0
1 comment

Duminică, 3 iulie 2011. Mă întorc la prima zi a ediției a IV-a a Rondului de noapte, 24 iunie 2011, la Bistrița, organizat de criticul de artă Oliv Mircea (directorul Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud) și poetul Mircea Măluț. Invitat special: Ion Bogdan Lefter (ajuns neapărat moderator, alături de organizatori). Manifestarea a început (și s-a încheiat în seara de sâmbătă, 25 iunie, la 12 noaptea) la Galeria de artă Arcade 24 (la care expune pictorul Ioan Iacob, plecat de 35 de ani în Germania), la ora 18: cu lansări de carte (bistrițeanul Virgil Rațiu, clujeanul Mihai Dragolea și bucureșteanul Ion Bogdan Lefter) și dezbateri libere pe seama fenomenului literar postmodern românesc. A urmat recitalul poeților invitați: Ioan Moldovan, Traian Ștef, Viorel Mureșan și cel ce scrie aceste rânduri (pomeniți și acum patru zile, aici). Au intrat în recital apoi poeții bistrițeni: Nicolae Bosbiciu („ce ne-o mai fi rămas, nu știu”, „îți trebuie doar o scurtă cutremurare”), Alexandru Cristian Miloș („zidul de foc al amintirii”, „fără umbrelă, deci fără prejudecăți”, „fumul ideii”; el a fost extrem de atent cu mine, îi mulțumesc, îi urez să treacă de cumpăna existențială cu bine) și David Dorian – pe care îl descopăr pentru prima oară, cer scuze pentru ignoranță (îl știam după nume, dar nu mai mult; din recital am reținut „ninsoare cu vulpi”, „peisaje rănite”, „trăiam în fereală”). Să fiu iertat că-i scot în evidență pe Ioan Moldovan și David Dorian – am primit cărți noi de la ei, așa că-i pot prezenta mai „aplicat” (prozatoarea Doina Popa, prezentă cu mine la Bistrița, a ales câte un poem din fiecare). Ioan Moldovan, optzecist echinoxist de seamă, premiant al USR (născut la 21 martie 1952), e redactor-șef al revistei Familia, la Oradea, din 1990 până azi – un poem din volumul de succes „Mainimicul” (titlu scris legat, nu dezlegat, cum l-am scris data trecută aici), apărut la Cartea Românească:

Mierla, mierlele

Cred că au căpiat mierlele în plină iarnă

la șase fix de dimineață ori de seară

încep nene să cânte ca descreieratele

plouă ninge e cald e frig ele una două cântă

ca-n secolul nouăsprezece de odinioară //

Cineva le-a plasat aici între blocuri în nuci și-n pruni urbani

să ne înnebunească la cap

să simt un  gol în stomac

niște milenariste fără jenă fără program //

La un moment dat o să ies pe geam de-aici

de la etajul perfect și îngăduitor etajul șapte

voi intra și eu în clubul lor select

ce are pe stemă doar cifra cinci //

Da, mierla, mierlele toate sunt un intelect

deconstruind vivace viața din moarte

Ioan Moldovan

Public un poem, apoi, semnat de optzecistul întârziat David Dorian – născut 27 martie 1957 (e în aceeași zodie cu Ioan Moldovan) – a debutat cu un volum al lui abia după Revoluție, în 1993 (a publicat două volume de versuri în 1993), publicând în 1994 și 1995 alte două noi volume. Abia azi conștientizez că literatura română are și un al doilea Dorian, David, lângă bine-cunoscutul Gellu Dorian. Îi mulțumesc pentru volumele dăruite la Bistrița acum: „Îngrijitorul de cuvinte” (publicistică, 2005), cinci volume de „altfel de jurnal” (proză fragmentară, jurnalul poate fi considerat și poem postmodern; e curios că nu atrage atenția criticii): „Jurnal iluzoriu” (1999) „Scrisorile lui Tristan” (2006), ”Căderea prin iarnă” (2007), „Iubire de bufon (2009) și „Iubire la imperfect” (2010). Și două antologii: volumul „Euridice”, apărut în 2005 (cu o prefață de Gh. Grigurcu, intitulată „Un poet remarcabil”; e de invidiat) și volumul apărut anul acesta, la Tipo Moldova (în colecția Opera Omnia), „Exerciții de respirație” – din care Doina Popa a ales (e contribuția ei la manifestarea de la Bistrița):

Asediul frigului

Vom spune: un asediu continuu e respirația toamnei

un aer aproape sinucigaș (ne-am îndoit vreodată?).

Împinși înainte pe porțile unde se mistuie lebede

vedem un oraș pângărit (cu luminile în ceață).

Ce tulbure se zbate visul între pereți de tablă

cu miros de amintire păstrată ce chef de moarte

în pieptul deschis cu cuțitul. Ce vintre plutind parfumate

în apusul alcoolic. //

Cuvinte cu care mi-am propus să cuceresc frigul.

David Dorian

Altfel, de la Oliv Mircea am aflat acum că prozatorul Alexandru Monciu-Sudinski (născut în 1944, celebru în vremea lui, emigrat după ce a intrat în greva foamei în 1978) este azi călugăr cerșetor în Suedia. De curiozitate, vă invit să-i citiți proze pe http://www.sudinski.blogspot.com/ .

***

Continui publicarea nuvelei lui Leonad Oprea-Nardi (din SUA), începută pe 1 iulie 2011 aici (https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/07/scriu-incepand-din-aceasta-seara-la-un-nou-computer-lenovo-care-e-rolul-masoneriei-leonard-oprea-si-capodopera/) . Încep cu două e-mailuri primite de la el:

1) Draga Liviu,

Domnul fie cu tine mereu.

***

Eu in Romania sunt practic uitat, ca sa nu spun ignorat de-a binelea.

Editorii vor bani de la mine sa ma publice, iar pentru cartile ce le-am publicat

/cu chiu cu vai pina acum/in Romania, adica din 2000 si pina astazi, am indurat,

nu, nu exagerez deloc… necazuri si umiliri cit n-am indurat in 12 ani de disidenta…

Iti multumesc cu inima curata pentru ajutorul tau prietenesc.

***

Cu respect si prietenie,

Doamne ajuta-ne!

Cu drag,

Nardi.

*

2) Multumesc – esti asa de fain, draga Liviu si uite:

… inainte de orice – blogul tau (zau, minunat blog), este PRIMA si SINGURA publicatie, nu doar romaneasca, unde apar fragmentele ce ti le trimit.

Si, ma bucur mult ca este astfel.

***

Apoi – cum as putea sa intru si eu in posesia uneia macar dintre cartile tale publicata in Romania, in ultima vreme, ultimii ani (desigur – de vrei, sub semnatura ta )?

***

Draga Liviu – daca te intereseaza, poti prelua ORICE TEXT AL MEU,

dar in special imi doresc “Respiratiile”/ “Breathings”

ce le-am publicat bilingv pe blogurile mele de pe :

– “Reteaua literara” (Gelu Vlasin) si

– WordPress.com (vezi Leonard Oprea).

Mai ales ca, noua mea carte americana, precum si versiunea ei romaneasca

(amindoua dedicate fiicei mele Anna-Maria / 6 ani, am crescut-o singur pina la 4 ani si jumatate si acum… prin gratia justitiei fascistoide de aici, NU am mai vazut-o de peste 8 luni…).

AS FI TARE FERICIT SA-TI CUNOSC PAREREA DESPRE ACESTE ESEURI, “Respiratiile”/Breathings” ( create de mine worldwide ).

***

Finalmente:

ai mai jos:

– fragment din “Asasinul unui Vis”

– fragment din “Moartea, un fulg, ce zbor”

texte ce le poti publica linistit pe blogul tau.

Nu stiu zau, daca in afara de tine si altii precum tine vor fi interesati, realmente.

Dar – scriu ca sa nu mor.

Cit mai vreau sa traiesc trebuie sa scriu.

Nu am alta optiune.

NU mi se daruie – desi ma rog zi si noapte.

***

Raspunde-mi daca totul e O.K., te rog fain. (Nota LIS – Voi publica deocamdată, serializată, nuvela „Asasinul unui vis”. Vom vedea mai apoi ce vom face. Așa cum îți spuneam și ieri, le voi ține în rezervă fragmentele din „Moartea, un fulg”. Cititorii interesați să te citească, inclusiv în „Respirațiile”, pot intra pe Rețeaua literară și pe blogul tău. În privința cărților mele, e greu de spus cum aș putea să ți le trimit, în SUA, ele nu ajung nici în România prin poștă)

Nardi. // Uite fragmentele cu pricina:

*

Leonard Oprea;

ASASINUL UNUI VIS

(fragment nuvela – din volumul in curs de publicare in Romania NOI DOMENII INTERZISE

Copyright 2011 – All Rights reserved by Leonard Oprea)

***

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Deplasa aproape imperceptibil arma si, prin luneta, privi iscoditor miile de mici si mijlocii si mari afaceristi romani adunati in piata. M-da… neo-burghezia proletara si liberalismul post-comunist… Nu, nu; mai mult ca sigur – nimeni n-ar fi sarit la gitul Presedintelui. Amara cugetare, isi zise Toma, dar asta e – nimeni…

Dovada?!… Care alta decit faptul ca el, Toma Constantin, se afla acolo, pe terasa cladirii cu apartamente personale si de stat, destinata odata de dictatorul Ceausescu camarillei sale, inalta nomenclatura a Partidului comunist roman. Cladirea era stapinita, locuita si astazi, dupa zece ani de la revolutie, de aceeasi sacali si hiene; desigur, alta blana… Fireste – tot ei sint si legiuitorii cu fatzarnic zimbet de buni samariteni ai noii puterii politice. Datorate cui, decit revolutiei anti-comuniste din decembrie 1989 si marelui popor roman, vorba lui Nea Iancu, box populi, box dei ?! isi inclesta falcile Toma.

Deci – cind astazi, septembrie sapte in anul 2001, el, Toma-nimeni se afla acolo, fara sa-l intrebe cineva de sanatate macar, daramite sa-i fi cerut vreun act de identitate, fiindca era blocul lor, al Puterii si era dincolo de orice suspiciune, care alta dovada ?!…

Dovada?!… Care alta decit aceea ca el, pina la urma un roman ca atitia altii in aceasta zi de septembrie a anului din inceput de mileniu trei, in asta dimineata cu cer diamantin, el Toma Constantin se instalase nestingherit pe terasa acestui bloc si acum statea asezat intr-o ideala pozitie de tragere asupra Presedintelui tarii?

Dovada?!… Care alta in afara de aceea ca multimea de pe marele bulevard, pavat cu marmura precum singele inchegat, monument poruncit de Ceausescu si inchinat proletariatului roman, poporul se agita zumzaind, trepida cu veselie de nuntas fluturind stegulete, inaltind baloane multicolore, aclamindu-si strident, dar entuziast Presedintele, acelasi – dar, cum altfel ?!! – acelasi mereu iubit conducator?

Dovada ?!… Care alta, cind, in drumul ei catre tribuna oficiala, desi abia se tira, limuzina prezidentiala se mai si oprea din cind in cind, pentru ca Presedintele sa stringa miinile poporului intinse febril spre el, sau – sa primeasca linistit, cu generozitate de Tatuc bun si blind, buchete de flori din partea poporului iubitor si recunoscator?

Uriasul carnaval ii reamintea lui Toma de vizitele de lucru ale dictatorului Ceausescu care, pina in clipa mortii sale refuzase sa creada ca poate ajunge in fata unui pluton de executie format din soldati-proletari romani. De fapt, Toma nutrea convingerea ferma ca soldatii fusesera drogati, altfel nici unul dintre ei nu ar fi apasat pe tragaciul armei. Toma nu putea accepta nicicum celalalt film, prezentat de unii ziaristi si politologi, un pro-teoria conspiratiei, cum ca executia dictatorului si a sotiei sale nu fusese decit o abila punere in scena… Daaa, isi spunea mereu Toma, iar producatorii si scenaristii, odata cu regizorii, coregrafii, scenografii, actorii si chiar unii figuranti – toti meritau “Oscar”-ul pentru cel mai bun film strain al anului 1989. Astfel, ca o normala consecinta – toti acestia nu sint decit acei care, astazi, neinduplecati – oh, cit de neinduplecati, cit de aprig tin in ghiare biciul si piinea circului romaneasc al democratiei post-comuniste si pro-capitaliste si, ce mai incoace si-n colo, curat rai !… Soldatii, drogati sau nu, impuscasera doar doua cadavre… Toma rise infundat, dar ramase concentrat asupra tintei sale.

Leonad Oprea

(Va urma)

PS. Public fotografii făcute la Bistrița, pe 24 iunie 2011.


Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Am înţeles să nu azvârlim piatra critică din praştie. Dar “Asasinul unui vis” (veţi spune?) e ploaia care a venit să ne ridice în ştreang! Strâmb răspuns (vă spun), că mortu-i trist atunci când mai şi plouă din senin. Destulă-i vraiştea curţii de la ţară privită de pe terasele blocurilor, ca fără nici o lumină în zare cuvintele să se facă numaidecât, cioburi… cioburi.
    P.S. Un drum care n-a mai dat roată casei, e un drum care nu va sosi niciodată la noi în prag. Dar îi ascultăm smeriţi sufletul, ca pe un pendul în care orizontul e din ce în ce mai şters. Nu ştiu care domnişoară tot mai încearcă o pălărie străină prin poemul acesta.