Părintele stareț de la Mănăstirea Putna: să ne întrebăm mereu, cântărind sincer – Cum e inima mea azi? Am cerut iertare

Luni, 17 octombrie 2011. Aici București: sunt 4 grade afară când scriu aici, plouă mărunt și bate un vânt tăios, puternic (îndoaie copacii, tip viscol), întreaga zi am tremurat în apartament – în această seară s-a dat drumul la căldura „centralizată” și la noi (caloriferele sunt „călâi”, nici calde, nici reci, dar contează, s-a mai dezmorțit atmosfera în apartament; s-a întârziat și datorită apartamentului aflat în șantier de deasupra apartamentului meu, nesimțirea noilor proprietari depășind orice bun simț). Din acest an avem instalate „repartitoare” (avem o datorie de 1.000 de lei fiecare locatar, fiindcă ni le-au instalat pe scara de bloc), vă dați seama că se va face economie la sânge, prin micșorarea temperaturii în apartamente, crescând nota de plată la întreținere. La Suceava și la Văleni, unde am fost cazat (participant la Zilele Bucovina literară – 70 și Festivalul-concurs  de poezie Nicolae Labiș), erau caloriferele calde din prima zi când am sosit, pe 11 octombrie. Am fost plecat de acasă șase zile.

Iar am nimerit, am publicat la Suceava, în noaptea de sâmbătă spre duminică, la hotelul Gloria (întors de la munte, de la Văleni-Stânișoara, comuna Mălini, unde n-am avut Internet sau semnal pentru telefonul mobil; am fost cazat o noapte la pensiunea „Nedeia” de cinci margarete a primarului din Mălini), o nouă pagină de jurnal online din rezerva mea de texte, adusă pe stick (memorie USB), pentru orice eventualitate. Am bănuit că n-o să ajung de la Mănăstirea Putna la București în timp util, să reușesc să scriu aici. N-am avut parte decât de trei ore de somn peste noapte, culcat la ora 3 în noaptea de sâmbătă spre duminică, degeaba m-a certat Doina că nu mă culc, având în față perspectiva unui drum de o zi la volan. După ce am scris pagina de jurnal online de sâmbătă, în direct (pe laptopul fiului meu, cu modem de Internet Cosmote; dar hotelul din Suceava avea și el wireless), am publicat-o pe blog, am corectat-o și i-am pus etichete, apoi am publicat pe Jurnalul de Vrancea online, la Opinii, textul meu de duminică (adus și el pe stick), intitulat „S-a depășit orice limită a bunului simț public”, i-am pus și lui etichete (plus citate scoase în evidență, așa e formatul rubricii). Abia după aceea am publicat pagina de jurnal online de ieri, programând-o să apară la ora 23.15. Am salvat astfel aparențele. Aseară am urcat bagajele acasă, la București, la ora 23.30, cu Doina care s-a prăbușit la pat (a dormit 12 ore în noaptea spre luni), i-a fost rău în mașină, ca niciodată, rău și rău – nu știe ce i s-a întâmplat, avea semnele răului de mașină, deși a stat pe scaunul din față, din dreapta mea (rău pe care nu-l au cei ce stau în față în mașină și privesc numai înainte), sau semnele unei colici biliare (a pățit exact ce am pățit eu nu demult, tam-nisam, acasă; a luat pastilele pe care le mai aveam eu; bănuiește că i se trage de la atâta mâncat pe unde am fost; ea, de regulă, are grijă de siluetă) sau pur și simplu semnele că a fost deocheată, inexplicabile. Vă dați seama că numai de grija blogului n-am mai avut chef aseară… Insist pe acest amănunt, al onorării scrisului meu zilnic aici, pe blog, fiindcă a devenit o problemă – el mă ține legat de mâini și de picioare, a devenit o corvoadă când plec de acasă și am program încărcat de onorat, nu mă lasă să dorm și a doua zi sunt moleșit.

Ieri, duminică, ne-am propus să plecăm de dimineață la Mănăstirea Putna, să prindem slujba. Pus pe picioare după 6, m-am bărbierit, am făcut bagajele, am mâncat frugal (hotelul asigură micul dejun) și am plecat spre Mănăstirea Putna. Aseară ne-am despărțit de poeta Carmen Steiciuc, minunata organizatoare a Festivalului N. Labiș, întorși de la Mălini la ora 19 – invitații ei erau cazați în hotelul Gloria din Suceava, veniți din țară (de la Chișinău, Timișoara, București, Iași, Bacău, Cluj, Bistrița, Botoșani), care au plecat fiecare după interes duminică. La ora 9.45 am pătruns cu greu în biserica încăpătoare a Mănăstirii Putna, arhiaglomerată (nu-mi vine să cred, mereu descopăr o lume paralelă aceleia de pe stradă, România profundă există și la slujbele unor asemenea biserici din mănăstiri arhipline; vă vine sau nu să credeți, majoritatea era formată din tineri credincioși, din copii și din femei; bărbații prezenți ocupau partea dreaptă a bisericii; toți gătiți, înarmați cu o răbdare extraordinară să stea patru-cinci-șase ore în picioare, îngrămădiți, să asculte corul călugărilor și vocile sau cântecele preoților de aici; abia reușeau unii să se pună în genunchi, la citirea Evangheliei, din cauza numărului prea mare prezent la slujbă, n-aveau loc să se pună în genunchi; biserica are microfoane și din orice punct ai asculta slujba se aude perfect, cu o dicție ireproșabilă a tuturor călugărilor de la strană sau a ieromonahilor de la altar). Am reușit să ne strecurăm, eu cu Doina, până la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din biserică, unde am stat mai mult pe un picior, îngrămădit – dar eram mulțumit că văd icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni în față și că aveam în dreapta energia ctitorului acestei biserici. Două ore (la ora 12 s-a terminat slujba) am plutit, recunoscând momente ale slujbei și vocea inconfundabilă a starețului Mănăstirii Putna, Melchisedec Velnic (duhovnicul meu) – nu-l puteam vedea din cauza aglomerației (nu e exclus să fie o asemenea aglomerație deoarece cei prezenți știu când slujește prea cuviosul stareț, considerat un părinte clarvăzător). Am prins partea importantă a slujbei, în două rânduri Doina mi-a spus (când corul călugărilor înălța rugi speciale către Dumnezeu) că pot să mă rog, „acum rugăciunea are putere”. Dar la ce să mă rog eu? Nu mai am la ce să mă rog, de câte ori mi-am dorit ceva (fără să mă rog), nu s-a înfăptuit. Anul acesta am avut parte de ciudățenii, i-am mulțumit lui Dumnezeu când mi-a făcut un bine și m-am abținut de la orice judecată atunci când mi-a făcut rău. Sincer, mă tem să mă rog, să nu se întoarcă împotriva mea rugăciunea, „pe invers”… Am așteptat să se termine coada la împărtășanie (un ieromonah le ținea mâna pe cap enoriașilor, altul le dădea lingurița cu vin împărtășit; se pot împărtăși numai cei ce s-au mărturisit, au ținut post, s-au căit și n-au mâncat înainte de a veni la slujbă). Îi invidiez pe toți cei ce se împărtășesc, au această voință de a spera în mai bine, mai frumos, mai luminos (ei se bucură de viață și de atenția lui Dumnezeu). Uimitor, au fost două cuvântări de-a lungul slujbei, cu totul semnificative, din păcate n-am putut să-mi notez nimic din cauza îngrămădelii din biserică. La final a vorbit și părintele stareț Melchisedec, a amintit de „oamenii raționaliști”, de faptul că numai cei cu inima frântă și smerită îl au pe Dumnezeu și că în „cuptorul dragostei lui Dumnezeu” trebuie să ne regăsim, „aveți acces la cuvânt”, a amintit de cei morți, sfinți sau nu, că „și ei au avut trup” și că darul suprem de la Dumnezeu e libertatea: „să trăim cuviincioși, cu frică de Dumnezeu și să ne întrebăm mereu, cântărind sincer: Cum mai e inima mea azi?” Apoi am stat la coadă pentru a fi miruit de un ieromonah (pe frunte și pe cele două mâini), închinat la icoanele mari și am primit un pumn de anafură (pâine sfințită la Liturghie). Am uitat să vă spun: la Putna a nins abundent, munții cu brazi erau înzăpeziți, de o frumusețe fără seamăn… Am întârziat în curtea mănăstirii, după ce am aprins lumânări la morți și la vii, am așteptat să se pregătească părintele stareț Melchisedec pentru două botezuri (la biserica adiacentă, paraclis; era împreună cu Părintele Dosoftei, cel îndrăgostit de literatură), am primit binecuvântarea, am cerut iertare că nu pot să mai stau la Mănăstirea Putna, că trebuie să plec azi. Am cumpărat de la magazinul mănăstirii obiecte sfințite, după puterile noastre (obiecte simbolice bune de dăruit și de păstrat în casă). Am oprit mai apoi la Arhondaric (hotelul de lux al mănăstirii; are tot confortul lumesc, mai puțin televizor), i-am dăruit Părintelui Isac din ce am cumpărat la Rădăuți, în drumul de la Suceava la Putna (alimente de care au nevoie la mănăstire și fructe exotice), ne-a invitat la masă (erau o grămadă de pelerini la masă). Totul aici, la Mănăstirea Putna mi-a devenit familiar și ne simțim mândri că nu numai părintele stareț ne ia în seamă, ne recunoaște, ne pomenește în rugăciunile lui. L-am întâlnit la Arhondaric și pe Părintele Marcu (întors din primăvară de pe Muntele Athos), el se ocupă de editura mănăstirii, e un intelectual aparte, din nefericire a fost iar bolnav cu plămânii, se neglijează, sper să ne revedem la București (unde el stă, trimis al mănăstirii)… Am plecat la ora 14.15 de la mănăstire (care e la câțiva kilometri de granița cu Ucraina), am cumpărat trei feluri de mere de la marginea Fălticeniului, unde am băut și o cafea (Doina întârziind afară, să-și mai revină; îi era rău fără motiv). Ne-am oprit la fratele meu la Adjud, am mâncat două clătite (pe restul clătitelor le-a trimis fiului, lui Laurențiu), am băut o cafea, am primit în dar vin roșu-roșu și borcane de dulceață, gem sau compot, gătite de Mariana Glod-Stoiciu. Normal ar fi fost să ne oprim și la sora mea din Focșani, Ita, dar Doinei i-a fost rău, voia să ajungem acasă cât mai repede, a mers și cu geamul deschis, era convinsă că numai la București își va reveni. Azi Doina și-a revenit.