Noutăţi pe traseul Dealul Mitropoliei-Parcul Carol şi retur. Statuile cu cuc. Sinuciderea, scrisă la 17 ani

8 min


Luni, 20 septembrie 2010. Ieri am ieşit după-amiază, de la ora 17 în Parcul Carol, parcul care respiră o dată cu cei ce-l vizitează şi-i conştientizează binefacerile naturale. Bineînţeles, m-a scos din casă Doina Popa, sosită dimineaţă de la Focşani (după alte două săptămâni de veghe la patul mamei ei imobilizate; de şase ani o îngrijeşte cu devotament): că se schimbă peisajul, au început să cadă frunzele, vine toamna… O zi frumoasă de toamnă, de altfel (lumea, la talie; eu nici n-am ştiut cum să mă îmbrac). Ca de obicei (ne conduc paşii spre parc, pe exact acelaşi traseu, rar ne abatem de la el), am traversat Dealul Mitropoliei. Nimic nou pe strada 11 Iunie, decât că, de când n-am mai trecut pe aici, într-un loc dintre o casă şi gardul de la stradă, în care îşi aveau adăpostul câini care te lătrau plictisiţi (loc urât mirositor, cimentat, strâmbai din nas de câte ori treceai pe lângă el, nefiind îngrijit; proprietarul le dădea numai să mănânce câinilor vagabonzi, nu spăla cu furtunul cu apă locul şi cuştile murdare, măcar vara), a apărut, ce credeţi? O terasă frumos mirositoare! Nu-mi vine să cred. A fost desfiinţat gardul de ciment, n-a rămas nici urmă de cuşcă sau câine (erau vagabonzi, au fost eliberaţi?), s-a pus pe pereţii casei vechi un strat de scânduri noi, după ce s-a văruit, s-a pus alt strat de ciment pe jos, s-au adus mese şi scaune speciale… Mie mi-ar fi imposibil să mă aşez la această terasă, chiar dacă e parfumată acum, am încă vie amintirea mirosului de câini neîngrijiţi, de cocină. După ce am dat colţul spre Parcul Carol, am privit lung faţa blocului nou de birouri de lux, cu multe etaje (nu le-am numărat) colorat în fel şi chip (verde şi roşu, în principal), care de un an mi-a tot atras atenţia, neînţelegând ce e cu el, sfidând zona. Zilele trecute am văzut la ştiri, la o televiziune, întâmplător, un reportaj cu acest bloc închis, în faţa lui cu proprietarul, „dezvoltator imobiliar”, omul de afaceri Marius Locic (arestat iniţial în dosarul senatorului PSD Cătălin Voicu, ştiţi), azi cercetat de DNA în libertate. Blocul de birouri de lux e abandonat acum, „fiindcă nu mai sunt bani”, n-are cum să-l termine, să-l dea în folosinţă (numai pe dinafară e terminat şi „rupe gura”, pe dinăuntru e numai schelet) şi nici n-are cui să-l vândă, că nu-l mai cumpără nimeni. E clar, o nouă clădire-turn nouă care se va degrada. Trăim într-o ţară tristă, cu oameni de afaceri veseli (sau invers, trăim într-o ţară veselă, cu oameni de afaceri trişti)… Am intrat în Parcul Carol pe aleile noastre, părţi din copacii impunători şi-au îngălbenit frunzele – care o fi secretul, de unde încep îngălbenirea? Vasele lemnoase nu mai dau sevă frunzelor, să rămână verzi pe mai departe, toamna seva se retrage şi se depozitează (unde, în tulpina groasă şi în rădăcini?), se conservă, se îngroaşă, pentru a rezista la iarnă? Dar cum rămâne cu clorofila (adunată de frunze), că fără ea plantele mor, nu? Copacii rezistă o iarnă fără clorofilă. N-ar trebui să moară copacii iarna, rămaşi fără nici o frunză? Ar trebui să aprofundez acest aspect, până azi nu mi-am bătut capul cu el. Ne aşezăm pe aceleaşi rădăcini, pe malul lacului, după ce trecem de „piatra de peşteră” şi admirăm fostele răţuşte, puişorii care ultima oară când am trecut pe aici pluteau încolonaţi după raţa sălbatică – acum puii sunt raţe tinere, împerecheate. Or fi plecând la iarnă în ţările calde? Au ele un atât de dezvoltat simţ de conservare, să presimtă pericolul iernii grele? Fiindcă se anunţă o iarnă de coşmar (dacă ar fi să aibă dreptate cei ce au dat alarma, cercetători „nordici” polonezi; voi reveni altădată pe seama acestui subiect)… Ne-am preumblat apoi pe insulă, unde un câine mic de rasă lătra gălăgios raţele tinere care se apropiau de mal (unele urcau şi se scuturau, fericite, după care zburau înapoi în apă), extrem de îngrijorat. Şi am mers mai departe pe cărarea pe care am mers mereu, cărare găsită arată acum, cu o întreagă parcelă din parc, parcelă semănată cu iarbă (e locul unde astă vară scria că avem voie să ne aşezăm pe iarbă). Am trecut de scările care urcă la Mausoleul Comuniştilor (habar nu am ce oseminte mai adăposteşte azi) şi am căutat cărarea pe unde am venit mereu pe ea pe aici, era şi ea arată şi semănată cu iarbă, cu o întreagă parcelă. Ne-am oprit la celălalt lac, mai mic, separat – cu o insulă în care îşi duc traiul de la un an la altul gâşte şi raţe libere, şi în cuşti iepuri, apa lacului era tulbure, abia vedeam şirurile de peşti roşii, erau gâşte şi pe mal (cu burta lăsată până la pământ) care ciuguleau din mâna celor ce le dădeau de pe bănci pâine sau floricele. N-am mai descoperit ţestoasele, probabil că frigul le trimite în mâl, să le ţină de cald, acolo vor hiberna. Am mers mai departe, fără grabă, pe alei, la un moment dat Doina s-a amuzat de statuile „cu cuc” (atleţi dezbrăcaţi), fiul nostru fiind extrem de impresionat când a fost adus aici prima oară cu şcoala la o festivitate, când fetiţele i-au spus că aici sunt „statuile cu cuc”… La ieşirea din Parcul Carol ne-am oprit la Fântâna Zodiac (ţâşneşte apă viguroasă): fă-mi aici o poză, la fântână, mi-a spus Doina, prinde şi ceasul cu motive de aur, să i-o trimitem lui Adrian (naşul nostru la „nunta de argint”, care-şi face concediile în străinătate) şi să-i spunem că am făcut-o în Italia sau în Franţa… Ne-am întors pe acelaşi traseu, doar că în Dealul Mitropoliei am intrat în Catedrală să ne închinăm la Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi să fim miruiţi. Vine o iarnă de coşmar? Vine furtuna solară? Vine apocalipsa anului 2012? Nu se poate! Suntem în anul de linişte de dinaintea furtunii? Până la sfârşitul acestui an ar putea avea loc marele cutremur şi ar putea începe al treilea război mondial, prorocite? Prostii, nu crede nimeni. Străzile sunt pline de trecători senini, e a treia zi a Zilelor Bucureştiului.

***

Continuarea şi finalul poveştii începute ieri aici, scrise la 17 ani, intitulată „Sinuciderea”:

A doua zi, prietenul lui i-a cerut scuze, că n-a putut să vină persoana aseară, dar azi vine sigur, că de azi i se va schimba viaţa. Domnul cu bască era de felul lui depresiv, singuratic, nefericit. Nu-şi putea imagina de ce i-ar strica o aventură, să-şi mai schimbe stilul de viaţă. Îi era şi indiferent. Plus că prietenul lui atâta a insistat… De data asta întâlnirea era în parcul de la marginea oraşului, o fostă pădure, amenajată cu bănci şi alei, tot la ora 21, şi tot la un stejar, care va avea pe el o cruce mare de lemn bătută cu un cui, i-a dat îndrumări în amănunt cum să ajungă. Coincidenţa a făcut că l-a întâlnit iar pe băietan, care i s-a alăturat la drum fără să-l întrebe. Nu e exclus să-l fi urmărit băietanul, dar nu-şi bate capul, treaba lui, o fi îngerul lui păzitor.

Au ajuns pe o alee mai degrabă abandonată, deşi era luminată din loc în loc, rar: doar nebunii se aventurează pe aici la ora asta, s-a gândit.

— O să ne ţinem amândoi de urât şi în această seară, i-a spus băietanului.

Băietanul se simţea important, băgat în seamă de un pictor, cine mai e ca el? Poate o să-i pozeze, a văzut el într-un film, păcat că nu e fată. Domnul cu bască nu se simţea în apele lui, presimţea ceva? L-a rugat pe băietan să se urce în stejar, să fie observator, fiindcă trebuie să vină cineva pe aleea pe care am mers şi noi până la stejarul cu cruce. Băietanul i-a atras atenţia că e oricum întuneric şi n-are ce să vadă de sus, mai bine să se ducă el în întâmpinarea persoanei pe care o aşteaptă, era ora 21, neapărat trebuia să apară. Până să vină amândoi la stejarul cu cruce, au văzut un izvor în pădure, ce-ar fi să meargă la izvor? Le e sete la amândoi. Au intrat în pădure, spre izvor. Domnul cu bască nu i-a mai văzut decât un timp conturul băietanului, care o luase înainte, ajuns la izvor s-a aplecat şi a băut pe bâjbâite apă cu pumnul.

— Hei, piciule, unde te-ai ascuns? Lasă gluma, trebuie să ne întoarcem.

Fără să ştie de ce, domnul cu bască a început să tremure, fălcile i se încleştaseră, auzise un ţipăt înfundat, era al băietanului? Îi pusese cineva mâna pe gură? Nu e sigur, dar a văzut o umbră uriaşă şi a mai auzit o împuşcătură, după care s-a prăbuşit.

*

Şi-a revenit în zori, când a început să plouă mărunt, ploua şi se oprea: domnul cu bască avea capul greu, se simţea rău. S-a pipăit, era ceva lipicios pe el, o fi sânge, şi-a amintit că ultima oară când era conştient a auzit o împuşcătură: a fost el cel împuşcat? Pierde sânge? Sau a murit şi se priveşte pe el însuşi, de deasupra, că aşa se percepea. Nu era speriat. De ce nu era speriat? Poate visează urât. Îşi pipăie fruntea, era sânge închegat acolo. Era ameţit, a încercat să se ridice pe picioare şi a căzut, s-a lovit de ceva tare. Acum a văzut lângă el un pistol. Din reflex, s-a controlat în buzunarele de la pantalon (erau singurele buzunare pe care le avea), a găsit un bilet. S-a frecat la ochi, şi-a dat o palmă, să se trezească la realitate. A ridicat pistolul şi l-a studiat, era prima oară când punea mâna pe un pistol adevărat, era greu, la miliţieni a mai văzut aşa ceva (avea un văr miliţian), în armată el a avut în dotare o carabină. A deschis biletul, cunoştea scrisul, era chiar scrisul lui — cum de era posibil? Era şi semnătura lui la sfârşit. A citit ce scria: „M-am sinucis. E pistolul vărului meu, îi rog pe toţi să mă ierte, n-am mai suportat singurătatea, scapă lumea de încă un pictor nebun”.

Stătea în fund şi nu ştia ce să facă. L-a împuşcat prietenul lui? De ce? Să mă scape de nefericire? Că mereu mă plângeam lui că nu mai pot. Sau a pus pe altul să o facă? Criminalul a fost încurcat de faptul că nu eram singur? Asta da aventură… Simţea că-şi pierde cunoştinţa. Poate că e mai bine să moară, şi aşa nu mai dă doi bani pe viaţa pe care o ducea: ratare şi atât. Dar băietanul?

Domnul cu bască (o bască fixată cu un ac în părul bogat) ridică pistolul şi şi-l lipeşte de tâmplă. E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat. Apasă pe trăgaci.

PS. M-am lungit, scuze. Public fotografii făcute ieri în Parcul Carol şi pe Dealul Mitropoliei.


3 Comments

Dă-i un răspuns lui Tudor CicuAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dacă n-aş fi scris următoarele fraze, într-unul din eseurile mele despre LIS: „Nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler ai Tristei Figuri, cum că în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante…”, chiar că aş fi fost un scriitor care nu l-a citit cu asiduitate pe LIS, că după această încercare, iată mi-a venit rândul să nu-i mai citesc pe înţelepţi şi, ca într-o poiană demnă de plâns, ar trebui să mă las în voia instinctelor să-mi las imaginaţia să zburde. Dacă ar fi aşa, deceniile viitoare îmi vor da poate, dreptate: trebuie însă să vă mărturisesc că sunt un vector al demonstraţiilor mele, că aceste erori pot fi fatale sau geniale. În fond nu acelaşi ecou îl poţi genera „povestind” (pur şi simplu) – sau însăila în pagină pure abstracţiuni. Această ultimă alternativă a eroului descris (fie şi în pragul unei sinucideri fără sens şi fără semnificaţie), va trebui repede diagnosticată, sau, mă rog, tratată cu maximum de seriozitate. Asta, deoarece: „pe urmă, zarzărul a tot înflorit şi eu/ am început să/ mă iau în serios, ghicind/ în plumb topit/ cuvintele… înţelegeţi”. Chiar nu nu puteţi să înţelegeţi? Un amic îmi spunea, ori de câte ori nu înţelegea vreun fenomen, că poate i s-au făcut vrăji, de aia, forţa înţelegerii i se întâmpla să-l şi părăsească în acele momente. E ca şi cum într-o oglindă strâmbă, în faţa căreia până şi Nichita ar fi spus: „Din punctul de vedere al copacilor,/ soarele-i o dungă de căldură,/ oamenii – o emoţie copleşitoare…” Dar ce-ar fi spus Gogol? – mă îndemni tu cititorule, cel ascuns în elegia nichitiană, care în loc de degete are cinci mâini: „Dar pe această fiinţă neînduplecată nenorocirea se prăvălise la fel de fatal ca şi peste cei mai mari regi şi stăpânitori ai lumii…” Eroul lui LIS (sinucigaşul) – despre el vorbesc aici – simţea împlinindu-se menirea sa, altfel rostul său adânc, (pentru înţelegerea celorlalţi); ar fi putut avea ceva din ceea ce Eumene îi reproşa „jălosului moşneag” (Ulise n.m.): „La mine soarta, nu căta pe voie”… adică lipsa lui de rost. Ar trebui poate să reamintesc aici, discuţia avută la pescuit de Serghei Ivanovici cu fratele său Levin (din Ana Karenina): „Iarba spune apei: legănate suntem, legănate, şi de vânt bătute…” Iar Levin îi răspunde (total pe dinafară): – „Nu cunosc ghicitoarea asta”. Ani de zile, nopţi şi zile nu? – poţi dumneata cititorule, măcar o clipă, poftim: o clipă din viaţa fie şi a unei furnici; dar ca să constaţi că apropiindu-te după ceea ce ai alergat de o viaţă, că totul va fi fost degeaba, că moartea e ultima treaptă, că de aici poate începe altceva, şi că totul e posibil de aici încolo. Doar să mori nu! Atunci, să realizezi că tâlcul poveştilor de rezistenţă îşi au cheia lor în fabuloasa adolescenţă a celor care le-a scris, iar lumea care va veni după noi nu va trebui să le uite.
    P.S. Aici în Buzău, chiar s-a sărbătorit până acum la ora târzie la ce scriu acest comentariu – (cu multă amiciţie!) la primirea revistei Pro Saeculum – trimisă prin bunăvoinţa N. Deşliu – buzoienilor care au acolo multe pagini.

  2. E fascinantă în continuare întreprinderea dumneavoastră originală, domnule Tudor Cicu. Mărturisesc iar că eu n-am mai pomenit o asemenea interpretare a textelor critice care se transforma în texte de proză. Să vă ţină Dumnezeu în continuare inspirat.