Vineri, 26 martie 2011. Am primit o atenționare pe Internet, însoțită de un PPS (diaporamă; Doina a primit-o de la o prietenă a ei) că mâine, 27 august, omenirea va avea parte de un spectacol de excepție: planeta Marte se va apropia de Pământ în asemenea hal, că abia în 2287 se va mai repeta… Fiți pe fază mâine, poate vedeți două Luni pe cer. Vă dați seama, apropierea maximă a planetei Marte de Pământ ar trebui să provoace îngrijorare, influența, atracția reciprocă putând face ravagii. M-am tot mirat că nimeni nu pomenește de această apropiere maximă de Pământ a Planetei Roșii. M-am uitat să văd dacă nu mi-a scăpat esențialul când am citit-o pe Urania (Simona Vărzaru, astrologul meu preferat; ea face predicții săptămânale, le public pe Jurnalul de Vrancea), normal ar fi ca planeta Marte să ne dea mâine peste cap, dacă se apropie într-atât: nici pomeneală. Urania ignoră evenimentul. Măi, să fie. M-am mai uitat o dată pe PPS – dați click pe Planeta Marte la 27 august 2011(MTam) (și iar click pe dreptunghiul apărut), să știți despre ce vorbesc: „In noaptea de 27 August, la ora 00:30 urmariti cerul. Pe cer se va vedea ca si cum Terra are doua luni”… Numai după ce vizionați acest PPS (diaporamă) citiți aici mai departe… 
Mare noroc mai avem cu Internetul. M-am uitat să văd ce spune Observatorul Astronomic românesc. Și ce am aflat, cu titlul mare (semnat Sonka Adrian): Păcăleala marțiană. „Umblă pe internet o știre în care se spune că în data de 27 august planeta Marte se va vedea cel mai bine, va fi foarte apropiată de Pământ și va semăna cu Luna. Știrea este o farsă… Opoziția lui Marte, adică momentul când este vizibil toată noaptea, fiind în partea opusă Soarelui, văzut de pe Pământ, se produce odată la 2 ani și 6 luni. Ultima opoziție a fost în seara de 29 ianuarie 2010, iar următoarea se va produce pe 3 martie 2012. În luna august planeta Marte se va vedea dimineața, răsărind în jurul orei 3 și va apune când afară va fi zi. În sistemul solar, pe 27 august 2011, planeta Marte se va afla la 302 milioane de km de planeta noastră. În 2003 se afla la numai 55,7 milioane km la opoziție (priviți cum Soarele-Terra-Marte sunt aliniate). 
Numai atunci cele două planete se află la distanța minimă una de alta. Nu pe 27 august 2011…”. (Public o fotografie pe negru cu legenda: Poziţia pe cer a planetei Marte în noaptea de 27 august 2011. Marte se va vedea ca o stea portocalie a cărei lumină nu sclipește. Este imposibil să distingi planeta de o stea dacă nu știi în ce direcție se află. În nici un caz Marte nu va fi mare cât Luna! A doua fotografie pe negru: Dispunerea planetelor în sistemul solar pe 27 august 2003 și 27 august 2011; fotografii preluate de pe Astro-urseanu.ro; dați de trei ori click pe ele să le măriți). Ați priceput, mâine, pe 27 august, Planeta Roșie va fi la 187 milioane de mile distanță de Terra (iar în anul 2287, pe 29 august, Marte se va afla la 55.680.375 km de Terra). Dacă ar fi reale datele din PPS (Planeta Marte să aibă mâine mărimea Lunii pe cer, „30 minute de arc”, să fie adică la 700.000 de kilometri de Terra, mâine ar trebui să aibă loc un cataclism cosmic; iar dacă ar avea strălucirea Lunii Pline, Planeta Marte ar trebui să fie la o 100.000 de kilometri, ceea ce ar însemna să vină Apocalipsa). 
Ne-am liniștit. Personal, sunt îngrijorat de înmulțirea aparițiilor tip OZN în toată lumea taman în preajma acestui… eveniment cosmic fals – dacă extratereștrii vin să se uite la Apocalipsa pământeană, neavând nici o putere să ne salveze? Dar ăsta e un alt subiect. Iar am divagat, iar nu m-am ținut de cuvânt, trebuia să rememorez întoarcerea mea de la mare, pe la mănăstiri. Să mă ierte și părintele călugăr Ignatie Grecu de la Cernica, poet – nu-i public azi superbul poem dedicat lui Virgil Mazilescu, el trebuie să fie legat aici de mănăstiri…
***
Partea a VIII-a a prozei mele scrise în stil publicistic – numai un paragraf, să las loc și contra-comentariului lui Tudor Cicu (și nu numai):
O încurcătură de minte
(III. Nişte “caţavenci”)
Omul-de-ocară n-a mai ieşit demult în Parcul Carol din Bucureşti, singurul care-i place cu adevărat, vine singur şi se aşază la rădăcina unui pom impozant, pe malul lacului. Stă aici cu ochii în gol, săptămânal, vara – rar se concentrează şi se uită în apa murdară, plină de broaşte, buruieni şi gunoaie, sau priveşte femeile din bărcile care plutesc, mai aproape sau mai departe de locul unde e el, sau se uită la cer, printre crengi… E convins că va veni zilnic pe aici, după ce se va pensiona – dacă nu va muri până atunci. Fiindcă n-are de gând să apuce pensia, la ce i-ar folosi? Doar pentru a contempla lumea? Pe când lumea asta nu mai are nevoie de el, e clar… De parcă mai contează ceva. După ce a aflat că valurile tsunami din zona Sumatra, produse de cutremurul de 9 grade din ocean, a ucis 50.000 de copii, pe puţin (din cei 350.000 de morţi), a înţeles că sfârşitul lumii poate veni în orice clipă, nu are importanţă faptul că lumea merge mai departe, nici că se nasc în continuare copii. 
El mereu s-a iluzionat că o dată ce se nasc şi se bucură de viaţă copiii, e imposibil să aibă loc o apocalipsă. Prostii… (Va urma)
Liviu Ioan Stoiciu
*
Las loc mai jos, cum spuneam, comentariului complementar critic (de data asta are tentă lirică; observați, comentariul e mai lung decât fragmentul meu de proză publicat mai sus, în continuare) al lui Tudor Cicu:
«„Într-o bună zi, voi pieri fără urmă, ca paznicul farului de lângă Aspinwall, mi-a mărturisit (într-una din vizitele nocturne) Omul-de ocară”. Nu mă gândisem până acum la această ciudăţenie a sa: că, după atâtea dezamagiri, iată, era „mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa că toate se vor îndrepta în bine”, cum scria Sienkiewicz despre Skawinski, paznicul farului. – „De ce nu mi-ar fi şi mie hărăzit un destin încoronat cu laurii suferinţei?” Că, tot se lăuda Cioran, că la el până şi în suferinţă vremea trecea odată cu el în măreţia eternităţii. 
Omul-care-scrie îmi mărturisea, scriindu-mă, că s-a eliberat prin scris de un rău existenţial funest. Dar, vezi, Doamne, cât sunt şi eu de strâmtorat, precum Ieremia? Lăuntrul meu arde şi Omului-care-mă-citeşte puţin îi pasă că aici se vorbeşte despre viaţă şi moarte. Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului. Spun, apoi scriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii… „fiindcă eu vreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau ca soarele mâine dimineaţă să răsară fără noi”. Iar tu, criticul meu, ştii că, după ce spusese toate astea, dinaintea Nadiei din „Insula” lui M. Sebastian, se lăsase cortina. Ei, bine! Eu, Omul-de-ocară, tot trag de cortina asta din douămiişiceva încoace. Chiar nimănui nu-i pasă de spectacolul meu? Numai tu, unul singur, să fi rămas neclintit în faţa teatrului meu, „ghicind/în plumb topit/cuvintele…”? Seneca îşi tăiase venele în baia romană, dar sângele lui umple şi azi biblioteca. Cuvântul e acum ca sângele, dar, prins între mine şi Omul-care-scrie, tu, criticul meu, nu poţi lucra la mântuirea mea şi nici măcar să-i ajuţi pe ceilalţi să lucreze la mântuirea lor, nu ai cum. Cabala, despre care începusem a mărturisi câte ceva, îmi tot spune mie că „o să ne aflăm şi noi norocul”, precum spuneai tu, că zisese şi Axinia, din „Donul liniştit”. Cu speranţa asta, cred, vom intra împreună în literatură. Eu, ca exponent al individului agresat de univers, tu, ca cel care-şi vinde la capăt de pod ce a mai rămas prin tolba unuia ca Ivan Turbincă. 
– „Ei, bine! Şi Omului-care-se-scrie, lui care îi este locul în toată această poveste care ne priveşte pe amândoi? Doar n-o fi un vrăjitor amânat, să ne întindă mereu capcane şi să ne întreţină numai pe noi în aceste exerciţii de visare?”… Ceasornicul de la Aspinwall bătuse miezul nopţii, iar el (în locul paznicului de far), nu-şi părăsise încă locul din vârful turnului. „Jos la picioarele lui marea cânta” – scria Sienkiewicz despre celălalt. Bătea darabana lângă far? Auziţi şi voi cum bate? „Bă, cine bate, nu/e tata, e/înaintaşul/în literatură, care bate darabana, cu degetele, a pustiu, ia ascultă”. (LIS: ochiul fără apă).
Tudor Cicu»
PS. A devenit incitant dialogul pe seama asigurării OSIM că totul pe lumea asta trebuie să poarte însemnul versurilor (sau vorbelor de duh). Cum eu nu sunt un practician, îi invit pe cunoscători să înregistreze drept marcă ideea Adrianei Barna de a publica răvașe pe lozurile necâștigătoare, cu tot ce-i folosește sufletului nostru mereu perdant. Vorbesc serios! Iată file din dosarul de înregistrare la OSIM:
Adriana Barna: Vrei sa facem o “ravasharie” ? Intereseaza-te la OSIM cat costa inregistrarea unei idei (ca asta) … Facem ravashe, platim drepturi de autor celor pe care ii citam, un ravash -1 leu si impartim castigul pe din trei, ca e nevoie de un grafician care sa ambaleze frumos ideea. Toate ravashele vor fi castigatoare . Ce zici, intri in joc ? (Dragă Adriana, am și intrat în joc)
Oracol: Acum vreo zece ani am vrut să iau legătura cu fabrica de chibrituri de la Gherla pentru a-i convinge să pună pe cutiile de chibrituri câte un haiku. La un pachet de 20 de cutii, aveai 20 de bijuterii lirice. M-am gândit să-mi editez un volum propriu pe cutii de chibrituri. De câte ori aprindeai chibritul, Basho te ilumina cu scânteia lui. Apoi am vrut să fac tricouri cu poeme imprimate, cu poezii semnate de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Liviu Stoiciu, Emil Brumaru, Ion Cristofor, Ion Mureşan, Adrian Popescu, Mircea Dinescu etc. De ce să nu poţi citi pe bustul unei fete aşa ceva când circuli cu tramvaiul ?
Frumuseţea şi poezia nu pot salva lumea, dar o pot face suportabilă. Am vrut să conving un primar să imprime pe o alee din Parcul central poezii ale unor clasici, pentru ca omul care se plimbă să poată reflecta, preţ de trei minute, pe versurile unui poem. Eu nu am reuşit, poate alţii. Cedez patentul. În Canada am văzut un colţ al Poeziei într-un parc. Pe nişte plăci erau imprimate poezii de diverşi poeţi din Quebec. De ce nu-i imităm pe alţii şi la treburi bune. La a vinde aurul pe nimic orice prost se pricepe. Să-l culturalizezi pe prost, e mai greu dar merită încercat.
Adriana Barna i se adresează Oracol-ului: Vino si tu in “afacere “, pana acum suntem 3 : tu, LIS si cu mine, poate ne mai vin idei. Nu uita ca trebuie sa obtinem dreptul legal de a-i cita pe cei de mai sus. La haiku-uri trebuie sa vorbim cu traducatorii, ei stiu ce trebuie facut cu unii ca Issa, sau Basho , care nu se mai pot apara singuri, dar cineva acorda dreptul de a-i cita… 
Eu am vazut in America de Sud pe o stanca uriasa, cu fata spre Pacific, scrise cu litere de mana, dar de mari dimensiuni versuri din Pablo Neruda… Hai sa punem poezie in tot ce ne inconjoara!
Doina Popa: Răvaşe fără plăcintă cu brânză? Românii nu cumpară ceva ce nu ajunge la stomac. Poate fiţuici pentru examene terminate în coadă de peşte cu un haiku…
Trageți singuri concluziile. Mai mult decât atât, întâmplarea a făcut că am publicat azi pe Jurnalul de Vrancea un articol al scriitoarei Passionaria Stoicescu, intitulat ”Ia clătita cu poeme!” – dați click pe http://www.jurnaluldevrancea.ro/cultura/5938-ia_clatita_cu_poeme_rustica_regulamentul_vasile_voiculescu_perso.html, să vedeți potriveală.
PS. 2. Public și patru poze făcute, în preumblarea de după ora 21.15, cu telefonul mobil – cu intrarea la Biserica Mina (ieri) și cu trei fotografii de fântâni arteziene de la „Mărășești” (azi).
0 Comments