Miercuri, 17 martie 2010. Nu prea reuşesc să mă adun. M-a bulversat o veste astă noapte, citită pe Internet, n-am reuşit să scap întreaga zi de mustrările de conştiinţă. Azi am fost invitat la Radio România Cultural, la ora 13.30, de Georgeta Drăghici pentru un interviu, să vorbim liber în faţa microfonului – să vin, mi-a transmis cu o zi înainte la telefon, cu cinci poeme (am citit două) şi cu o pagină din „LIS Jurnalul Online” (n-am citit nici un rând), motiv să mă mir. Pagină de jurnal online? Drăguţa Doamnă de la Radio (altfel, critic literar) m-a luat prin surprindere, îmi citise din ce scriu pe acest blog şi voia să-l anunţ public (i-am mulţumit, dar atâta ne-am luat cu vorba, că am uitat de el şi abia la plecare ne-am amintit că trebuia să-l pomenim). Ce am vorbit cu Georgeta Drăghici se va transmite două sâmbete la rând, pe 20 şi 27 martie, la ora 15.45, la „Scriitori la microfon”. Am pomenit de această întâlnire generoasă deoarece am mers cu gândul să pun pe tapet, în interviu, cazul turnătoriei la scriitorul român – mai exact la criticul român: Mircea Iorgulescu. Fără să ştiu cum să-l abordez, am sperat că va curge de la sine o explicaţie. N-o să credeţi, furat de întrebările doamnei redactor (care mi-au distras atenţia de la obsedanta mea supărare; fiindcă asta mi s-a întâmplat, astă noapte m-am supărat pe situaţia în care am fost pus de Mircea Iorgulescu), am ratat subiectul. Am plecat cu coada între picioare de la Radio. Dacă aş fi discutat cazul Mircea Iorgulescu, m-aş mai fi eliberat. Am venit pe jos spre casă, cu capul plecat, cu gândul la ce i se întâmplă acum lui Mircea Iorgulescu, am intrat în Biserica Schitu Măgureanu (atât de ciudată, e şi biserică şi schit în titlu; acest schit dă numele străzii), m-am închinat, am aprins lumânări la morţi şi la vii – degeaba, nu m-a luminat Dumnezeu, am rămas încărcat energetic negativ, pus în pielea lui Mircea Iorgulescu, de care m-am simţit legat sufleteşte până la Revoluţie. Mi-e greu să rememorez. În 1982, când Securitatea vrânceană (am locuit din 1975 până în 1990 la Focşani, venit aici prin căsătorie; din 1990 am domiciliul stabil la Bucureşti) mă hărţuia, Mircea Iorgulescu a scris despre al doilea meu volum de versuri o cronică excelentă în România liberă (unde avea rubrica de cronică literară; ziarul era condus pe atunci de Octavian Paler). Pentru mine a fost un eveniment. De un an, în 1981, mi se deschisese dosar operativ de urmărire la Focşani (în urma publicării unui poem anticeauşist, intitulat „Lanţul”), eram oaia neagră din Vrancea. Al doilea meu volum de versuri se intitula „Inima de raze” şi a apărut în primăvara anului 1982 (din cauza acestui volum directorul editurii, Mircea Sâmtimbreanu şi lectorul Gabriela Negreanu au avut necazuri, pe rând având să fie înlăturaţi de la Editura Albatros). Pe coperta acestui volum era fotocopiat un poem în manuscris, cuprins în volum, care se încheia cu versurile (bătătoare la ochi): „trage / cortina de fier: aici, în / nimica / unde zăcem în propriile noastre / excremente // păcătoşi, în / utopie”… Securitatea vrânceană era înnebunită, era un volum dedicat faraonului (nu era greu de înţeles cine era faraonul), a făcut tot posibilul să-l treacă la index („Inima de raze” a fost scoasă din biblioteci). Nu vă mai dau amănunte, că iar mă lungesc şi nu spun esenţialul. În acel context, când securiştii vrânceni îmi învăţaseră pe de rost „Inima de raze” (să demonstreze vinovăţia mea, să mă pună la zid; veneau la locul meu de muncă, la Biblioteca Judeţeană Vrancea şi mă întrebau ce am vrut să spun cu versul, dar cu versul; în situaţia în care eu refuzam să vin la Miliţie, să dau socoteală; le-am spus să mă aresteze dacă nu le convine), a căzut cronica favorabilă a lui Mircea Iorgulescu din „România liberă” (las la o parte alte cronici favorabile, inclusiv a lui Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă; habar nu am cum a ajuns cartea mea la Paris)! România liberă avea greutatea ei, ce apărea lăudabil „la ziar” intimida oficialităţile. Mai mult, în acel an, 1982, Mircea Iorgulescu a cerut să fiu primit în Uniunea Scriitorilor! Mi-a dat recomandare extraordinară, l-a pus şi pe George Bălăiţă să scrie o recomandare favorabilă la adresa mea, amândoi aveau influenţă covârşitoare în Uniunea Scriitorilor, m-a chemat să Bucureşti să depun dosarul de primire. Fiindcă primul volum de versuri (apărut prin concurs) fusese premiat de Uniunea Scriitorilor, conform statutului trebuia să fiu primit automat în Uniunea Scriitorilor… Din păcate, având dosar la Securitate, n-am fost primit în Uniunea Scriitorilor până la Revoluţie (deşi o asemenea primire m-ar fi ajutat enorm în lupta inegală cu securiştii vrânceni; dar asta e deja o altă, lungă, discuţie)! În acest context, vă daţi seama ce lovitură am primit astă noapte, când am citit în ziarul „Adevărul” de azi, pe ediţia lui online, articolul „Criticul literar Mircea Iorgulescu, «cârtiţă» la Europa Liberă”. Mi-a stat inima. La orice mă aşteptam de la el, dar să fie cârtiţă la Europa Liberă nu – e prea mult. Era un model moral. Cum adică, noi ascultam cu sufletul la gură comentariile lui de dinainte de Revoluţie de la Europa Liberă şi Securitatea din România îşi freca fericită mâinile, că „omul” lor (cârtiţa Mircea Iorgulescu) le făcea jocul? Adică el a fost trimis la Europa Liberă, infiltrat acolo? Doamne fereşte şi apără! Nu se poate. I-am purtat, de când am intrat în viaţa literară, numai recunoştinţă criticului Mircea Iorgulescu (chiar dacă, de astă noapte am început să întorc pe toate părţile punctele mele de contact cu el; de exemplu, azi, mergând spre sediul Radio România şi apoi plecând de acolo spre casă, am luat seama că Mircea Iorgulescu din anul 1982 nu m-a mai băgat în seamă, n-a insistat în următorii ani să fiu primit în US, nici n-a mai scris despre nici o carte a mea, ba chiar, ajuns la Europa Liberă m-a ignorat constant, deşi eram semnatar al protestelor anticeauşiste). La post-scriptum redau linkul articolului incriminat, pentru cei ce nu au cunoştinţă de el. Voi reveni mâine asupra cazului în sine de turnătorie şi de „agentură” (era agent al Securităţii în străinătate, nu?), scos la suprafaţă, atenţie, din alte dosare, nu din dosarul lui Mircea Iorgulescu! A păţit exact ce a păţit Eugen Uricaru, care se credea protejat, ştiind că dosarul lui e pus la „secret” (între cele 70.000 de dosare strategice, al căror conţinut nu poate fi făcut public, nepredate CNSAS, ale celor ce sunt acoperiţi şi de actualul regim postcomunist, pentru a nu pune în pericol cică securitatea naţională!) – dar a fost dat de gol de alte dosare, ale altor personalităţi turnate la Securitate, care au întrebat CNSAS cine se ascunde sub un nume conspirativ sau altul. Nu pot să nu remarc iar că Securitatea a fost diabolică, dar că şi mai diabolici au fost cei ce au cedat… Când a cedat Mircea Iorgulescu? Se spune în articol că Mircea Iorgulescu a fost racolat în 1975 (fără să i se găsească vreun angajament), că a fost transformat din urmărit în informator. Şi că abia din 1985 s-a ocupat cu adevărat de scriitori? Articolul e scris „la general”, ia de ici şi de acolo informaţia şi o exploatează, lăsând loc unor presupuneri. Oare în 1982, când scria despre mine în „România liberă” (şi ştia că am necazuri cu Securitatea la Focşani, aşa cum ştia şi preşedintele Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu şi a făcut tot posibilul să nu fiu primit în US), de partea cui era Mircea Iorgulescu? De ce a ajuns unde a ajuns?
Venind spre casă, am traversat Parcul Cişmigiu amărât, lipsit de orice bucurie sufletească (de regulă când trec pe aici îmi tresaltă inima), nici parcul nu mi-a limpezit mintea: e o lovitură şi pentru literatura română această dezvăluire, nu numai pentru Iorgulescu. În ce lume literară am trăit, de fapt? Lacul din Cişmigiu e tot golit (iarna el e golit, curăţat), pomii tot fără muguri, e atât de trist…
PS. Articolul apărut în Adevărul de azi, preluat de pe ediţia online, îl puteţi citi dând click pe http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Aici-Europa_Libera-_Sunt_Dorin-_Pardon-Mirel_0_226177968.html (cu fotografia lui Mircea Iorgulescu şi fotografia unui scriitor pe care l-a turnat şi care l-a dat de gol, a lui Bujor Nedelcovici)
Mi-ati aud aminte de locurile pe unde am trecut zilnic, petrecut multi ani, Schitu Magureanu (locuit), Cismigiu… mai zilnic il treceam… si desigur adesea intram si in biserica, era un preot batrân foarte de treaba, nu mai retin cum il chema, dar odata l-am luat mai tare pe motiv ca /trebuia/ baga pe ceasca in rugaciuni , desigur intr-e patru ochi.., a dat din umeri cu amaraciune… l-am înteles si nu m-am mai poticnit de aceasta treaba, facea slube foarte frumoase, predica bine, in sesnul ca dadea povata crestina autentica.
De Mircea Iorgulescu am tot auzit pe aici la München si nu doar de el, Europa Libera a fost un ciub de viespi otravitoare, sigur, nu bagam pe toti in oala, eu ma feresc duce vorba din auzite , cât timp nu exista dovada ca omul a fost cârtita este bine sa nu punem botul la zvonuri, dar din pacate toate zvonurile s-au adeverit cel putin privitor la R.E.L, un mit care ma tem ca va fi spulberat mai curând decât ne place sa credem. Si uite ca inca odata Paul Goma are perfecta dreptate s-ai ia in suturi pe totii, sa le dea masca jos de pe mutre…deacia totii ma indemna sa -l las pe Goma ptr ca este prea, prea dificil… , adesea când audeceam vorba de Goma pe la sedintele Apozitiei ori la vreo gradina bavareza unde continuam face literatura, acolo iesea adevarata literatura… cu sare si piper indestulat.. totii sareau ca arsi ,r epetând vesnici si la unison placa, Goma este Ok ca luptator, dar prea, prea dificil.. cunoasteti si dvs placa asta. Uite domne, ca nu Goma este dificil, adica nebun ci dificultatea sunt exact acesti indivizi care ne-a mâncat ficati.. in sensul;
ca niciodata nu puteam organiza un protest eficient, Goma insusi va ramâne singur pe baricada, vorbim de exil,, agenti reuseau intotdeauna devia, sabota orce actiune… asa cum s-a petrecut si in România dp 89.
Pe mine nu ma mai mira nimic, nu ma mai socheaza astfel de stri ptr ca de mult mi-am dat seama ca majoritatea au rahat pe bot si mânute. Acestia sunt cei care au inalturat autentici luptatori, cume ste si cazul dvs dle Stoiciu, iar un Goma îi striveste pe totii, motiv ptr care il si tin departe de Tara, il izoleaza ptr ca ei sunt atât de pitici, atât de mânjiti incât vorba aceia, lumina nu poate sta cu intunericul.
Si ma rog dle Stoiciu, care este motiv ptr care presa, scriitorimea nu face presiuni , dezbateri publice, ai -se reda dl Goma cetatenia, drepturile, ptr ca de citim Jurnalele dl Goma, vedem ca boceste dupa meleagurile tari, isi doreste tare mult o casuta pe la marginea de Bucuresti, ar trebui sa-l trage de urechi pe Basescu pâna baga un decret special ptr dl Goma, caruia s-a luat cetatenia abuziv (pt cine nu vrea sa stie), statul trebuie sa o redea nu Goma sa faca cerere, cum adica, Goma sa recunaosca abuzul nemernicilor ceausisti… pai de recunaoste ,atunci nu ar mai fi abuziva retragerea cetateniei, aita o alta fateta a lucruilor, care ne demonstreaza verticalitatea dl Paul Goma, cu toate durerile sufeltesti pe care le are, nu cedeaza, cum multi, tare multi a cedat,in frunte cu MIhaita (, fostu rege), desi sunt monarist, l-am respectat pe Mihai,. dar spun totusi fost, ptr ca singur s-a facut de cacao…
Dar ce sa o mai lungesc, ma tem ca -i trezesc pe români din somn.. sa soileasca mai departe…
O.M.
Domnule Octavian Mihăescu, mulţumesc pentru solidaritatea cu trecutul meu. În privinţa domnului Paul Goma, e deja un caz fără sfârşit. Am încercat să pun în practică o soluţie, am propus la adunarea generală a Uniunii Scriitorilor din 23 noiembrie 2009 să fie ales preşedinte de onoare al USR Paul Goma – scriitorii au fost entuziasmaţi în majoritate (e şi acea minoritate care mârîie, a foştilor tovarăşi scriitori), dar N. Manolescu a spus că propunerea mea nu poate fi pusă la vot deoarece Paul Goma refiuză să recunoască faptul că e membru al USR. De la Revoluţie până azi am tot auzit în mediile de conducere ale USR că Paul Goma este membru al USR şi că Paul Goma refuză această evidenţă. S-a intrat într-un blocaj din care nu se mai poate ieşi. Dacă ar fi fost ales preşedinte de onoare, USR ar fi avut obligaţii stricte faţă de Paul Goma, inclusiv să intervină să i se redea toate drepturile în România, să fie primit cu onoruri. Câtă vreme însă se persistă în această ambiguitate (şi din partea domnului Paul Goma, şi din partea USR), în a fi şi în a nu fi membru al USR, nu se poate ieşi la un liman. Trebuie făcut un pas înainte, dar nu teoretic. Din păcate m-am trezit luat peste picior pentru propunerea mea chiar de cei ce-i gestionează domnului Paul Goma opera în România. E greu la români să pui în practică un proiect real de recunoaştere oficială (materială şi morală) a domnului Paul Goma în România, începând cu USR. La gargară ne pricepem toţi.
Stimate domnule Stoiciu,
E posibil sa postati pe blog eseul cu care ati deschis emisiunea de ieri „Scriitori la microfon”, realizata de doamna Georgeta Drăghici, pe Radio Romania Cultural? Mi s-a parut fascinant sa aud pe cineva vorbind cu atit de mare acuratete despre ceea ce simt si eu, desi vin dintr-un cu totul alt mediu.
Sper sa pot citi / auzi din nou acele cuvinte. Va multumesc.
Maria N., Sb
Doamnă Maria N, vă răspund la pagina de jurnal de azi, 21 martie, într-un PS (linkul https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/03/ziua-mondiala-a-poeziei-zi-a-unor-cumetrii-literare-la-romani/)
Va mulţumesc încă o data pentru vorbele bune. În privniţa postării eseului-poem aici, am rezerve, l-am citit la Radio scris de mână, încă nu l-am cules pe PC, e inedit si-l pastrez deocamdata ca atare (dar poate fi ascultat).
Si pentru ca veni vorba despre informatori si turnatori…
lumea literara romaneasca are cu ce se „mandri”. Iata un text mai vechi :
Dosariada şi manierele elegante
De ce nu îmi dă pace gândul trădării? De ce iese istoria din cărţi şi se aşează la masa contemporaneităţii pentru a ne arăta că nu am învăţat nimic din trecut? Să ne fi dezvăţat şi de exerciţiul miturilor şi al basmelor în care binele şi răul se despart ca uscatul de ape? Invocaţia adevărului poate fi condamnată la inconsistenţă? Într-o lume a diversificării ştiinţifice şi culturale fără precedent să-şi fi pierdut adevărul valoarea sa de reper?
După revoluţie timp de 16 ani pare să ne fi pierit graiul, de unde până atunci, de-a lungul a kilometri întregi de dosare ne forfecam în limbă de lemn prietenii, colegii de şcoală, cunoştinţele, ba chiar rudele fără să ne gândim la perderi, ci numai la câştiguri. Compromisurile, mari sau mici, nu ne tulburau somnul. Paradoxal era bine în nebine.
Dosariada ne dezvăluie, cel puţin pe unii dintre noi, din nou gata să înţelegem ceea ce nu este de înţeles în numele unui cod îndoielnic de maniere elegante, îmbăiat într-o melasă de creştinism prost aplicat, defectuos de plural. Provocarea dosarelor aruncate în mijlocul cetăţii ne împrăştie din nou, prin şi în separatisme de atitudine, fiecare pentru sine. Cu o suspectă uşurinţă suntem de acord ca aşa-zisele mustrări de conştiinţă datorate denunţurilor oficiate cu metodă, să ne transfere nouă nopţi nedormite, bântuite de surprizele extrem acide ale dezvăluirilor forţate conjunctural. Recunoaşterea şchiopătată a unor păcate nu le şterg pe acestea de pe faţa pământului. Ne pot eventual învăţa unde stau capcanele istoriei. Dar nu, noi le acoperim cu grijă, le integrăm în peisaj pentru a nu le mai deosebi ca locuri periculoase. Autorii şi slugile lor ocupă, atunci ca şi acum, fotoliile din lojă. Securitatea şi uneltele ei se legitimează cu un rânjet murdar făcându-ne în ciudă. Structurile lor păstrate cu sfinţenie de o clasă politică inconştientă şi avidă de putere ne străbat în lung şi în lat, conducându-ne. Societatea românească se complace într-un marasm letargic. Privim specatacolul ca şi cum nu am fi implicaţi, ca şi cum usturoiul rău mirositor l-ar fi mâncat numai ceilalţi, şi este destul să ne spălăm pe dinţi ca să nu mai puţim a comunism.
Mărturisirea de informant a lui O. Brânzei ne aduce un cadou nesperat pe care trebuie să îl îmbrăcăm cu semnificaţie. El spune limpede, în limba română pe care o ştim cu toţii, că după revoluţie a fost din nou solicitat să întocmească note informative şi să răspândească zvonuri diversioniste. Ce facem noi? Dăm din umeri, aprobăm savant şi iscălim mai departe articole de indulgenţă. Oameni buni! aparatul represiv nu a încetat din viaţă în decembrie 89! Şi-a schimbat numele ce-i drept, dar canalele de colectare şi de răspândire a mizeriei au rămas în funcţiune şi au servit mai departe arivismul unora şi foamea de putere a altora. Ce ne-ar putea face să credem, locuiţi cum suntem de minciună şi trădare, că un colaborator sau altul şi-ar fi schimbat năravul? Să-i credem pe informatori că nu ne-au vândut şi în ultimii 16 ani ? Psihologic vorbind, nu văd cum aceste structuri de caracter şi comportament ar fi devenit peste noapte altceva, şi-ar fi renegat scopul foloaselor personale pentru a dori brusc binele naţiunii. Eu, cel puţin, nu cred în astfel de minuni minunate. Îndemânarea retorică a păcătoşilor nu încearcă altceva decât o proaspătă manipulare. Nu cred în bunele intenţii patriotarde ale semnatarilor de angajamente, tot aşa cum nu cred nici în şantajul ca izvor al renunţării la demnitate. Aceşti oameni au vrut ! să colaboreze. Cei care nu au vrut au suportat rigorile refuzului. Pentru unii a însemnat blocaj de carieră sau ani grei de puşcărie iar pentru alţii moartea.
Ce anestezic să ne fi fost administrat ca să nu ne mai cinstim eroii, ci în mod pervers să plângem foarte uman pe umărul celor care au trăit mereu bine şi cărora nu le-a fost prea mult să se înfrupte din icrele negre ale stăpânilor? Ce anomalie morală ne poate împinge să nu iertăm criticile mai zgrunţuroase ale lui Paul Goma, dar să ne înrolăm în corul ce îl reabilitează pe Sorin Antohi? Să fie respectul pentru contribuţia intelectuală? Nu poate fi pentru că şi unul şi celălalt au prestat valoare.
Din noi supurează acelaşi oportunism menit să ne asigure drumul neîmpiedicat către autoritate, către realizarea proprie, către avantajele personale. Dăm şi luăm mită pentru a netezi calea spre topul ierarhiilor prezentului. Subteran funcţionează sistemul proptelelor întru „edificarea” şi managementul propriei cariere. Ciudată „măreţie” a toleranţei intolerante. Prometeu a riscat încătuşarea pentru binele comun şi noi, bieţii, îl absolvim pe Hefaistos de a-i fi înfipt pironul gros de fier în piept.
Liviu Cangeopol, singur, din îndepărtata diasporă, se şterge de pe listele dizidenţilor, protestând astfel împotriva atitudinii cu două capete.
De o parte democraţia mult dorită şi lăudată, de cealaltă îngăduirea foştilor şi posibil actualilor delatori, cuţitelor cu două tăişuri, cuielor cu două capete, ocupanţilor a două luntri. Prăbuşiţi în dezorientare sper să reuşim să eliberăm până la urmă speranţa din vasul cu capac al Pandorei. Copiii născuţi după revoluţie o merită. Atitudinea noastră se constituie în carantina ce trebuie să îi ferească de microbii unei societăţi bolnave infestată de abominabilele metode comuniste. Toţi cei ce îşi doresc o pătură conducătoare sănătoasă să facă un pas înainte, să iasă din rând! Mulţumim!
De luat aminte. Excelent text, care dă greutate temei. Mulţumesc.