteti vulgar in ochii unora, dar aflati ca sint o ramanca neaosa, ortodoxa.Si ardeleanca pe deasupra. Am oroare de orice extremisme si manifestari patetice, exaltate. Cred in umanitate, umanism simtul masurii si bunul simt, dreptate, daca exista asa ceva.
    Comentariul FIR imi confirma ca mai bine ma abtineam si ca intradevar totul se monitorizeaza.
    Nu simt decit o senzatie penibila.

  7. Abia acolo pe Acropole mi-am pus întrebarea: Oare cum s-a putut cuceri în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cuvine să şi răspunzi la ea. În intervenţia mea anterioară, chiar am avut de pus o întrebare! Să o continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că acolo, au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea în artă nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu ori de câte ori era pus în încurcătură, aşa zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop care i-a batjocorit după bunui plac pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu traiesc din ezitări ca Hamlet şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, nici un adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov), este a unei umanităţi ce va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii în afara ideii de Dumnezeu. Acum, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia celorlalţi. I-aş reaminti cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse prin afirmaţia lui Ken Kesey dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a condus la bârlogul lor”. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, trimise în acele „scrisori din străinătate”, mă învăţase cândva, să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei? Şi dacă există nedreptăţi mari ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. LIS o demonstrează prometeic în Jurnalul său. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei, aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? Vor fi mulţi, vor fi nenumăraţi? Prin asta, i-am răspuns şi Marei, care nici n-a început lupta cu marea de incertitudini în care se pare că duce o bătălie pe viaţă şi moarte, şi ne anunţă că deja a abdicat. Şi se pare că am şi lansat ce-a de a doua întrebare!

  8. De ce dna Mara sa parasiti un blog a carui jupân este fff ingaduitor cu comentatori, bun exempulu sunt io. Pai câte tâmpeni nu am expus io aici se zice leteratura… si nu fu-i batut cu-n sut in cur! Ca asa se petrece peste tot. Si atentie; un personaj fff activ este un critic literar care nu ma palmuieste cum sa-r cuveni sa primesc… ca astra-i adevarul dna Mara! Ah, mai vine câte un “recent” care-sai da ifose, dar raüid este ginit…

    Nu, nu cred ca in acest blog nu putem expune opiniile ci dimpotriva suntem intr-un spatiu optim dar, numai ptr cei ce cauta dialog!

    Io zic sa ramâneti si probati… suntemt baieti de baieti si fete de fete, ci nu recenti ci din aia de la 70-80 incoa….

  9. Domnule Octavian Mihaescu va asigur ca stiam de Programul
    PNTcd din 1990, la aplicarea caruia am fost invitat sa particip, dar cum tatal meu ma implorase inca de pe vremea comunistilor sa nu fac politica ( n-am fost nici membru pcr desi am avut ceva functii ce reclamau acest lucru, dar am ramas datorita capacitatii profesionale), la fel cum isi implorase fii Petre Andrei in ultima scrisorii- biletel adresata lor, am considerat ca pot sa ma implic si fara a intra in partid !
    Multi din cei care se rugau atunci de mine sunt astazi politicieni cunoscuti, de profesie, din pacate niciunul insa ne mai pastrand nimic din vechile idealuri, ci dimpotriva.
    Consider si cred ca niciunul dintre ei n-ar fi indraznit sa “intoarca armele”, daca m-as fi aflat in preajma lor si n-ar fi ajuns intr-o stare morala atat de deplorabila ( mai ales cei cativa vopsiti portocaliu) .
    Intrebat de un realizator de emisiuni, daca si-a iubit socrii, Marius Opran ginerele Ceausestilor a spus :
    – Nu i-am iubit, dar i-am respectat !
    Asa si eu, nu-l regret pe Ceausescu , mai bine zis pe toti care au jucat dupa cum a cantat el (sau invers?!), dar il respect !
    Pentru ca la o examinare mai atenta, a facut si el acest lucru vis-a-vis de neamul lui !

  10. Ma bucur fff mult dle Humor ca cunoasteti acel prim -progream al PNTcd, la care am luat si eu parte fie si din pozitie de figurant dar tot am auzit ce au recitat actori (Coposu, Puiu, Cosea si multi alti), am amintiti de Cosea ptr ca cu el am avut o nopate alba de discuti la sediu pe aceasta tema… nu dau detali ptr ca… il respect pe Cosea foarte mult.

    Acolo a fost bagat un asa-zis principiu (program), invechit… dar dacre in viziunea unora ca mine (aici am drept de autor), prevedeam ce va urma, adica ani acestia, si atunci am zis, mergem pe ideia treaditionala ptr a întari români (socio-economic), dar, veni alogeni mata infrunte cu gâtu mare (roman), cu stafia KGB- Ilici si Brucanovici, si ne futu taman la cur… asta-i marele bai, iar marele Coposu isi dadu curul sa-i fie coit de astalosi-ilici.. de aici se trage toata drama: Ion Puiu , va ramâne un mare om politici ptr ca el cu toata boala lui a fost mai realist si vizionar decât Coposu, care fie vorba între noi.. acel cd din coada sa ne fie permis, adica taman si mie, ca noi l-am adus… istorie cacacioasa.. deacie ziceam ca si dna Mara are dreptate…

    Doamne ajuta!

  11. Comentariul numit F.I.R. m-a contrariat si marturisesc ca nu inteleg nimic din el.
    Sa nu fie neintelegeri care duc pe unii comentatori (de ex. FIR,nu stiu, intentionat sau din confuzie) la concluzii halucinante care nu ma privesc, mai bine spun clar ce am de spun. La urma urmelor cui sa-i spun, mamicilor pe care le intilnesc in parcuri (doar acesta este anturajul meu)? Macar aici ma puteti intelege.

    Cautind mai multe date despre biografia si activitatea doamnei Monica Lovinescu (prin amabilitatea d-nului V.Gogea am citit “Voci in vacarm. Un dialog …” mi-a recomandat si citiva eseisti politici apreciati de dinsa la momentul respectiv,
    ei bine, am aflat despre celebra si paralizanta fraza: Imi pare rau ca l-am cunoscut pe P.Goma”. Mi se parea incredibil ce se intimplase, felul cum s-a transat si “clasat” iremediabil acest caz. Saptaminile acestea am aflat totul, analizind parerile pro si contra. Argumentele istoricului Mircea Stanescu mi se par de bun simt, dar o majoritate vehementa a inclinat balanta in partea cealalta. Sper ca am voie sa-mi pun macar aceste intrebari. Sincera sa fiu mai bine nu stiam niciodata despre aceste lucruri. Nu vreau sa para(prin limbajul meu simplu) ca duc in derizoriu un subiect important, dar adevarul este ca aflind recent si brutal aceste lucruri simt o mare tristete.
    Sanatate si toate cele bune.

  12. Doamna Mara: Cum sa contrarieze pe cineva, niste randuri din care acel cineva nu intelege nimic? Poate cel mult sa-l socheze. Nu concluziile sunt halucinante, ci poate relatarile pe care le-am folosit despre cele INTAMPLATE MIE, nu altora. Cand citesti in comentariul cuiva ganduri ingrijoratoare (care pot fi, admitem, numai ale lui), nu am cum să nu fac unele similitudini cu cele ce mie mi s-au si intamplat. Asta pentru că acel gand al tau era ambiguu, nu avea nici o referire la ceva palpabil. Abia acum constat, ca din blogul lui V. Gogea a venit uluirea ta: interviul M. Lovinescu cu privire la Paul Goma. Asta e altceva. Am crezut de cuviinta să lansez un sfat (tot patitul e priceput, ne spune viata) crezandu-te în dilema cu destinul tau, intamplator ori nu, şi pe alte meleaguri decat cele dragi noua aici, ACASA. Si, am simtit sa intind o mana prieteneasca. Cand gandurile nu sunt exprimate până la capat, clare si cu trimiteri directe (cum o fac mai toti comentatorii acestui blog, precum: T. Cicu, O.M, R.Humor, M Ifrim şi chiar dl. LIS, care ne îndeamna la reflexie, cumpatare şi fructificarea oricărei pilde din viata si carti), sigur ca pot interveni si confuzii. Vina (daca am o vina) nu e a celui care intinde o mana ci a celui care o respinge din start. Ma bucur că nu ai renuntat la comentariile de pe acest blog.
    La buna revedere.
    F.I.R.

  13. Mircea Stanescu (curajosul istoric adus in discutie de @Mara) :

    “Intelectualul este dator să se îndoiască de orice scriere istorică a cuiva care înainte de 1989 a făcut parte din frontul ideologic al partidului, dacă respectivul nu şi-a mărturisit public păcatul de a fi scris pînă atunci o istorie mincinoasă, care avea ca scop distrugerea sufletelor celor tineri şi coruperea sufletelor celor mai vîrstnici, şi care nu a dovedit că a trecut la căutarea sinceră a adevărului.”
    Inca o dovada ca Traian Basescu nu-i intelectual, daca l-a pus pe Tismaneanu sa faca un Raport de Condamnare a Comunismului
    (poate la uitare 😉 )

  14. Mergand pe F.I.R.-ul postarilor trebuie sa recunosc si eu ca interventia domnului in cauza mi s-a parut o mana intinsa celei aflate printre straini ( la fel cum se afla, sau s-a aflat si fiica dlui) , spre a o ajuta sa treaca mai usor peste oarecum fireasca stinghereala a celui care se manifesta ideatic pentru prima oara pe un blog .
    Din pacate, in inchipuirea stimatei si putin increzatoarei doamne , gestul plin de bunavointa si grija parinteasca s-a dovedit un fel de trecere, vai! cu forta, pe celalalt trotuar (fapta buna cu care se lauda Bula la scoala ) .
    Ma bucur ca odata trecuta supararea ( pe celalat trotuar 😉 ) de data asta cu voia tuturor, nu vom avea decat de castigat !
    Din pacate doar la figurat !

  15. Mă bucur că – prin Comentatorii săi ! – blogul de faţă s-a revigorat.
    Din păcate, “bloggerii” cu priză la public aruncă o sămânţă ( nu spun de care, nici unde); ori o piatră (nu spun unde)…
    Şi o mână vajnică de comentatori înţelepţi fac şi dreg şi refac şi redreg busuiocul…
    Doamnă Mara, v-am descoperit la Certocraţie, apoi la clujeni. Din moment ce dispreţuiţi dialogul, ori îl consideraţi un atentat la ce spuneţi, la ce vă mai pronunţaţi?
    Eu v-am declarat că iubesc acest nume al dvs. (persoana, n-am cum!) dintr-o adolescentină pricină. În loc să vă simţiţi măgulită şi să-mi spuneţi măcar mersi, dle, aţi tăcut suveran.
    Ca să vă descopăr şarjând în politică…
    Vă mulţumesc, pentru că n-aţi răspuns curteniei mele!
    Nu-mi plac zoonii politi.coni.

  16. @Merci, domnule Culai.
    Ma bucur sa vad ca sinteti bine, sanatos. Adevarul este ca am remarcat lipsa dvs. cu ingrijorare. Acum mi-a venit inima la loc.
    In ciuda aparentei mele colturoase, va doresc tot binele din lume, si in primul rind sanatate atit dvs. cit si domnului Stoiciu.

  17. @Domnule Culai, puteti sa-mi spuneti franc cine sint “zoonii.politi.conii” care nu va plac?
    Eu am o intuitie dar poate dau iarasi cu bota in balta.
    Astazi de dimineata am urmarit pe TVR International emisiunea d-nei Rodica Culcer avind-o invitata de Roberta Anastase. Cu aceasta ocazie am aflat si eu de Alba ca Zapada, sau Fetita cu chibrituri cum vreti sa-i spuneti.
    Dintr-o data am avut o senzatie ciudata, m-am vazut in toata stingacia mea si cramponarea de a transmite mesaje simpliste de respect si admiratie in stinga si-n dreapta,
    intradevar dubioasa, neverosimila.
    Si totusi framintarile si gindurile mele au fost reale, spontane.
    Dar ce importanta mai are… Mai bine sa ies din povestea aceasta incredibila.

  18. Mulţumesc, preaplecat, pentru cele două mesaje, Doamnă Mara!

    1.Sunt sănătos, numai în măsura-n care avansarea-n vârstă-mi permite… “Nu-i bietul om peste vremi”…!

    2.Tranşant: lista lor începe de prin anii ’60 (abia de atunci începând eu să pricep cam cu ce se papă demo-kraţia lor mai degrabă populistă şi tot mai ne-populară) şi nu se opreşte nici azi.
    Am în minte (sper, să nu vi-o transmit telepatic!) imaginea unui documentar: a şerpilor în rut… Mai scabroasă, mai colcăindă, decât a verminei pe care cu dezgust o surprindeam cu a ochiului coadă-n fundul latrinei din fundul curţii copilăriei mele.
    Ăştia-s – nu vă fie cu bănat! – zoonii politi.coni ce mă dezgustă: o vermină colcăindă, care a distrus o ţară, ori pentru a o stăpâni în numele unui fals ideal, fie pentru a o putea vinde sau cumpăra pe mai nimic. Şi care culpabilizează un popor, după ce a trimis în exod floarea satelor şi oraşelor (din te miri ce, cum şi mai nimic, dar cât de cât înjghebate), numai ca să le transforme uşor, fără de nici o rezistenţă, în proprietăţi pe “proprietari anonimi” de tip occidental…
    Ştiaţi că oraşele şi comunele şi averile de “acolo” sunt înfeudate doar unui mănunchi de Ajunşi greu de aflat? (Greu de aflat, vorba vine: se ştiu, chiar de nu se divulgă; însă nu pot fi traşi la nici o răspundere, fiind giraţi de “societari anonimi” care şi ei sug din aceeaşi încă abundentă mamelă: prostimea democrato-capitalistă, a lor).
    Nu spun mai mult.
    Deci, fiţi şi sigură, şi liniştită: nu în persoane, indivizi ţintesc, mai ales când le simt la fel de victime şi de victimizate ca mine. Vă respect, nu numai datorită prenumelui încă drag mie. Vă respect mai ales pentru curajul de a vă angaja în turnire de idei din care mulţi virili ies ca din Nil, după ce s-au întâlnit cu un anume crocodil.
    D-voastră şi Dna Văran (pare-mi-se tot o clujancă) aveţi şi stil, şi ce spune întotdeauna , chiar dacă unora le pică prost.