0
6 comments

Marţi, 7 iunie 2011. Nicolae Ciobanu îmi aminteşte, la comentariile de ieri, de călătoriile pe munte ale lui Calistrat Hogaş (autor pe care eu îl admir necondiţionat; deşi scriitorii nemţeni de azi îl consideră oficial un autor minor) – nici nu vă puteţi imagina ce departe ajungeam, citindu-l. Deşi nici azi nu ştiu cum se descurcau turiştii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (când se preumbla Calistrat Hogaş), erau cabane pe vârful munţilor? Întâlneai altceva decât stâne în poienile montane? Erau trasate potecile? Sigur, întrebai localnicii unde duce poteca aia (poteci imemoriale), dar poteca se putea bifurca la un moment dat, pe care o luai? Urcai la întâmplare? Eu m-am rătăcit de fiecare dată când marcajul turistic era şters (că aşa e la români, marcajul nu e refăcut anual şi pe alocuri se pierde: când ajungi la o răscruce de poteci, îţi faci cruce, neştiind pe care trebuie să apuci) şi nu-l mai regăseam, degeaba am apelat la intuiţie, îmi blestemam zilele că mă apuca întunericul în pădure şi nu mai ştiam ce să fac. E adevărat, nici n-am apelat niciodată la busolă, m-am orientat după muşchii de pe copaci ziua, iar noaptea după luminile localităţilor văzute când şi când de la înălţime (dar nu puteai urma drumul drept spre ele, fiindcă în cale îţi apar prăpăstii, mai ales atunci când pleci la drum fără lanternă, sau când lanterna moare). Nu se putea să nu fie şi pe atunci urşi care să-ţi aţină calea, să stai cu frica în sân că apare exact în locurile în care te-ai rătăcit… Vă dau un exemplu: Munţii Vrancei sunt virgini, n-au nici azi cabane, nici trasee marcate, şi au urşi!

Scriam ieri de preumblarea fără cine ştie ce efort, până la Canionul (Cheile) Şapte Scări, cu şapte cascade, plecat de la Timişul de Jos, de la Cabana Dâmbul Morii (care e la 670 de metri), cu prozatoarea Doina Popa, actriţa Silvia Codreanu şi regizorul de teatru prozator Petru Ionescu (cu care am sosit sâmbătă, 4 iunie, de la Bucureşti), pe marcajul cu bandă galbenă. Făcusem un drum de croazieră până aici, cu apa zbuciumată a Şerpoaiei în dreapta noastră, permanent. Iar cele Şapte Scări / Şapte Cascade (la 980 de metri) ne-a făcut să credem că suntem mari viteji… „Cascada Sapte Scari e a doua cascada ca lungime din Europa, cu o diferenta de nivel de 120 m”. Am citit bine, Cascadele Şapte Scări sunt pe locul doi în Europa? Uaaaauuu… Eram la începutul urcuşului pe Masivul Piatra Mare (1844 de metri), ni se părea a fi un fleac să ajungem la Cabana Piatra Mare (1628 de metri). Ce înseamnă alţi 650 de metri de mers pe munte. N-o să credeţi, dar urcuşul abrupt pe Piatra Mare, după trecerea de Cheile Şapte Scări, ne-a scos sufletul. Doina a vrut să abandoneze – n-a făcut-o fiindcă ştia că nu are de ales, era la fel de greu şi la coborâre… La ieşirea din moara cascadelor (emoţionantă, neapărat trebuie să o vedeţi, dacă n-aţi văzut-o), am traversat un pârâu de munte sărind pe pietre şi buşteni şi ne-am oprit pe un trunchi uscat de brad întreg, pe care te puteai legăna, am mâncat un sandviş – abia cu această ocazie am conştientizat că am uitat ciocolatele în maşină (să mor de ciudă, mă simţeam lipsit de vlagă; totuşi, nu dormisem peste noapte, înainte de a veni aici). După ce a început urcuşul abrupt, am întrerupt legăturile între noi, fiecare avea pasul lui. Natural, actriţa Silvia Codreanu era prima (are antrenament, ea face gimnastică de întreţinere dur, nu-şi permite să-şi compromită silueta), am pierdut-o din vedere (de regulă eu sunt primul, dar când sunt cu Doina pe munte, mă resemnez, Doina e mereu ultima, merge pe munte „ca la plimbare pe alee în parc sau în centrul Bucureştiului”, n-o scoţi din ritmul ei nicicum, sunt obligat să-i rămân în preajmă, să o supraveghez), Petru Ionescu s-a ţinut cum a putut de Silvia Codreanu… Mai erau şi alţii cu altele (turişti tineri) pe traseu, care erau prăbuşiţi de efort, partea feminină mai ales se plângea că nu mai poate, dacă ştia nu mai venea, că nu-i plăteşte nimeni să se chinuiască în halul ăsta. Natural, nu se îndura niciunul să plece înapoi, că era la fel de greu… Sigur, erau şi turişti odihniţi, care făceau drumul de întoarcere pe acest traseu de la Cabana Piatra Mare şi care ne asigurau că mai sunt 20 de minute de mers, maximum 40, şi noi tot urcam şi iar auzeam că mai sunt 20 de minute, maximum 40… Ne-am resimţit cu toţii, efortul făcut merita? Colac peste pupăză, a început să şi plouă, la un moment dat: cu tunete care te asurzeau. Petru Ionescu era în pantalon scurt, îi plângeam de milă, dar el brava. Cum toţi aveam în rucsac o pelerină de ploaie sau un trening, ne-am îmbrăcat, cu cât urcam se lăsa şi frigul. Când am ajuns în poiana unde e Cabana Piatra Mare, ploaia s-a înteţit serios, am uitat de oboseală şi ne-am grăbit să ne adăpostim în noua cabană (ruinele vechii cabane arse îţi aduc aminte că totul e trecător şi nimic nu contează). Cum păţesc de fiecare dată când urc pe munte şi ajung la o cabană, sunt întâmpinat de un câine (dacă nu cumva sunt însoţit tot drumul de un câine), care aşteaptă cuminte, aşezat la picioarele mele, să-i dau de mâncare – am scos un sandviş şi i l-am dat, l-am mângâiat mulţumit că mi-am făcut încă o dată datoria (de parcă de aia urc eu pe munte). Cabana nouă, cochetă, construită din mers, era aglomerată, turiştii se adăposteau de ploaie stând afară, sub şarpantă, sau înlăuntrul ei. Am intrat înlăuntru şi ne-am aşezat la o masă la fereastră, comandând patru ceaiuri şi o cafea, plus două rânduri de ciocolate (Silvia Codreanu a ţinut să ia şi ea un rând de ciocolate, să le mâncăm pe traseul de întoarcere), am mâncat şi aici un sandviş. Proprietarii cabanei, o tânără drăguţă, cu zâmbetul pe buze (costumată sportiv) şi un tânăr maghiar morocănos. Doina nu putea să uite că-şi muta piciorul la urcuşul abrupt cu mâna, credea că rămâne acolo (nu mai putea înainta, nici nu mai putea da înapoi), „putea să explodeze inima în mine”. Pe geam: spectacolul măgăriţei şi a măgăruşului, căruia-i atârna până în pământ… ştiţi ce, nu ne venea să credem! De ce vor fi fiind măgarii „dotaţi” cu asemenea „instrumente”, care… complexează bărbaţii? Mai ales cei tineri obsedaţi de sex trebuie să se simtă frustraţi, dacă sunt însoţiţi… Ne-am amuzat. Încet-încet ne-am revenit, Doina era dezamăgită că trebuie să mai meargă patru ore neîncetat, la întoarcere, în nici un caz n-ar fi vrut să ne întoarcem pe unde am urcat (de fapt se fac şi cinci ore pe traseul pe care am venit la urcare, de la Timişul de Jos-Cabana Dâmbul Morii-Cheile Şapte Scări până la Cabana Piatra Mare, aviz amatorilor, să aibă idee cum îşi drămuiesc timpul până la căderea nopţii), după trei sferturi de oră eram buni iar de mers pe munte. Am ieşit din cabană, ploaia se oprise, dar era frig, ne-am îmbrăcat rapid cu ce mai aveam prin rucsac fiecare (Petru Ionescu a îmbrăcat peste pantalonul scurt trening sportiv; Silvia era nemulţumită de durerile degetelor în adidaşi). Măgăruşii (vreo cinci) au dat peste noi, ne împingeau, voiau să-i mângâiem şi să le dăm să mănânce? Păşteau şi veneau la noi cu botul întins, ce voiau? Măgarii ierbivori mănâncă sandvişuri? Se ridicaseră norii şi ceaţa ploii. De sus, de aici, de la Cabana Piatra Mare, peisajul e magnific: de o parte, vezi Braşovul şi Săcele, de alta masivul Bucegi, Piatra Craiului, Ciucaş… Merită să urcaţi până aici, să vă minunaţi. Am plecat la drum înfriguraţi, trebuia să intrăm în timp, nu ştiam ce ne aşteaptă pe noul traseu luat pentru întoarcere, cu bandă turistică roşie – ştiam de pe hartă că e mai lung şi că durează cam tot cât a durat celălalt traseu de urcare, chiar dacă vom coborî… E un traseu de coborâre de domnişoare: pe la Coada Pietrei Mari şi pe „Drumul familiar”. Brazi vechi şi noi (turiştii culegeau vârfurile verde-crud, muguri ale crengilor brazilor, fac din ele siropuri de brad bun pentru tuse; poţi face şi gin), brusturi uriaşi, stânci împădurite, ziduri de piatră albă, senzaţia continuă de echilibru natural şi împăcare duhovnicească… Le-am arătat Silviei Codreanu şi lui Petru Ionescu tămâia ieşită din coaja brazilor (pădurile de brad din jurul mănăstirilor sunt anume crestate, să li se culeagă tămâia) – n-am avut ce face şi am desprins bucăţi de tămâie, am întins pe degete cleiul ei (să miroasă frumos) şi n-am mai putut să o şterg, până la urcarea în maşină m-am spălat cu nisip în pârâiaşe… Să nu fie cu deochi (mulţumim Domnului) am ajuns cu bine acasă – şi ne-am întors rapid la preocupările fade.

***

Poetul Paul Spirescu îmi trimite un poem primit pe e-mail de la Gheorghe Istrate, prietenul tuturor poeţilor (care s-a schimbat radical de când şi-a pierdut soţia, refuză să mai iasă în public):

LA 70 DE ANI ȘI ÎNCĂ UNUL…

În memoria MICHAELEI //

Moto: “Sânt douăzeci de ani și încă unul…

N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii…”

(N. Labiș, 3 dec. 1956) //

La 70 de ani și încă unul

potcoava coaptă-ncepe-ncet să cadă

iar vinul putrezește trist în cadă

pe când mă-năbușă fierbând plămânul //

măselăria s-a carbonizat

am ochii goi ca două stinse parce

pruncul plângând în mine se întoarce

și mă descoperă canonizat… //

Tu pui răsadurile morții-n spini

răsare-n urmă gheară-n altă gheară

tu luptă-te-n lupoaica ta ursară

și îmi presează oasele în crini – //

la levitația dintâi de astă seară

la 70 de ani și încă-o vară… //

11 mai 2011

Gheorghe Istrate

PS. O revistă literară de nişă care apare la Satu Mare, în format PDF: Citadela (condusă de poetul Aurel Pop), poate sunteţi curioşi – daţi click pe citadela apr 2011 (3) forma finala (şi iar click pe dreptunghiul apărut).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. În ton cu tristeţa Poetului (sper, şi cu a sa împăcare în suflet!):

    Cerşetoriul Negru

    Cerşetoriul Negru-n poartă mi-a bătut şi mi-a cerut apa-mi vie, de băut…
    I-am răspuns că-n mine-i numai apă moartă, să meargă, să bată şi la altă poartă.

    Cerşetoriul Negru mi-a bătut la geam, să-i dau ce n-au alţii, numai eu – doar – am…
    Tot ce am e-n alţii, mai de preţ, sădit; la alţii să meargă întru procopsit.

    Cerşetoriul Negru bocăni-n pridvor şi-mi ceru să-i dau lui ce alţii nu vor…
    Eu i-am zis că alţii totul mi-au luat, de-am rămas – ca-n palmă de goluţ -, curat.

    Cerşetoriul Negru-n uşă-mi ciocăni, ca să-i dau – în schimbu-mi – toţi prietenii…
    I-am propus duşmanii, că-s mai mulţi şi-acu’…, însă omu-n negru, nici asta nu vru.

    Cerşetoriul Negru mi-a venit la pat şi la căpătâiul /meu/ s-a aşezat…
    Nu-mi cerea nimica, deci m-am liniştit … Şi-mpăcat cu toate, adormii…
    Sfârşit. (5 iunie 2011)

  2. Liviu, mie îmi place foarte mult Hogaș. Este un scriitor foarte special, original, unic în literatura noastră. Deci nu toți scriitorii nemțeni îl consideră “oficial un autor minor”… 🙂

  3. “La Mulţi Ani”, maestrului Gheorghe Istrate! El e unul din primii poeţi pe care i-am cunoscut “în viu”, ca să zic aşa. E consăteanul regretatei mele soţii Nela Ivaşcu din Limpeziş. În cimitirul acestui sat odihnesc familiile noastre. Până în 1989 vizitam foarte des părinţii acestui mare poet: tanti Mariţa ni nea Ion Istrate. Tatăl poetului a fost cel mai iubit şi preţuit om al locului. Avea aură. El trăgea clopotul bisericii. Aş putea scrie o carte despre întâlnirile mele cu acest om cu o viaţă exemplară, de înger. Ambii părinţi îl iubeau pe poet cum nu se poate descrie prin cuvinte. Pe poet l-am cunoscut acolo, la Limpeziş. Absolut din întâmplare aveam la mine trei cărţi de-ale sale. Era deja o legendă a satului. Luasem cărţile ca să le arăt socrilor mei. Mi-a dat autografe pe marginea şoselei, lângă casa părinţilor săi. Apoi ne-am ţinut de neamuri. M-a dus la “Litera”, la directorul Buzatu, unde am debutat editorial. A venit la lansarea acestei cărţi, împreună cu Marin Sorescu, Bucur Chiriac, Dumitru Pricop, Mircea Scarlat şi alţi poeţi consacraţi. Mi-a fost şi oaspete intempestiv. Când l-am văzut în faţa uşii, am avut un reflex năucitor al conştiinţei: am încercat să-i sărut mâna. Eram uimit că mă vizitează un mare poet. Timpul a trecut. El a rămas aşa cum a fost întotdeauna, sensibil şi performant. Eu am rătăcit pe cărările din marea grădină a Domnului. La un moment dat, Gheorghe Istrate a renunţat la “prietenia” mea trimiţându-mi o scrisoare care m-a înţepenit. Mi se făceau nişte reproşuri pentru vini absolut imaginare. Băieţii buni au lucrat perfect, l-aU dezinformat şi manipulat. Acum vreo lună, la ziua cetăţenilor de onoare ai Buzăului, în prezenţa lui Florentin Popescu, l-am abordat şi l-am întrebat direct de ce e supărat pe mine, cu ce am greşit. I-am spus că dacă e cazul îi cer scuze, îl rog să mă ierte în mijlocul bisericii. Nu ştiu ce se întâmplă, constat că amândoi ne-am schimbat. Orice ar fi, stima mea pentru acest poet de top rămâne definitivă…

  4. Toate cele bune dl Istrte, ne cunoastem , asa ca prefer sa tac si las vrobi alti.. ca sa nu fiu bagat la pungaseala

  5. Nu am inteles ce inseamna ca scriitorii din Neamt il considera pe Calistrat Hogas un scriitor minor …!? La Piatra Neamt exista o casa muzeu, unde muzeograf e un scriitor, Emil Nicolae, un colegiu ii poarta numele, o strada, de asemenea, anual are loc un simpozion pe teme specifice, ii este reeditata opera periodic, pe prispa casei sale au loc manifestari literare …! Valoarea majora nu o dau unui scriitor confratii din judet, ci impunerea in plan national, universal chiar. Asta e treaba voastra, a celor din Bucuresti …! Ma bucur ca si Vasile Baghiu il iubeste pe Calistrat Hogas, vezi ca nu e totul pierdut?