Joi, 20 octombrie 2011. Pomeneam ieri de pelerinajul meu la Mănăstirea Putna, care nu mă ajută. Acest pelerinaj nu e de ajuns. Azi am avut confirmarea: nu-mi place comparația, dar e bună de dat de exemplu. Multimilionarul în euro Gigi Becali, patronul Stelei București, a făcut un pelerinaj în „Țara Sfântă” (ocazie cu care, atenție, s-a aruncat îmbrăcat în Iordan „și s-a rugat pentru a-i merge bine în fotbal”; lasă că nu s-a întors demult de pe Muntele Athos), să-și ajute echipa să câștige în această seară la Haifa, cu Maccabi, în Liga Europei la fotbal (mai mult decât atât, înaintea meciului a adus mai mulți preoți să binecuvânteze echipa). Urmarea? Steaua a luat bătaie la Haifa cu 5-0! 5-0. Incredibil. Dezastru.
Nu vreau să mai comentez meciul, suporterii români din țară s-au simțit umiliți. Mie îmi e rușine. Repet, pelerinajul la mănăstiri sau pe Muntele Athos sau în Țara Sfântă nu e de ajuns, el poate fi confundat cu turismul ecumenic și cu închinarea superficială. Dumnezeu e în altă parte, observ iar.
*
A fost ucis azi marele dictator păgân Muammar Gaddafi pe câmpul de luptă, un antierou – ucis nu de „revoluționari” libieni, ci de NATO („Gaddafi ar fi murit în urma rănilor suferite la cap în timpul unui atac lansat de avioane NATO asupra unui convoi în care se afla fostul lider libian și care se retrăgea din orașul Sirte”). Iată: „Muammar Abu Meniar el-Gaddafi s-a născut în deşerul nord-african, în Libia, la sud de Sirte, în 1942. Data exactă a naşterii e subiect de controversă: după unele surse, s-a născut pe 1 iunie, după altele, într-una dintre zilele lunii septembrie. Fiul unui beduit sărac şi nomad, Gaddafi a trăit cu familia în cort până la 
vârsta de 9 ani, când a fost trimis la şcoală. Pe când era elev, Gaddafi a fost ispirat de discursul preşedintelui egiptean Gamal Abdul Nasser şi a devenit un militant naţionalist arab. Încă din gimnaziu, Gaddafi şi-a organizat colegii în grupuri revoluţionare şi a continuat acest lucru la Universitatea din Tripoli, pe care a absolvit-o în 1963. După facultate, Gaddafi s-a înscris în Academia Militară Libiană, unde a găsit mulţi simpatizanţi ai naţionalismului anti-occidental. La 23 de ani s-a înrolat în armata libiană, iar la 27 de ani punea la punct o minuţioasă lovitură de stat şi îl înlătura de la putere pe regele Idris, pe care îl considera o slugă a Europei Occidentale. În 1969, la doar 27 de ani, căpitanul Muammar Gaddafi prelua puterea în Libia, în fruntea unui grup de militari. Lovitura de stat s-a petrecut fără vărsare de sânge, în timp ce regele Idris se afla 
la tratament în Grecia. Ridicat la gradul de colonel, Gaddafi a captat imediat atenţia şi uneori a atras chiar simpatia liderilor străini” (Agentia.org). Personal, îi deplâng pe libienii eliberați de dictatură (am publicat aici cu zile în urmă un documentar stupefiant cu nivelul de trai al libienilor sub dictatură și cu adevăratele cauze ale înlăturării lui), având experiența românească a celor 21 de ani de… postdictatură. Acum Occidentul are cale liberă și către resursele și petrolul libian, după ce a pus mâna pe resursele și petrolul irakian. Acum Occidentul se va concentra asupra Iranului care, nu e așa, e condus de o dictatură și mai periculoasă, a ayatollah-ilor antisemiți. Sigur, Muammar Gaddafi a fost un criminal, asemenea lui Saddam Hussein, și-a meritat soarta, să moară hăituit de occidentalii NATO. Libienii, asemenea irakienilor, vor da de gustul democrației și libertății? Săracii! Se demonstrează că uciderea capetelor 
incomode din stat rezolvă toate problemele. Nu contează că toți acești conducători deveniți ținte sunt asasinați (cum a pățit și Osama bin Laden; azi Al-Qaeda nu mai prea există), dispariția lor dezmembrează sistemul de luptă, demobilizează.
***
Revin mâine cu alte considerente legate de preumblarea mea la Cernăuți, la Zilele Bucovina literară – 70 (revista apărând în 1941 la Cernăuți, inițial; din 1990 ea apare la Suceava). Azi las loc la primele două note de călătorie ale lui Tudor Cicu, scriitorul buzoian, plecat iar cu soția și fiul în străinătate (însoțite de cinci fotografii, pe e-mail; celelalte patru publicate aici sunt luate de pe Internet) – acum e la Budapesta, dar va pleca mai departe:
Scrisori din strainatate
1. Motto:
„M-am plimbat odata pe pusta maghiara
L-am intilnit pe Ady Endre
Umbla cu Leda de mina…”
Zaharia Stancu
“Lumea aceasta oprita la portile simturilor noastre” (cum zicea LIS intr-un poem) e si lumea pe care am privit-o, gravata ca pe o sticla, crezand ca la pipait ar fi putut fi poveste, la miros doar papadie, la gust: poezie. Din stransoarea gandului, incerc sa-mi tin securea cat mai sus pentru cititorul meu. Multora nu le va veni poate bine, o data cu ploaia cuvintelor mele, macar o recunoastere a celor descrise aici, spre ceea ce au si sperat. Mi-e teama ca inceputul acestor scrisori prea seamana cu “toamna de naluci” din poezia “Calaretul ratacit”, al amintitului poet Ady Endre. Cu riscul de a deveni “haiduc in goana tineretii” (cum spunea 
acest poet), vreau sa le reamintesc prietenilor mei ca, dupa o plimbare prin Oradea, astazi, 18.10.2011, dupa ce am vizitat centrul vechi si am schimbat leii in forinti, trecem si vama Bors la orele 12,10 cu destinatia Budapesta: circa 237 km. Prima impresie: terenurile agricole aflate de o parte si de alta iti atrag atentia prin araturile deja facute si pamantul ramas in urma tractoarelor maruntit si curat ca in palma. Special parca, sa-ti atraga atentia. Alterneaza pasunile rase, ca dupa coasa, si terenurile cultivate cu porumb eliberate de coceni, precum la noi pasunile cosite. Soseaua pe care rulam cu masina arata precum acel luciu al curelei, cu care tata venise din razboi si pe care isi ascutea sub salcamul de la streasina casei briciul pentru barberit. In drumul nostru spre Cluj, vazusem mai inainte si culturile noastre de porumb abia culese. Aratau de parca senilele unor tancuri tocmai trecusera peste ele. Prima localitate prin care trecem (ceva cu B. de la Beretf….) imi atrage atentia prin structura ordonata a strazilor trase ca la sfoara, pubelele de gunoi aliniate la marginea drumurilor si gardurile la case aranjate ca dupa carte. Nu vrem a pune gaz pe foc. Ne putem aprinde de la chibritul nepasarii noastre. Nu! Va rog sa nu credeti ca halucinatia acestei redari a ceea ce am vazut din goana masinii, trezeste in mine ogari asmutiti 
pentru guvernantii nostrii de acasa. Sunt atent si la radio Romania. Tocmai se anunta temperaturile din orasele noastre. Aflu ca la Buzau sunt 15 grade C la ora 13 fix. Tocmai intram in Debrecen si temperatura la bordul masinii indica 16,5 grade C. Dupa ce iesim din Debrecen, ora 13,20 la noi (ei sunt totusi cu o ora in urma: 12,20), intram pe autostrada si indicatoarele ne spun ca mai sunt 220 km pana la Budapesta. Temperatura a scazut la 16 grade C, iar autostrada este libera. Rulam cu 125 – 130 km/h. Suntem in pusta maghiara, tocmai in vremea cand incepe dansul frunzelor purtate de vant. Tot vantul imi susura la urechi, ca poetul Ady Endre, care isi invita (in versuri) iubita, pe Leda, la bal. Asemeni perechilor descrise de poet, frunzele se indeparteaza de noi, tremura in aer si in cele din urma isi vor plange vara pe caldaram. Zaharia Stancu imi vine acum in minte. Odata cu dansul frunzelor cazute pe sosea. Stiam, ca el iubise mult poezia lui Esenin, a lui Ady Endre si Francis Jammes. Dar, acel F
rancis Jammes, pare mai curand Juan Ramen Jimenez, din care citeam candva, ceva asemanator poeziei stanesciene. Citez: “Pe un drum de aur se duc mierlele. Incotro?/ Pe un drum de aur se duc trandafirii. Incotro?/ Pe un drum de aur ma duc si eu. Incotro, toamna?” Nu stiu sa-i raspund. Si nici noi nu stim incotro e Budapesta. Autostrada, insa, ne va duce acolo. Si vom afla.
2
Motto:
„La marginea Tisei ce caut eu oare?”
Ady Endre
Cititorul meu s-ar putea intreba, citindu-mi aceste note de calatorie, daca nu cumva am vocatia calatoriei. E pentru a doua oara cind trec granitele tarii mele. Deci, nu vocatia calatoriei ma impinge inainte, ci mai degraba curiozitatea. E adevarat, ca unii dintre noi calatorim incoace si incolo, din placerea de a vedea lumea si a o compara. Ce stim noi despre ea, din cele gasite prin cartile citite si ce aflam noi luind contact direct cu ea? „Frunze verzi si frunze verzi…” cum ar fi spus Nichita. Ce cred eu? Pai, sa vedem… Deocamdata, pusta maghiara e cat cuprind ochii nostri pina in zare si chiar dincolo de ea. Sute si sute de km de rulaj cu masina, nu zarim decat vasta campie. Abia pe la km 30 spre 25 distanta de Budapesta, zarim ceva dealuri si autostrada se zareste inaintea noastra serpuind sub vaile si dealurile din 
jur. Alt relief. Semn ca ne apropiem de ceva deosebit. La ora 15,10 (ora noastra) suntem deja la primul stop intalnit la intrarea in Budapesta. Temperatura la bord indica 16 grade C. Avem noroc. GPS-ul ne joaca feste. Ne tot trimite ba la stanga, ba la dreapta. La orele 16,30 gasim centrul si strada Rakoczi si locatia hotelului unde avem stabilita de pe internet, dinainte, cazarea. Avem sa aflam curand ca de aici, la Dunare, si podul suspendat pe cabluri intre Pesta si Buda, sunt doar 1500 m. Nu-i rau. Conditiile de cazare pentru trei persoane (un apartament cu doua camere cu bucatarie etc.) sunt excelente. Pretul: cca 220 RON pe noapte (inclusa si parcarea masinii). „Biata, buimaca Ungaria…” – scria Ady Endre, simtindu-se pesemne ca un „pui de graur in colivie”. Mi-l imaginez „gonind cirezi de vise oarbe/ din splendida paganitate” pe acest Ady Endre, tanar Apolo al noilor melodii in poezia 
vremii, dar noi suntem curiosi sa aflam mai multe despre acest oras. „Dorinta e-un calau ce ne pindeste” – spunea poetul amintit – , dorinta e trenul din vis care nu mai sosea, pentru noi, asa ca o luam la pas prin oras. Nu stiu prea multe lucruri despre acest oras. Dar mi le voi aminti. Asa sper. Suntem pe strada Rakoczi. O fi una si aceeasi persoana cu Francisc Rakoczi, principe regent al Ungariei si principe al Transilvaniei (1704), eroul national al Ungariei. Intilnim in drumul nostru cladirea impresionanta a hotelului Astoria si privirea ne este atrasa de placa montata pe fatada cladirii, si in care se aminteste ca aici a locuit Petofi Sandor, autorul lui „Ianos cel viteaz”, intre 1844 octombrie si 1845 ianuarie. Numele unei strazi, Attila, imi aminteste de legenda lui Sigfrid si a Crimhildei. Frumoasa Crimhilda, maritata cu Attila regele hunilor, dupa moartea lui Sigfrid, numai pentru a se razbuna pe fratele ei, regele Gunter al burgunzilor, pentru ca uneltise la 
moartea celui care, ca si Ahile, nu avea decit un singur punct vulnerabil cauzator de moarte. Este suficient sa te documentezi asupra unor aspecte, pentru a sti exact ceea ce ai de facut odata ajuns la destinatie. Dar unde? Nu avem niciun fel de ghid sau orice alt document scris asupra noastra. Mergem la intamplare, aidoma corabiei lui Noe in deriva, pana cand clopotele cimpiei, cu sunetele lor in podul de taina al amintirilor, se va indura sa-mi trimita si ceva inspiratie. Ne-am pierdut in acest oras care poarta amprenta secolelor trecute in cladirile impresionante prin arhitectura lor executate in stilul gotic. N-am intilnit asa ceva in tara, nicaieri. Nu sunt cladiri zgirie nori, dar sunt impresionante prin dimensiunile pe orizontala si arhitectura gotica, peste care pecetea vremurilor si-a asternut efigia vesniciei. Facem poze, spre a ne ramine, ele singure, martore ochilor nostri, intrucit cuvintele mele sunt mult prea neinsemnate ca sa redea aceasta fascinatie a 
realitatii. „Biata, buimaca Ungarie…” spui tu poete. Biata, buimaca privirea mea, cea care nu a mai intilnit o tara ca asta.Ni se fac batai la picioare de atita mers incolo si incoace, de nu ne mai saturam privirile. Din inclestarea mereu aminata cu plecarile mele in Europa, iata a venit vremea sa-mi pierd si masura cuvintelor. Acum, pesemne, as vrea sa fiu Dumnezeu, sa stiu dintr-o data cam totul despre acest oras care ma va gazdui citeva zile. Stiu ca asa ceva nu se poate si, crede-ma cititorule, iata-ma-s din nou revenit cu picioarele pe pamint. Se face seara si nici un sfint nu ma vrea profetind in asezamintul lui.
(va urma)
Tudor Cicu
0 Comments