Duminică, 26 iunie 2011. Rememorez şi azi din „experienţa unei iniţieri”. Am făcut apologia urcării intuitive pe munte, de când mă ştiu. Cercetătorii au atras atenţia că urcarea pe munte are efecte terapeutice antidepresive. În 2006 am aflat că în Munţii Bucegi sunt cinci puncte energetice la care te poţi încărca direct de la Univers – am fost într-o asemenea întreprindere. Încerc să nu mă îndepărtez de subiectul propus. Sunt la episodul 32: continuare de ieri şi alaltăieri. Rememorarea nu e tocmai floare la ureche. Şi nu mai pun la socoteală faptul că vreau să o abandonez, să o las în aer, cu atât mai mult cu cât am trecut între timp în cealaltă extremă: în a nu mai crede în nimic, deci nici în cele cinci puncte energetice din Bucegi de încărcare de la Univers (legate de iniţierea mea). Am publicat, aici, de curiozitate „profeţiile” unui copilandru rus, „Boris”, care se „remontează” într-un asemenea punct energetic de încărcare de la Univers, dar din Rusia, într-o zonă de anomalie, cunoscută sub numele de Medvedetskaya Gryada, un munte din imediata apropiere a oraşului său natal, Volgograd, să dau de înţeles că există aceste puncte speciale de încărcare de la Univers şi că efectele lor sunt imprevizibile (copilandrul dă de înţeles că fără acel punct energetic rus, natural, n-ar putea trăi, trebuie să se încarce permanent). 
Numai că eu acum traversez o perioadă de incertitudine totală: fiindcă inclusiv acest copilandru rus „a dat-o în bară” cu „profeţiile” lui, declarând că şi în 2009 vor avea loc tot felul de catastrofe apocaliptice, care anunţă schimbarea radicală a lumii din 2013. Numai că în 2009 nu s-a întâmplat nimic deosebit, catastrofele naturale au rămas în limita normalului pământean. Abia din anii 2010-2011, catastrofele naturale au căpătat o semnificaţie (de la cutremurele devastatoare, de aproape 9 grade pe scara Richter, la erupţia vulcanului islandez, urmate de alte cutremure şi alte erupţii în diferite puncte ale planetei) – dar deja ne-am învăţat cu ele, n-au pus în pericol omenirea la nivel global, ci doar o parte a ei. Nu spun că România continuă să aştepte marele cutremur şi că e amânată producerea lui nu numai de la un an la altul, dar şi de la o lună la alta de „vizionari”. Pur şi simplu am obosit să mai cred şi în apocalipsa din 2012, tot ce e legat de ea rămâne literatură ştiinţifico-fantastică, planeta merge înainte nedezminţită. Şi totuşi, dacă e un miez de adevăr? Alarma generală dată de oamenii de ştiinţă cu furtunile solare care vor face ravagii în 2013 (vor distruge tot sistemul de producere şi transport al curentului electric, vor arde aparatura existentă, de la sateliţi la pompele de apă) amintesc de profeţiile copilandrului rus, civilizaţia omenească e pusă în pericol, plasma electromagnetică solară ne-ar putea prăji şi creierul…
*
Plec mai departe. Habar nu am dacă am atins şi acest din urmă obiectiv, dacă am descoperit sursa energetică maximă, a atingerii Pământului cu Universul, a Porţii lui, nu există indicator spre ea, nu scrie nicăieri unde anume e „pe muntele Kogaion”. Intuitiv, ştiam şi eu şi Doina Popa că n-am ajuns la sursă, dar că suntem în preajma ei. Va trebui să venim în altă zi, să o luăm de la capăt cu căutarea acestei surse benefice, poate ne-am descărcat intuitiv (Doina punea în continuare bază pe intuiţia mea, eu descoperind celelalte patru surse energetice la care ea s-a rugat, în stil Reiki, pană aici). Cabana Vârful Omu şi traseul de vară până la Cabana Vârful Omu n-au cum să aibă legătură cu ceea ce căutam, mi-a strigat Doina (care venea încet în urma mea), ar fi fost la îndemâna oricui, ajuns până aici ca turist, să profite de încărcarea energetică dusă la extrem… Dar poate oamenii simt nevoia inconştientă să urce până aici anume, fiindcă se simt încărcaţi energetic! Mi-am amintit că „maestrul” D. Hristenko atrăgea atenţia în cartea lui de „Iniţiere în Reiki” asupra posibilităţii eşecului: „Este suficient ca însoţitorul sau cineva din grup, dacă sunteţi în grup, să fie necorespunzător, pentru ca tot grupul să întâmpine obstacole nebănuite” – şi să nu găseşti ce cauţi. Scot filele copiate din cartea lui D. Hristenko despre Bucegi şi-i citesc Doinei (apropiată de mine, bodogănind că pe ea n-o interesează Cabana, e pierdere de timp şi de energie să ajungi până la ea), care era tristă, prăbuşită moral, nemulţumită că n-am ajuns şi la ţintă: „Parcurgerea traseului este o experienţă minunată: o şansă pe care o aveţi pentru că trăiţi pe acest pământ”. Îţi dai seama ce importanţi suntem, dragă? „După cum spunea doctorul Barbara Ray, «Iluminarea este dreptul tău înnăscut». Şi acest traseu este primul pas pe drumul spre iluminare. Ştiţi că numai cine merită va reuşi, dar trebuie să vă acordaţi această şansă. Aveţi dreptul la ea şi nu are sens ca raţiunea să vă împiedice. Cei care trebuie să înţeleagă, vor înţelege cu siguranţă aceste lucruri”… Ce vrei mai mult decât atât? Vino-ţi în fire, lasă raţiunea în pace – mergem mai departe să cucerim cei 2507 metri, de la Cabana Omu! Va fi recordul tău personal, până una-alta, o îmbărbătez iar pe Doina.
*
Cu chiu, cu vai, urcă şi Doina până la Cabana Omu. O felicit pentru prezenţa ei aici. Doina e tot supărată pe mine, că puteam să rămânem la Muntele Ocolit şi să căutăm sursa energetică. Unde să o mai cauţi, n-ai văzut că n-o putem detecta? Nu-mi mai funcţionează intuiţia, o fi dereglând-o chiar sursa energetică legată de univers… Intru în cabană, cumpăr două căni mari de ceai şi de cafea – le bem afară. Mă enervează că vin iar grămadă nourii şi nu vedem peisajul în jur. Aşteptăm să se risipească nourii, lasă ferestre printre ei să vedem de la 2500 de metri locurile magnifice din jur, venim pe marginea prăpastiei, în spatele cabanei meteorologice. Mă simt grozav, îmi desprind mâinile de corp, sunt gata să-mi iau zborul… Nu e mare lucru să te arunci în gol, când mintea nu-ţi stă decât la sinucidere, cum îmi stă mie din 2002 încoace, mai ales: că am o presiune astrală insuportabilă pe cap. Dar e prea simplu să te arunci în gol, nu? Las la o parte faptul că n-are cine să-ţi recupereze cadavrul şi că ai fi devorat de păsări sau animale şi parcă nu-ţi convine: să mori fără lumânare şi să te transformi în strigoi, până să fii descoperit şi îngropat. Doina mă trage departe de buza prăpastiei, moartea pare un fleac, să te arunci în gol de la 2500 de metri: dar nu e nevoie să te arunci, trebuie numai să te apleci, sau să aluneci. În plus, s-ar putea să nu mori, ci numai să te nenoroceşti, ferească Dumnezeu! Lasă, n-am venit până aici, la 2500 de metri, să mă sinucid, recunosc, de faţă cu tine, nici nu mi-a trecut prin cap acum, nici măcar teoretic, să mă omor aruncându-mă într-o prăpastie, trebuie să vin singur să-mi pun un asemenea plan de sinucidere în aplicare, pe munte – deşi nu e exclus să te facă să te răzgândeşti să te sinucizi pe munte chiar „crucile” energetice ascunse peste tot, oricât ai fi de obsedat de sinucidere… E o idee. (Voi reveni)
***
Tudor Cicu, la datorie – a cincea scrisoare din vacanţă, din Grecia (dă de gol şi preţurile):
Scrisori din strainatate
5
Motto: „Tu, nihil invita dices faciesve Minerva”
Abia dupa ce vezi arena amfiteatrului lui Herodes Atticus din Parthenon, intelegi de ce se spune ca doar aici la Atena au fost rostite si abia apoi transcrise versurile batranului poet orb Homer. Aici, dar si in teatrul lui Dionisos si al lui Pericles din spatele Parthenonului, pe ale carui dale de piatra m-am asezat spre a privi scena unde odinioara se dadeau reprezentatii dupa Sofocle, Eschil, Euripide si Aristofan, simti ca Elada veche este in realitate centrul de atentie al lumii. Aici, alaturi de zei, actorii aduceau elogiul lor: soarelui, apei si dragostei. Sus pe Acropole unde am urcat in Parthenon, ne uimesc multimea de vizitatori din toate partile lumii. 
Astfel, Parthenonul pare a deveni centrul lumii. Vizitam templul lui Poseidon unde se zice ca Menelaos l-a ingropat pe Prontes Onetorides la intoarcerea sa din Troia. Pe una din aceste coloane ramase in picioare, incremenita in marmura se afla gravat numele lui Byron, inscriptie (se zice) facuta de el insusi. Apoi templul lui Hefaistos, unde se pare ca adaposteste osemintele zeului Tezeu, doar era nascut din Etra, fiica pamanteana a regelui Egeu si Poseidon, regele marilor. Coloanele templului au aceeasi vechime cu cele ale Parthenonului, mai mici insa, dar conservate mai bine. Retin ca Homer in Iliada, cantase bucuria lui Tezeu dupa ce acesta invinsese Minotaurul, ajutat de Adriadna care ii daduse ghemul cu ata pentru recunoasterea drumului la intoarcere. In Euripide mai citisem cate ceva despre Tezeu si ultima sa sotie Fedra, cea care-l inselase in privinta fiului sau Hipolit, din dorinta de a-l pierde, dar dandu-se in vileag toata tarasenia, Fedra isi va pune capat zilelor. Tezeu e socotit de grecii de ieri si de azi drept un zeu. Fusese doar regele Atenei o vreme. Facem poze in fata sanctuarului Afroditei si a lui Eros, precum si dinaintea templului vechi al Atenei. De aici de sus de pe Parthenon facem ochii roata si ne minunam de frumusetile si maretia Atenei. Vedem un oras imens, cu cladiri inghesuite, intins intre colinele de munte si mare. Facem poze peste tot. In zare ne atrage atentia muntele Lycabetus, o piatra imensa aruncata se zice, in furia zeitei Palas Atena asupra atenienilor nerecunoscatori. Sus pe munte se afla o cetate care atrage atentia turistilor. Vizitam in cele din urma si templul olimpianului Zeus, construit de Hadrian (care are si o poarta alaturata care-i poarta numele); despre templu, se spune ca a fost construit pe parcursul a 700 de ani. Doar 15 coloane au mai ramas in picioare. Coloane si ziduri, cladiri din piatra cu o vechime de peste 2000 de ani, cunoscand invazia persilor, a imperiului roman, a imperiului otoman si cate si mai cate grozavii. Vazand Parthenonul iti vine sa-ti reasezi gandurile: nu Olimpul, lacasul zeilor, a fost visul cel mai inalt al atenienilor. Suntem curiosi sa vedem piata Sintagma si cladirea Parlamentului grecesc. Nimic din ce stiam de acasa despre revolta grecilor nu zarim pe strazile si piata din apropierea parlamentului. In schimb, piata e presarata de corturi in care ii zarim pe protestatanti, ceva cam de genul celor intamplate in piata Revolutiei si Universitatii din Bucuresti de dinaintea mineriadelor. Pe strazi e un du-te-vino continuu, un adevarat furnicar de oameni, ca ne si intrebam cand mai muncesc oamenii astia calmi, nepasatori. 
Multi altii cutreiera puzderia de magazine (ceva de neimaginat) de la parterul cladirilor inghesuite intre strazi inguste si pe unde automobilele abia pot circula. Pazea! Motociclistii (in haite razboinice) iti atrag privirile. Trecem prin piete aflate de-a lungul strazilor si ne mira abundenta de pe tarabe: rosii mari (0,5-1 euro); cartofi (0,59-0,75 euro); pepeni 0.49 euro; caise (0.8-1 euro); capsuni 1.5 euro; portocale 0.59 euro; branza 4.35 euro; oua 0.12 euro buc,; piersici (1 pana la 1.98 euro); cirese 1.5 euro… etc. Ne atrag atentia negustorii care stiu sa-si atraga clientii laudandu-si cu glas tare, imbietor, marfa. Tu iarta-ma cititorule, ca aici in Elada am cazut in extaz. Cand ma gandesc ce frumos creste iarba in tinuturile patriei mele, iar aici este parlita de arsita, aproape inexistenta, imi vine sa cred ca noi suntem ingerii cazuti din cer, ca aici pe Pamant sa-si acopere sandalele de aur cu colbul albicios al pietrelor, cum imi inchipui ca aratau cele ale lui Oedip. In timp ce la noi acasa, voievozii ne privesc din catedralele si de pe peretii manastirilor incercand sa-si ascunda uimirea de ceea ce ni se imtampla. In timp ce – ah, popor al meu! – “fiecare-ti scriem aceleasi lucruri/ si fara grai stam unul in fata celuilalt/ fiecare privind aceeasi lume separat,/ lumina, intunericul lantului muntos/ si pe tine” (Ghiorgos Seferis).
22.06.2011
Tudor Cicu
PS. Primesc mesaj: „Am ajuns in Atena… citeva poze de pe drum… salutari, Tudor Cicu” – public alte două poze (ultimele primite din Grecia). Primele trei poze sunt făcute în Bucegi, dinspre Vârful Omu…
Mă bucur pentru domnul Cicu… cel mai interesant din jurnalul tău :).