0
2 comments

Vineri, 8 iulie 2011. De când a fost adusă pe tapet varianta că ziarista de lux (din Primăverii, din București), de trei zile, Cristina Verona și-a omorât mama înainte de a se sinucide, m-am gândit numai la ea (deși eu n-am auzit de Cristina Verona, chiar dacă a condus reviste; e ignoranța mea, se pare că a fost renumită îndeosebi în lumea agențiilor străine): cum de a fost posibil. În condițiile în care ea era considerată o minte sclipitoare și azi… Azi nu are nici cine să o îngroape. M-a intrigat inclusiv faptul că nu s-a gândit la consecințele imediate: teribil, îmi ucid mama (din mare dragoste, să n-o las să sufere fără mine) și mă sinucid, dar chiar așa, să nu anunț pe nimeni, să fiu lăsat să putrezesc, până sunt găsit? Morții putreziți devin monștri în imaginația colectivă: miros insuportabil, desfigurarea corpului e destabilizatoare. Presa scrie ce ciupește de ici, de acolo: că ziarista și-a pierdut busola la 44 de ani, că avea o viață intimă ușuratică (fiind divorțată, nu știu cât contează pentru public) și de aici, efectele eșecului personal la ultimele locuri de muncă, extrem de bine plătite. Intervine, de fapt, neîmplinirea sufletească… Înainte să vin să scriu aici (deja m-am obișnuit să vin la ora 21.30 în fața computerului), am citit pe fluxul de știri că un ziarist bulgar, Atanas Ivanov, de 34 de ani, analist politic (aflat în opoziție, dacă are vreo importanță), incredibil, și-a ucis ambii părinți, după care s-a sinucis, s-a aruncat de la etajul 7, înjunghiindu-se singur înainte, în aceeași idee a sinuciderii imediate (exasperat, văzând că nu moare, s-a aruncat în gol) – locuia lângă Sofia, la Pernik. La ambii, ușa apartamentului era încuiată pe dinăuntru. Îmi fac iar cruce. Ce se întâmplă? De la începutul acestei luni, dintr-odată doi ziariști s-au sinucis după ce și-au omorât părinții! În condițiile în care eu n-am mai auzit până acum să-și omoare părinții vreun ziarist și apoi să se sinucidă… Ce semn poate fi? E clar că amândoi sinucigașii și-au provocat propria apocalipsă, dar cine le-a coordonat subconștientul?

***

De la Rondul de noapte (24-26 iunie 2011), ediția a IV-a au rămas ecourile. S-a terminat și al doilea recital, cum scriam ieri. A doua zi, duminică, 26 iunie am plecat la 10.30 spre București – drum lung… Acasă am deschis superba mapă dăruită, cu lucrări ale lui Marcel Lupșe, tip album-cărți poștale mari (intitulată „Marcel Lupșe – Grația. Pictură-obiect, 2010: Flori de leac”; concept grafic / text de același extraordinar Oliv Mircea; nu știu ce s-ar face artiștii plastici bistrițeni fără el), pictor bistrițean celebru (născut la 21 august 1954, la Dej). Public și fotografii ale lucrărilor sale (preluate de pe Modernism.ro; de pe site-ul domniei sale, www.marcellupse.ro, nu se poate copia nimic; adaug două fotografii făcute de mine la Bistrița, pe 24 iunie 2011: Oliv Mircea cu Marcel Lupșe și, mai jos, Virgil Rațiu, Marcel Lupșe, Alexandru Cristian Miloș), aflate într-o expoziție personală la Galeriile de Artă ale municipiului București. Am promis ieri că public un poem din antologia de autor, apărută anul trecut, intitulată „Mugur de iarnă” – de Veronica Știr, poetă din Bistrița (eu am auzit pentru prima oară de ea), care a citit la al doilea recital al Rondului:

Mamă

îți privesc chipul din icoană

pânze de iarbă

pânze de pământ

pânze de apă…

sufletul tău tremură în ape

ape vii

a rămas pe masă

lângă pat

Psaltirea ta

în care regele îmi spune

că vei fi în curând cu mine

Veronica Știr

Las pentru mâine surprinzătoarea poezie a Adrianei Rodica Barna, devenită mie familiară.

***

Urmarea la nuvela serializată aici, o „capodoperă” (vă amintiți, așa a fost prezentată de autorul ei, Leonard Oprea; îmi imaginez că e trist, văzând că nu are comentarii; mai bine fără ele), penultimul fragment:

ASASINUL UNUI VIS

(fragment nuvela – din volumul in curs de publicare in Romania NOI DOMENII INTERZISE

Copyright 2011 – All Rights reserved by Leonard Oprea)

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Toma se rasuci inspre femeia din incapere:

– Deci pentrru asta m-ai chemat. Da, vin cu tine. Vin cu tine…

O privi intrigat. Da, niciodata nu o cunoscuse prea bine pe Maria. Ori de cite ori se intilneau, in sinea lui Toma mereu se mira cum de inchiriase aceasta mansarda spatioasa, mobilata in stil Victorian, luminoasa si atit de primitoare, tocmai Mariei, o modesta asistenta universitara la Facultatea de Biologie, a Universitatii din Bucuresti. O intilnise cu doi ani in urma in fata intrarii conacului brancovenesc mostenit de la bunicii sai. La inceput a crezut ca era o clienta a firmei americane de computere, careia ii inchiriase toata casa, cu exceptia mansardei. I-a deschis usa si a invitat-o sa intre. Dar Maria l-a lamurit imediat ca, de fapt dorea sa stie daca poate inchiria o garsoniera in aceasta casa din Cartierul Primaverii. Daa, cum de, fara ezitare ii raspunsese amabil ca el este proprietarul cladirii si ii poate inchiria mansarda cladirii, cind pina atunci refuzase toate ofertele, toate generoase, pastrind mansarda doar pentru el?!

Intr-adevar, nu o cunoscuse niciodata prea bine pe Maria, desi o intilnea uneori chiar si de doua ori pe luna, pretextul fiind obligatiile sale de proprietar fata de chirias, privind intretinerea spatiului inchiriat. Si, mai intotdeuna zabovea sa taifasuiasca la o cafea si un pahar de coniac frantuezsc. Avea grija ca mereu sa-i anunte telefonic vizita, cu macar una, doua zile inainte; si, de fiecare data erau nelipsite buchetul de flori, niciodata aceleasi, o sticla de Martell sau Courvoisier, ori un tort, fie prajituri, sau fructe. Alteori, chiar indraznea sa o invite la cina la un restaurant de lux, ori la un concert de jazz, sau la opera.

Totusi, ca in aceast prag de inserare, niciodata nu o vazuse pe Maria asa – desprinsa dintr-o veche icoana bizantina i se infatisa Maria acum, stind pe acel colt al canapelei, cu palmele pe genunchii ascutiti, avind umerii firavi arcuiti de nevazuta povara. Capul plecat si pletele aramii ii ocroteau blind sinii oarecum nefiresc de bine impliniti in trupul zvelt, de adolescenta. Imbracata in acea rochie neagra, simpla si lunga pina la gleznele subtiri, femeia din fata sa ii aparea fecioara incremenita in ruga muta, dar atit de fierbinte, incit, pret de o clipita, el o intrezari imbrobodita cu un halou de sfintenie.

Toma Constantin ofta usor. Privi spre fereastra intredeschisa. Se pregatea de apus si lumina crepusculara inunda lin camera. Si odata cu ea, dinspre stelele asteptind cuminti sa rasara, plutea o tacere ce infasura in vata transparenta vechiul conac brincovenesc. In curtea larga, batrinul nuc fosni. Clatinat de o boare, cu o ramura batu abia auzit in rama ferestrei invitind la tainica sporovaiala cartile raspindite peste tot in incapere, precum si icoanele, dar si tablourile inspirate de basmele lui Victor Brauner si Joan Miro. Flacaruia candelei aprinsa sub Icoana Mintuitorului, unduia pe perete sfielnice umbre de ruga.

Se infiora Toma. Sopti:

– Maria…

– Da, si Maria inalta spre el ochii sai mari, violeti.

Toma isi dori sa-i mingiie fruntea inalta si obrajii rotunzi, acoperiti de pistrui; ar fi vrut sa-i stearga cu virful degetelor lacrimile ce se rostogoleau una cite una, aprinzindu-i buzele de creola si lunecind sub barbia dirza, pe gitul lung, delicat arcuit.

Din nou se infiora Toma si iar sopti, insa acum putin ragusit:

– Maria…

– Da… Iarta-ma, si isi sterse lacrimile cu degetele sale de copil. Iarta-ma. Dar mi-e greu sa ma stapinesc. A murit Ioan al meu, dupa ani si ani de puscarie pentru poporul asta, nu stiu, blestemat sau nu… da, Toma, l-au amutit pe veci… Au aflat despre cartea sa “dedicata” Presedintelui… L-au amutit pe veci…

Toma se foi stinjenit:

– Pot sa fumez ?

– Da, da, il incuraja Maria. Scrumiera e in sertarul masutei. Iarta-ma ca te-am chemat asa, dintr-o data… N-am pe nimeni in Bucuresti, stii asta. Acum, nu mai am pe nimeni in lumea asta, in afara de tine, Toma… Si mi-e frica, mi-e asa de frica…

– Fii linistita, fii linistita. Te inteleg si iti multumesc pentru increderea ta.

Trase adinc din tigara. Pe urma indrazni:

– S-a…, cum sa zic, scuza-ma, putea sa traiasca linistit… da, linistit… Dupa toti anii de puscarie comunista, detinut politic… Iarta-ma, dar, stii – marturia sa scrisa… Asta l-a ucis… Nu stiu, nu stiu daca eu as fi avut curajul sau… inca o data dupa tot ce a suferit… Nu stiu… Dar, crede-ma, l-am respectat, l-am admirat… nu doar fiindca a fost tatal tau…, nu doar pentru ca tu existi… Nu stiu daca eu as fi fost in stare… Practic – s-a sinucis…

– Nu stiu… Traversa linistit strada aia mica si pustie, intorcindu-se acasa, cind l-a izbit o “Dacie”. Amicii sai, pensionari ca si el, mai toti erau la ferestra. Stii cum e dupa-amiaza la bloc, in cartier, mai ales in zile senine la inceput de septembrie. Dar pina au ajuns linga el, murise de mult. Si Doamne, strada aia e mai tot timpul pustie. Masina n-a oprit. Nimeni nu i-a vazut numarul… Mi-e frica, nu-mi pot controla frica asta… Vino cu mine la inmormintare, te implor Toma… si Maria tacu inecata de plins.

Toma isi strivi tigara in scrumiera.

Se ridica din fotoliu si se aseza pe canapea, alaturi de Maria.

Ii cuprinse umerii cu bratul:

– Hai, hai, linsteste-te, te rog. Sigur ca vin. Sigur. Nu te teme.

– Da, da, ingaima Maria.

Toma rasufla adinc, dupa care zise repede, vadit incurcat:

– Maria, cu ce, cum mai pot sa te ajut? Uite – platesc eu toata inmormintarea. Nu-ti mai iau nici o chirie anul asta… Daca vrei, da – indraznesc – uite, ma mut aici, impreuna cu tine… dorm pe canapea, nu gindi aiurea… Dorm pe canapea… Doar, nu te mai teme…

– Nu stiu… nu mai stiu nimic… in afara de groaza – sunt asa de singura… Multumesc frumos, Toma. Ce sa fac, Toma ? Mi-e frica…

Isi sterse lacrimile; apoi il privi pe Toma si ii scaparara ochii violeti:

– Iti multumesc.

Toma se ridica de linga ea si se reaseza in fotoliu. Isi aprinse o noua tigara. Sorbi din cafeaua ce se racise de mult. Ar fi vrut sa-i spuna ceva intelept si mingietor Mariei, ceva despre cum prietenul la nevoie se cunoaste, dar continua sa fumeze incurcat, nervos.

De fapt, in clipa aceea tot ce-si dorea era sa plece cumva de acolo, imediat. Sa ajunga cit mai repede acasa. Sa faca un dus fierbinte. Sa-si gateasca o salata grecesca cu telemea de Braila, cu rosii marunte, tari si cu masline negre. Si un piept de pui la gratar. Apoi sa mestece in tihna fiecare imbucatura si sa bea o “Grasa de Cotnari” rece, holbindu-se abulic la orice s-ar fi intimpla pe ecranul televizorului. Ca, pina la urma, pravalindu-se pe canapea sa adoarma asa, ametit de vin , drogat de televizorul cu care s-a mintit poporul, isi spuse Toma, si sa inchei odata ziua asta bizara.

Apoi – simti cum il ineaca un tsunami de furie, de ura… Singe, vreau singe, singe vreau singe, singe, vreau singe, singe, vrreauuu singeeee, urla toata fiinta sa obnublitata de o irepresibila dorinta de razbunare…

Iar Maria … niciodata nu o vazuse pe Maria asa – desprinsa dintr-o veche icoana bizantina i se infatisa Maria acum, stind pe acel colt al canapelei, cu palmele pe genunchii ascutiti, avind umerii firavi arcuiti de nevazuta povara. Capul plecat si pletele aramii ii ocroteau blind sinii oarecum nefiresc de bine impliniti in trupul zvelt, de adolescenta. Imbracata in acea rochie neagra, simpla si lunga pina la gleznele subtiri, femeia din fata sa ii aparea fecioara incremenita in ruga muta, dar atit de fierbinte, incit, pret de o clipita, el o intrezari imbrobodita cu un halou de sfintenie.

Leonard Oprea

(va urma)


Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cred că e greu în zilele noastre să citești proză (ficțiune) publicată ”în foileton”… Doar dacă autorul ar fi construit anume textul pentru o astfel de receptare.
    Frumoase florile din cartea pictură-obiect!

  2. 1. Prefer romanele în marele nostru stil clasic, fie şi în foileton, decît foiletoanele-n care trebuie mai întâi să pun punctuaţia (chiar şi diacriticele), ca să pot pricepe lectura.
    N.Retard-Atu

    2. Societatea neomenească de consum foloseşte oamenii ca pe lumânările de proastă calitate din căuşe, comercializate-n ultimul timp: ori ard până la capăt, ori se sting intempestiv, eventual căscând catastrofice breşe prin mult prea fragila carcasă la foc – rezultatul final e tot rejetarea-n pubela neomeniei.
    Dar, priviţi ce au făcut cu noi toţi (ţărani, muncitori, medici, profesori, tineri dezocupaţi, maturi lăsaţi pe drumuri, pensionari desconsideraţi, sideraţi de răutatea societăţii pentru care au trudit o viaţă…) şi veţi înţelege disperarea celor care ucid şi se sinucid!
    D.Z. Abuzatu