0
7 comments

Joi, 7.07.2011. Mai am un pic și termin relatarea mea despre Rondul de noapte de la Bistrița (24-26 iunie 2011) –  eram la a doua seară de recitaluri a poeților invitați: după Mircea Petean și Aurel Ștefanachi (amândoi editori particulari de succes; Editura Limes, la Cluj și Editura Tipo Moldova, la Iași), a urmat Romulus Bucur (universitar la Brașov; unde locuiește; dar e și redactor-șef adjunct la revista trimestrială Arca din Arad) – câteva versuri: „poezia e ceva despre lucrurile trecătoare”, „bei un ness și ai succes”, „viața, o durere care trece”. A citit apoi poetul nemțean Daniel Corbu (are revista lui de experiment literar la Iași, numită Feed Back, are și editura lui cu același nume), a atras atenția că suntem o sectă împuținată (se referă la poeți), așteptam să fie aici public de poezie și nu suntem decât noi între noi – rețin (dar mai jos voi reveni cu un poem întreg al lui, preluat din noul volum ce mi l-a dăruit): „votcă, înjurături, mătreață, poeți”, „postmoderniștii dorm, buciumul zace cu jale”, „doar ceea ce ai iubit trăiește în continuare”, „azi mi se face de singur”, „miroase a speranță stricată”. A urmat la rând George Vasile Dâncu (editor și el la Cluj, Editura Eikon, am mai pomenit), a amintit că el se trage din Bistrița și că în România sunt prea mulți poeți și prea puțină poezie (la zi cu tehnica sofisticată, a citit poeme de pe telefonul mobil!). Au citit, dintre poeții bistrițeni, Veronica Știr (voi reveni, având o antologie a sa la dispoziție) și Adriana Rodica Barna (o surpriză de proporții pentru mine; voi reveni și asupra Adrianei Barna, având o carte cu autograf de la ea; am și subliniat public – pentru mine Adriana Barna e o revelație: „dacă deschid ușa asta, intru în mintea lui Breban”, o aud). Au citit poezie apoi Victor Știr și Daniel Renon (emigrat). A încheiat (la ora 23.30) recitalul organizatorul Rondului de noapte, Mircea Măluț: „marginile mă așteaptă”, „rugăciunile s-au rătăcit”, „ce gândesc umbrele”. Dar mai bine să citez un poem întreg din Mircea Măluț (pseudonimul lui Marcel Seserman, născut la 9 iulie 1963 la Beclean, licențiat în matematică; el este și autorul unor excelente „Topografii critice”, texte la poeți din diferite generații, de la Ion Vinea, Benjamin Fundoianu, la Emil Botta, Virgil Mazilescu; volum apărut în 2004), din antologia abia apărută la Editura Tipo Moldova, în colecția Opera Omnia, intitulată „Fragmente din monografiile imperiului”:

Tocmai acum

martorul (11, 3)

tocmai acum când cimitirele

se apropie în liniște

unele de altele //

tocmai acum când

nu se mai pot scrie epopei

(în taină fie spus noi exersăm la

apocalipse) //

tocmai acum când utopiile își fac

o penibilă concurență

tocmai acum apari tu

și ne spui lucrul acesta

și e atât de târziu că precis a uitat

Mircea Măluț

Din volumul lui Daniel Corbu (poet și eseist de seamă, născut la 7 aprilie 1953 la Târgu Neamț, organizator al celebrelor Colocvii de poezie de la Neamț, începând cu anul 1984 și al Festivalului Internațional de Neoavangardă de la Iași, din 2004), intitulat „Viața de fiecare zi la Iași pe vremea lui Daniel Corbu povestită de el însuși” (210 pagini, format mare, volum de lux, la final cu consistente pagini de referințe critice) – un poem ales de Doina Popa (prezentă la Rondul de noapte):

Un zeu îngropat în spatele casei

Într-o zi am aflat că fiecare din noi

avem măcar un zeu îngropat

în spatele casei

care încet încet se mută în inimă.

Că de ani și ani mama purta pe brațe

o biserică

eu mă răsfățam în covergile copilăriei

uneori visam femei adormind cu bocancii

bărbaților plecați în război

îmi împingeam cu umărul propriul zar.

În rest școala și rudele

exorcismul memoriei cărțile provizoratul

semnele morților puneau în ordine răsărituri.

Învățam: Eminescu cel Mare

Brâncuși cel Mare Enescu cel Mare.

Învățam:

UN POPOR FĂRĂ ZEI NU POATE FI UN POPOR FERICIT

Daniel Corbu

***

Continui să public fragmente din nuvela delicată a lui lui Leonard Oprea-Nardi din SUA:

ASASINUL UNUI VIS

(fragment nuvela – din volumul in curs de publicare in Romania NOI DOMENII INTERZISE

Copyright 2011 – All Rights reserved by Leonard Oprea)

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Cind isi simti trupul relaxat, decise sa nu tintesca pieptul Presedintelui. Era posibil ca Presdintele sa poarte vesta anti-glont. Chiar daca ar fi fost doar un gest de imitatie provinciala a ce se vedea in filmele americane, dar era posibil… Toata lumea politica romaneasca are in Romania de astazi, mai pe fata, mai pe ascuns, un model de viata personala multilateral dezvoltat si ramificat intru toate cele – modelul american, cugeta ironic Toma. De la McDonald si pina la White House. Cum asa? Simplu, atit de simplu: filmul american – de la serialul de televiziune si pina la productiile hollywood-iene. De ce ar face exceptie tocmai Presedintele?!… In fata oglinzii din dormitorul sau, in palatul de la Cotroceni, Toma il vazu, pe Presedinte – cu trupul sau de intelectual neo-comunist, batrin urangutan epilat neglijent, in chiloti imprimati cu stema Romaniei, maieu cu stema SUA, sosete cu jartele in culorile tricolorului national – pe romanul numarul unu al natiunii si-l inchipui Toma pregatindu-se sa imbrace costumul sau, secret, de superman. Pe noptiera cu tablie din marmura neagra, sticla, cristal masiv de Boemia, pe jumatate plina cu whiskey vechi de cel putin zece ani; linga sticla, bolul de argint cu gheata si butelia cu soda si paharul pintecos, tot masiv cristal de Boemia, cu doua degete din whiskey chihlimbariu… In scrumiera aurita, un trabuc, cubanez, fumegind.

Si, tot pe noptiera, un argintat Colt 45 cu prasele de fildes, primit in dar, intr-o vizita prezidentiala, de la chiar primarul Dallas-ului… Din patul cu baldachin din lemn de mahon sculptat a la Cotroceni, doamna numarul unu a tarii, soatza lui cea prezidentiala tolanita intre asternuturi de matase, il soarbe din priviri pe superman-ul ce o va seduce… dur si plenar… Iata, deja superman-ului Romaniei, ii surid albe-rozii si dolofane o coapsa, umarul si un brat ascunzind, sagalnic, sinii – totusi, cam flescaiti… Ce sa-i faci? Mai imbatrineste omul. The First Lady este coafata a la Monica lu’ Clinton si, plina de pofte bovariene, rinjeste languros, cu foc in priviri atintind chilotii prezidentiali imprimati cu stema Romaniei… Pe ecranul televizorului cu diagonala de cel putin un metru si-un cot – negocierile de pace din Orientul Mijlociu. Presedintele se sfredeleste cu privirea, nu in, ci prin oglinda. Gusta whiskey-ul chihlimbariu din paharul pintecos si decide sec, aspru: O.K.! Toma ofta hitru: cine nu-i imita pe americani in lumea asta… globalizata?! Nici el, Toma, nu face exceptie. De ce ar face?! Nu e mai comod asa, sa gindesti cit mai putin si sa fii tot mai “liber”? Sa fii dator vindut bancilor si statului, dar sa fii obsedat de fitness? Dincolo de toate astea… exista fara indoiala magnifica America a sansei de a fi tu-insuti. Altfel… fireste , altfel SUA n-ar fi America… Zimbi Toma: America, America… ce tara minunata! Dar imediat se incrunta si mormai: O.K., O.K.

Apoi, lin si precis, pantera ghemuindu-se sa atace – manevra incet, usor arma pina cind aduse din nou crucea lunetei pe fata Presedintelui. Se concentra. Hotari sa apese tragaciul exact in momentul cind Presedintele va rosti ca un Tatuc al natiunii, cunoscutul si popularul sau salut: “Bine v-am gasit oameni buni, dragi concetateni! “

Dar, brusc, agentii securitatii prezidentiale se apropiara in graba de Presedinte si il inconjurara.

Toma se incorda pregatindu-se sa-si retraga arma din orificiul aflat in balustrada din beton ce inconjura ca un mic zid compact intrega terasa-acoperis a cladirii. Acest orificiu nu era decit una dintre gurile de scurgere a apei de ploaie. Insa, din neatentia constructorului, era mai mare decit celelalte guri de scurgere si plasata mai jos, adincita in platforma terasei. Privind prin deschiderea circulara, puteai supraveghea mare parte din bulevard si tribuna oficiala din fata Palatului Parlamentului, ex-“Casa Poporului”, alt mega-monument ceausist. Pe linia gaurii, in prelungirea ei, pe terasa se afla stilpul antenei de televiziune a blocului. De jos, din piata, cu ochiul liber era practic imposibil sa vezi teava armei cu luneta, fiindca stilpul antenei obtura imaginea. Chiar si folosind un binoclu puteai foarte usor sa confunzi teava armei cu vreun gunoi adus de vint si intepenit acolo, in gaura balustradei.

Stiind toate acestea, Toma reusi sa-si controleze reflexul de fuga. Observa prin luneta armei ca toata agitatia se produsese din cauza unuia dintre reporterii de televiziune. Reporterul blocase calea Presedintelui, chiar la capatul scarilor acoperite cu un covor rosu, ce duceau la tribuna oficiala. Si mai vazu cum unul dintre cei doi agenti care-l izolasera rapid pe reporter, il lovi pe acesta scurt , fulgerator cu pumnul la baza coastelor, in dreptul ficatului. Omului i se inmuiara genunchii. Sprijinit abil de agenti, palid, cu rasuflarea taiata parasi locul ce-l crezuse ideal pentru o declaratie smulsa Presedintelui, cu doar citeva minute inainte ca acesta sa-si rosteasca speech-ul.

Radios, Presedintele urca scarile tribunei. Pasea elastic, tinereste. Elegantii si stralucitorii sai pantofi negri lasau urme adinci in covorul rosu. Uralele multimii impleteau deja uriasa cupola de triumf deasupra tribunei prezidentiale.

Leonard Oprea

(va urma)

PS. Fotografiile acestei pagini de jurnal online sunt, bineînțeles, făcute la Rondul de noapte, ediția a IV-a – Bistrița.


Like it? Share with your friends!

0
7 comments

7 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Multe (bune, da’şi ne-bune) ar fi de însăilat pe marginea conţinutului din atât de interesantul blog al dlui LIS…
    Dar, după mintea mea cee provincială, am deprins un lucru: saluţi, ţi se răspunde (de nu, nu-l mai saluţi); eşti salutat, răspunzi dacă mai păstrezi în buzunărelul inimii cei 7 ani de-acasă… Iar, de eşti altfel tratat, afli o cale: ori de împăcare, ori de retragere.
    În acest şir, din ultima vreme, când mai nici un comentator nu se leagă de tema dată de Gazdă, nu răspunde altui sau rezonează cu alt comentator, ci scrie doar spre a (se) fi citit, am o presimţire.
    Dar, îi las pe alţii, mai direcţi, să o dezvăluie.

  2. Dacă proprietarul acestui blog nu ne-ar transmite impresii despre ce se mai întâmplă cu mişcarea literară din nuştiu ce colţ al ţării, pesemne n-am fi prea atenţi la ce se petrece undeva mai departe de noi şi am crede că doar aici în jurul nostru se petrec faptele măreţe. Imi atrăsese atenţia (nici nu ştiu prin ce minune mi-a încăput în mîini), revista „Mişcarea literară” anul IX nr. 4, 2010, Bistriţa. Am citit-o, un pic derutat, că o asemenea revistă există fără să ştiu cumva câte ceva despre viaţa literară de la Bistriţa. Nici n-aş fi scris vreun cuvânt, dacă LIS nu insista cu „nopţile” de poezie la care a fost (spre deosebire de noi) martor direct. Mi-a atras atenţia articolul lui Olimpiu Nuşfelean: „Uităm repede marile cărţi… În faţa unei asemenea inconsistenţe, luptăm cum putem”. Sau atunci când notează cu discreţia unui om de cultură rănit în certitudini: „Revistele fac ce pot să menţină sau să atragă atenţia asupra unui scriitor…” Trebuie să-i dau dreptate oricât aş părea eu de cealaltă parte a baricadei , deoarece (tot el menţionează): „premiile vin şi pleacă. Figura numelui păleşte foarte repede”. Dar să nu creadă domnia sa, că mă aflu de partea baricadei din care face parte (deci, n-am ce face, retractez cele dinainte): cum că „lumina vieţii literare e în scădere”. Şi aş aduce aici următorul argument, dat cândva şi de D.I.Gherea lui Filipide în art. „Idealurile sociale şi arta”. Citez: „Atât numai, să nu se compare raţa cu vulturul, să nu zică raţa: „Vulturul? Dar ce e vulturul? Un nespălat! De când mă scald în copaie, n-a venit măcar o dată să se scufunde şi el cu mine”. Lui Francisc Păcurariu şi romanului său „Labirint”, care a dorit să facă din acest roman „cronica confruntării dintre trăire şi istorie”, i se dedică o atenţie deosebită. Tudor Păcurariu, vorbind despre roman, spune despre Francisc Păcurariu, că acesta e cel „care imprimă romanului dinamism, dar şi profunzime”. Cam ce îi ceream eu prozatorului Titi Damian (buzoianul), în cel de al treilea roman al său: dinamism pentru că profunzime are. Redau fraza care se pare, l-a supărat şi pe Florentin Popescu, prezent la lansare: „Titi Damian are aici un simţ deosebit al detaliilor şi deşi lipsesc scenele dramatice ce ar fi putut face naraţiunea mai trepidantă şi acaparatoare, putem concluziona că ne-a dat o icoană a ţărănimii de la munte şi a vieţii acestora…” Dar să continuăm discuţia începută asupra revistei „Mişcarea Literară” de la Bistriţa. Mai atrage atenţia eseul lui Horia Bădescu intitulat: „Poemul sau celebrarea fiinţei”, din care cităm: „Abia când am înţeles cum trăiesc şi mor cuvintele, abia când am văzut cum se poate minţi, cum se poate ucide chiar cu cuvintele… cred, am ajuns la literatură”. Mai ne aducem aminte (câţi m-au citit aici la comentarii); eu atrăgeam atenţia asupra descântecelor folosite de fiii lui Autolicos, în Odiseea. Iar H. Bădescu, ne atrage atenţia prin „cântecul lui Orfeu”, cum că omul nu poate rămâne „surd la glasul lui Orfeu, la glasul poetului, la propriul lui glas”. Cam ce sugeram eu în „scrisori din străinătate” (a 8-a). Vă reţin doar cu articolul lui Viorel Mureşan, care ne vorbeşte despre singurătate „marea singurătate interioară”: „Poţi trăi fără să scrii?” – e o întrebare firească pusă undeva de autor. Răspunsul îl găsim, nu numai la Rilke (cum ne trimite admiratorul său), ci mai curând în munca de Sisif a proprietarului acestui blog. Mă opresc aici, cu promisiunea că voi reveni cu alte comentarii la revista amintită.

  3. Dlui Tudor Cicu:

    din Wikisource:
    „Idealurile sociale şi arta” de Constantin Dobrogeanu-Gherea, la început:
    „Am zis în articolul meu ‘Asupra criticii ştiinţifice şi metafizice’ că un scriitor în general are datoria să răspundă la observaţiile ce i se fac, dar câteodată, în cazuri excepţionale, această datorie de a răspunde se preface în datoria de a tăcea. Tocmai într-un astfel de caz sunt faţă cu dl Philippide, care în numărul festiv al ‘Convorbirilor literare’ a scris în contra mea un articol, *Idealuri*, articol confuz, fără început şi fără sfârşit, cu o mulţime de chestii abordate însă fără şir, fără sistem, fără o idee conducătoare, sărituri de la una la alta, aluziuni personale maliţioase care merg până la injurii, şi toate astea într-un stil! Şi ceea ce e şi mai rău, cu pretenţii absolut nefundate la spirit, şi ce spirit!” ş.am.d.

    Vorbim despre acelaşi caz (“Asupra criticii…”, contra “Idealuri”) şi persoane (C. D.-G.versus Al. Philippide), ori e o extraordinară coincidenţă: ca alte două persoane să polemizeze în titlu identic pe acelaşi caz?

  4. Vorbim despre acelaşi caz, d-le Culai. I. Gherea se semna în paranteză (C. Gherea) şi e vorba despre acelaşi articol “Idealurile sociale şi arta”, ce combate pe domnia sa d-l Filipide (scrisa I. Gherea) una şi aceeşi persoană cu Al. Philipppide, ce ar fi scris un articol contra I. Gherea ce a apărut în nr. festival al “Convorbirilor literare”. Eu întâmplător am avut dinainte cartea domniei sale (I. Gherea – sau C. Ghereacum se semna în “Studii critice” vol IV apărut , 1925 Ed Librăriei “Universala” ALCALAY &Co. Bucureşti. Aşa că v-am stîrnit amintiri care trebuiesc comentate.

  5. Acum înţeleg!…
    D-voastră aţi umblat (deoarece aveţi fericirea să şi posedaţi) la olimpiene surse, la care nu orice muritor (adăpându-se) adastă. Eu, din Dl Gherea, mai mult decât prea multul ce se făcea-n şcoala vremii mele (pe când bacul se pica-n draci, dar nimeni nu se spânzura, nici nu dădea vina pe sistem, ci pleca direct pe la agnite ori botorci, mai ales dacă babacii nu subvenţionau şezutu-n şezutul de tăiat la câni frunză) n-am cetit.
    Acuma-l regret. Însă, mai cu folos ar trebui să(-l) regrete, ca şi pe Maiorescu, ori pe geranţii statuari ai literaturii interbelice, staff-ul USeilor şi restul trepedeilor. Vorba Leancăi, “pentru căci”: cine program şi metodă n-are, nimic nu are. Până şi cei care au făcut tranziţia de la capitalism la democraţia populară, parcă mai cu obraz au făcut-o-n verticalitatea literaturii, decât iştia care au străbătut iute şi pe şestache-n brânci drumu-napoi. Doar ca să le fie lor bine, că de literatură, ca şi de neam (fie şi “al nevoii”), îi doare-n parkere…