Luni, 18 iulie 2011. S-a tăiat curentul electric atunci când am început să scriu aici, la 22.15. Enervat, am plecat de acasă – am mers în Dealul Mitropoliei, apoi în centrul istoric, arhiaglomerat, cu Doina Popa (toate străzile în centrul istoric sunt blocate de scaune și mese, nu găsești un loc liber; muzica e discretă). Am mâncat o înghețată pe băț, din mers. Fiul, Laurențiu, supărat (are de salvat programe la computerul lui superperformant; e ca o uzină postmodernă în miniatură), a plecat înaintea noastră de acasă, cu Mirela – numai ei știu unde. Încercăm astfel să uităm de umilința îndurată. De ce ni se taie permanent curentul electric? De ce atâta incompetență? Aceeași poveste, blocul din spatele blocului nostru are curent electric, la fel blocurile și locuințele pe unde ne preumblăm… Curentul electric a revenit la blocul nostru la 23.45. M-am întors acasă la 23.55. Am reușit să public pagina aceasta de jurnal online cu un minut și jumătate înainte de miezul nopții, promițând că revin cu aceste rânduri și cu ce am scris până la 22.15. Eram sigur că ratez, pentru prima oară, ziua de azi, pe blog. Nu uitați, din 19 februarie 2010 public în fiecare zi aici o pagină de jurnal (nu cunosc alt blog în această situație; e o nebunie a mea, de care va trebui să mă dezbar; apar mereu obstacole și vreau să nu depind de nimic și de nimeni, să-mi păstrez libertatea de mișcare, să fac numai lucruri care vin de la sine, natural, să nu forțez; dacă împrejurările nu mă ajută să scriu aici zilnic, abandonez bătălia, înseamnă că sunt opreliști inconștiente de care trebuie să țin seama; îmi pare rău numai de cei cu care consonez, cititorii acestui blog, fără să avem nici o obligație reciprocă). Scuze pentru incident. Vina mea e că nu accept lipsa de corectitudine a celor ce taie curentul electric?
*
Continuare la ce am scris ieri. Eram la Slănic Prahova, sâmbătă, 16 iulie 2011 – cu prozatoarea Doina Popa, actrița Silvia Codreanu și regizorul de teatru (prozator și publicist) Petru Ionescu. Rămăsesem în parcarea pe iarbă, în curtea unor localnici. Cu rucsacul în spate fiecare, pe la ora 10.15, la porțile Băilor Baciului (aici e lacul cel mai mare din stațiune, 6100 de metri pătrați, adânc de 15 metri; aici se află Muntele de Sare cu lacul Grota Miresei – rezervație naturală, unică în Europa). Prima mică mirare: intrarea de persoană, 20 de lei noi. Aflăm că la alt lac din Slănic intrarea e 30 de lei, „așa că să zicem mersi”. Am mers în recunoaștere, înainte de a găsi un loc unde să ne așezăm. Lacul mare era același, la care am fost în 1999, dar am fost dezamăgit crunt de dispariția lacului Miresei – după prăbușirea Muntelui de sare, în 2005, era cel mai frumos lac sărat văzut vreodată (care era atât de concentrat, suprasaturat, cu un grad de salinitate de 260 de grame pe litru, fiind chiar în Muntele de sare, că eu aveam senzația că pot merge pe apă). Am descoperit în locul lacului Miresei un lac părăsit, lăsat în afara gardului zonei Băii Baciului, și în locul lui, la stânga, lacul Porcilor (împărțit în trei), adânc de doar un metru, cu nămol terapeutic (era anunțuri să nu se ia acasă nămol de aici, fiindcă e în plină formare; degeaba, toți cei interesați au cărat nămol în ce au apucat; sunt sigur că nămolul se refăcea peste noapte)… Canicula ne căpia. Baia Baciului era arhiplină, n-aveai unde să te strecori cu un cearșaf. Să fi ales un șezlong de plastic (contra a 10 lei), plus o umbrelă de plajă (nu știu cât mai costa și ea), n-am fost interesați. Să mergem pe deal, pe iarbă, sub un copac? Dar eu am venit să stau la soare. În plus, locurile pe dealurile din jur, sub copaci, erau ocupate demult, mai găseai loc doar în pantă pe iarbă. Să ne așezăm pe scânduri, n-am găsit loc. 
Până la urmă ne-am așezat pe nisip, strecurați între alte cearșafuri și prosoape mari, care mai de care mai simandicoase – eu am venit cu o pătură de bumbac în rucsac, bună de întins pe orice. Petru Ionescu era nemulțumit, că el nu rezistă să stea la soarele ăsta (era infernal), el a crezut că… mergem pe munte. Nici o problemă, urcă-te pe deal, stai sub un pom, pe iarbă. Silvia Codreanu voia să stea însă la soare, aici, pe nisip… Am rămas toți pe nisip, fiecare întins pe ce și-a adus de acasă. Din când în când fiecare se mai retrăgea la umbră, pe iarbă, sub un copac. N-am rezistat, soarele te frigea, am intrat în lacul mare, din care nu-ți venea să mai ieși, deși apa lui te obosea… Doina a mers la Baia Porcilor și s-a dat peste tot cu nămol terapeutic. Eu am admirat aici o tânără fără sutien, dată cu nămol, cu sânii perfecți (culmea, tânăra stătea pe șezlong de plastic și sub umbrelă lângă noi, unde ne așezasem, pe nisip; după ce am văzut că tânăra are podoabe la buric, am stat în cumpănă) și un bărbat la 55 de ani care se dădea cu nămol sub slip, insista, visând la cai verzi (probabil că avea o pereche tânără venită cu el aici, lacomă la pat). Cum eu eram nedormit, am încercat în câteva rânduri să ațipesc, la soare, punându-mi pielea în pericol. Vă dați seama, n-am luat nici o pauză, am stat la cheremul caniculei și între orele 12-15, când soarele îți dă foc. Nu ne-a fost deloc ușor, am stat mai mult în lacul mare. Am făcut rotocolul lacului, înotând printre cei ce pluteau la întâmplare.
Înainte să intru în apa sărată, mi-am pus vată în urechi (că mă trezesc iar cu otită; ani la rând la mare am făcut otită, intrându-mi apă sărată în urechi), așa că am putut să fac pluta pe spate liniștit, de câte ori oboseam din cauza înotului. De câte ori făceam pluta pe spate (având la suprafață numai fața; motiv să mă bronzez în plus), mă usturau ochii. Și mă miram la culme că săreau de la trambulină (cu mai multe înălțimi), continuu, tineri și nu se plângeau că-i ustură ochii… La ieșirea din lac mă preumblam pe unde vrei și pe unde nu vrei, să mă usuc. Sarea înnobila pielea. Nu mai apucam să mă întind pe pătură, că mă întorceam în lac, înnebunit de căldură (senzația de cuptor), speriat și de insolație. Eu aveam totuși trei zile de expunere la soare pe o insulă din parcul Titan din București, numai după ora 17 (când soarele nu mai avea putere), până să vin la Slănic Prahova, normal ar fi fost să n-am probleme cu pielea. Las continuarea pe mâine, dacă nu-mi se va tăia iar curentul electric regimul Băsescu – nu? Penibil.
***
Cred că merită să vedeți Băile Baciului și prin ochii scriitorului Tudor Cicu, mai livrești:
Odiseea drumului spre Slănic Prahova, descrisă aici de LIS, îmi aduce aminte de un vers scris de Homer: ” …pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul”. Lui LIS, nimeni nu-i mai poate lua acest dar, deşi drumul spre Slănic nu pare a fi ieşit din ruta poveştilor minunate. L-am făcut şi eu acum trei ani, mergând pe ruta Drajna, Vălenii de Munte şi imediat spre Slănic, prin câteva serpentine. Şi ciudat: chiar am întâlnit indicatoare care m-au dus direct la baia Baciului. Parcarea a fost la fel de greoaie. Dar ne-am descurcat în cele din urmă fără plată. În grota Miresei, cândva intrasem împreună cu fiul meu, şi deşi apa era rece, sub cupola muntelui căscată deasupra noastră, am făcut o baie pe cinste: mai mult am avut impresia că mă târam pe pământ ca o râmă şi nu alunecam pe apă. De data aceea, am găsit (ce spune şi LIS), o groapă lărgită (înconjurată de chioşcuri, cu mici, bere şi altele), o baltă mult lărgită, cu apă foarte sărată (ni s-a spus cea mai sărată din părţile acelea) şi în care pe sub pontoanele malului de pe partea dreaptă am găsit nămol negru de uns trupurile. Interesantă această baie a Baciului. 
Sper ca LIS să redea câteva noutăţi. Asta pentru că în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Tu îţi spui că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta, şi că ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Să nu spui deci cititorule, că basmele mint, şi că numai asupra lui (a poetului), toate lucrurile îşi aţintesc asupră-i ochii. Alătură-te celor deja scrise de mine în aceste comentarii (eu le-am numit deja dialoguri într-o carte), şi vei auzi cum prin ochii lui, cuvintele îţi vor părea precum o viforniţă… şi ce viforniţă! Pot să-i amintesc poetului că la ţară la mine unde am fost cu soţia în acest weekend, printre fânul gata de cosit (şi chiar am pus mâna pe coasă de am dat jos câteva brazde bune), şi albinele mele zumzăind cu gândul numai la cules, chiar dacă nu-i ca la baia Baciului… dar un rai tot se poate spune că este. Dar acum vom trece în luntrea poetului, pe care-l vom trece cu vâsla cuvintelor sale…
PS. Public și azi fotografii făcute cu telefonul mobil sâmbătă la Baia Baciului din Slănic Prahova.
0 Comments