Luni, 22 martie 2010. Am căutat pe site-ul oficial al USR (şi al ASB) Statutul nou al USR, votat de Conferinţa USR din 17 iunie 2009, nu l-am găsit. Un site mai neglijent, mai prost actualizat decât cel al USR nu e întrecut decât de cel al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti-ASB, ambele, am constatat, date în gestionarea lui Horia Gârbea (care, în schimb, aud că s-a autopremiat la USR pentru blogul personal!). Lipsa de profesionalism e legată de reaua-credinţă a celui ce-l îngrijeşte, şi e bătătoare la ochi. Sau e vorba de indolenţă? E o lipsă de respect flagrantă la adresa scriitorilor. Mă întreb dacă nu anume se persistă în această situaţie, USR neavând nici un interes să fie transparentă. Nu mă mir, astfel, de ce scriitorii de rând ai USR habar nu au cum arată acest nou statut al Uniunii Scriitorilor din România. Las la o parte faptul că noul Statut ar fi trebuit trimis tuturor scriitorilor prin poştă de când era în proiect… Îmi amintesc de enervarea conducerii USR la Conferinţa de modificare a Statutului, care nu voia să audă de criticile aduse unor articole. La Congresul USR s-a manifestat aceeaşi iritare în faţa celor ce doreau să se schimbe Statutul. E într-atât de resemnat scriitorul român, care primeşte cu capul plecat ce i se dă din partea USR? Sunt cauze pierdute printre articolele acestui statut, care pe unii dintre scriitori, vizaţi de conţinutul lor disciplinar (de exemplu, din comisia de excludere; mă mir că nu s-a introdus şi cum se ia corect poziţia de drepţi), ar putea să-i afecteze nu numai moral. N-am să înţeleg niciodată de ce s-a forţat nota prin introducerea „măsurilor coercitive” în Statutul USR, transformat în statut de partid, unde trebuie să asculţi orbeşte de liderul suprem. E incredibil că poţi fi exclus din USR fiindcă aduci critici USR (fie şi critici „constructive”), critici care pot fi catalogate drept „daune materiale şi morale”. Sau dacă aduci critici membrilor „nemuritori” ai conducerii USR!
Sincer, m-am întristat scriind aceste rânduri. Fac parte din „conducerea” neretribuită a USR (din Consiliul USR) şi am luat păcăleală: la Conferinţa pentru votarea noului Statut n-am auzit de Comisia de Excluderi din USR. Am auzit de existenţa ei abia la primul nou Consiliu al USR, când pe ordinea de zi s-a pus problema alegerii membrilor acestei „Comisii de Monitorizare, Suspendare şi Excludere” (asta e denumirea completă), care să taie şi să spânzure. Atunci am cerut să văd forma finală a modificărilor aduse Statutului USR, statut publicat după ce fost înscris la Tribunal (pe 24 august 2009). Ştiam de existenţa acestei Comisii din proiectul de Statut al USR (proiect făcut de preşedintele USR, N. Manolescu), dar credeam că s-a renunţat la excludere. Iată că nu s-a renunţat… Las pentru mâine transcrierea regulamentului acestei Comisii de Excludere din USR aberante. Azi vă dau de gol propunerile mele la Proiectul de Statut, trimise conducerii USR, în 2009, cu mult înaintea Conferinţei, în care atrag atenţia asupra abuzurilor ce se pot face şi de aici înainte cu Statutul USR în mână, statut care ai impresia că nu e întocmit să apere interesele scriitorului de rând, ci interesele conducerii USR. Fiind în continuare ciudat că în USR membrii de rând stau la dispoziţia conducerii USR, şi nu cum e normal: conducerea „aleasă” a USR să stea la dispoziţia membrilor de rând ai USR. Dar aşa e la scriitorul român, cum dă de gustul puterii, cum îşi dă în petic. Propunerile mele:
Legat de Proiectul de Statut al USR (voi cita aici din el). În principal, două propuneri:
1. În condiţiile în care din anul 2007 scriitorilor români li s-a schimbat statutul, e clar că toţi au dreptul la acea jumătate de pensie în plus „de la stat” (las la o parte indemnizaţia de merit), orice atingere a intereselor lor materiale este condamnabilă prin tribunal. Trebuie să se elimine din noul proiect de Statut al USR „excluderea” (ea e cuprinsă, culmea, şi în titlul „Comisiei de Validare, Suspendare şi Excludere”). E de ajuns „suspendare din USR” (deşi eu nu sunt de acord nici cu ea), cu amendamentul că scriitorul suspendat îşi poate reintra imediat în drepturi dacă plăteşte cotizaţia. Întregul articol 8 din Anexa 2 legat de Regulamentul Comisiei de Validare-CV trebuie exclus („CV propune excluderea pentru încălcări grave ale prevederilor prezentului Statut din cap. 1 art. 2, care au adus prejudicii materiale şi morale USR, ca şi pentru încălcarea legilor ţării sau pentru fapte care cad sub incidenţă penală.” – Totul e interpretabil, dacă scriitorul are o atitudine critică – e opinia lui – faţă de conducerea USR şi conducerea USR consideră subiectiv că i s-au adus „prejudicii morale”, trebuie exclus? E aberant. Există o Comisie de Onoare, ea poate judeca asemenea cazuri fără să ia măsura excluderii. La fel, dacă are un accident de circulaţie, cu omor din culpă, Doamne fereşte, trebuie exclus? E iar aberant).
2. Nu trebuie acceptată apariţia membrilor „stagiari” ai USR („Art. 7. Membrii USR sunt: a) stagiari (în primii cinci ani de la primire)” – aceşti stagiari vor deveni o sursă de corupţie (Comisia de Validare şi aşa este acuzată de corupţie), forţând titularizarea. Nu pot fi „scriitori stagiari” – ori sunt, ori nu sunt scriitori (ori îi primim în USR, ori nu ca scriitori). Cine a auzit de „scriitori români stagiari”?
Alte câteva adnotări: trebuie rescris Art. 2 din proiectul de Statut al USR (insist pe acest proiect fiindcă numai scriitorii din conducerea USR au habar de el; n-a fost trimis tuturor membrilor USR, să fie amendat). Citez: „USR îşi interzice promovarea ori aderarea la atitudini şi activităţi contrare demnităţii şi libertăţii umane, ca şi libertăţii de opinie şi de expresie”. Cum adică, USR îşi interzice… libertatea de opinie şi de expresie? Scriitorul fiind în mod expres beneficiarul libertăţii de opinie şi de expresie, trebuie subliniat în articol separat (cum era în vechiul statut al USR) că „Dreptul la opinie şi libertatea de expresie… sunt principii de bază ale existenţei şi activităţii USR”… Apoi: la Art. 10 (la obligaţiile membrilor USR), litera d), cu „să manifeste grijă faţă de păstrarea prestigiului USR” – ce prestigiu? Prestigiul e abstract, discutabil, prestigiul nu poate fi cuantificabil, e doar o vorbă în vânt (dar obligaţia asta poate fi aplicată abuziv). Totodată, trebuie eliminată „legarea de glie” a scriitorului (Art. 15: „Candidaţii la calitatea de membru al USR solicită în acelaşi timp calitatea de membri ai Asociaţiei pe raza căreia domiciliază. Ei pot deveni membri ai altei Asociaţii numai prin schimbarea domiciliului”), fiecare n-are decât să opteze pentru ce filială doreşte să-i fie membru – să nu conteze domiciliul. Apoi, Consiliul USR (care ratifică) trebuie să se întrunească trimestrial obligatoriu, nu de trei ori pe an, cum se doreşte prin noul proiect de Statut al USR. Pe de altă parte, nu e subliniat explicit rolul sindical al USR. Nu e pomenit nici cine numeşte şi ratifică redactorii-şefi la revistele ce apar sub egida USR şi la editura USR. De ce? Se lasă loc jocurilor de culise, care au funcţionat până acum, „gaşca” de la conducerea operativă a USR punându-şi „oamenii” în funcţii, „pe şest”. În sfârşit, trebuie stipulat în noul Statut că preşedintele USR e incompatibil cu alte funcţii înalte de reprezentare în stat… Într-o lume scriitoricească românească pasivă, însingurată (indiferentă faţă de propria-i condiţie şi faţă de statutul breslei din care face parte, ignorată de cititori şi autorităţi), USR ar trebui să întindă punţi de legătură între membrii ei. Cum era de aşteptat, şefii USR n-au ţinut seama de propunerile mele.
PS. Cer scuze cititorilor acestui site / blog /web pentru desele întreruperi ale serverului lui, pentru faptul că sunt ore întregi când nu puteţi să-l deschideţi. Din păcate, serverul (performant în sine, de ultimă oră) e instalat într-o zonă în care se taie curentul aproape zilnic – se tot spune că se aduc îmbunătăţiri la reţeaua electrică şi de aceea, dar lucrările trenează. Vă rog să aveţi îngăduinţă…
CMSE, pe scurt Comisia de Excluderi din USR pare a fi o încercare de legalizare „democratică” a liberului arbitru, folosit până mai ieri împotriva colegilor incomozi, a nesupuşeniei unora, sau întorcând medalia, pentru netezirea ascensiunilor pe cât de spectaculoase pe atât de râvnite. Se îngroaşă o birocraţie care, în final, sucombează tot în braţele puterii. Hainele împăratului rămân la fel de transparente.
Aş da un exemplu de abuz care nu a beneficiat de mecanismul unei CMSE.
Vor fi împiedicate abuzurile în noua formulă ? Vârfurile ierarhice vor deveni mai oneste si mai interesate de binele general ?
De ce oare mă îndoiesc ?
Războiul stelelor – sau Cazul Liviu Ioan Stoiciu
Urmăresc cu strângere de inimă ceea ce aş numi, cu un titlu din cinematografie: Războiul stelelor, disputele prea îndelungate asemeni tranziţiei României către democraţie, schimburile de replici, mai mult sau mai puţin academice, din sânul comunităţii scriitoriceşti române. S-au conturat două tabere, ce îşi încrucişează spadele deasupra unui somn al raţiunii.
Cităm adesea sintagma „la început a fost cuvântul”, fără să ne pătrundem de adevărul că el, cuvântul, este izvorul tuturor lucrurilor, şi, implicit, originea multor neînţelegeri între care nu există întotdeauna diferenţe de fond sau, dacă ele există, îl mânuim ca pe o armă a cărei forţă o ignorăm mai degrabă deliberat decât din inocenţă.
Fiind vorba despre cuvinte, entităţi abstracte cu care trebuie să operăm în procesul comunicării, simt nevoia să observ că, în ciuda faptului că ele sunt şi instrumentele de lucru ale celor care scriu, pot deveni săgeţi otrăvite, de a căror ţintă nu se prea îngrijeşte nimeni. Războiul stelelor noastre scriitoriceşti stă din plin mărturie.
Disputele stârnite de publicarea paginilor de jurnal semnate de Paul Goma au căpătat aspectul unor răfuieli mai vechi sau mai noi, care nu au prea multă legătură cu literatura.
Potrivit canoanelor teoretice, jurnalul este o specie literară, specie în circumferinţa căreia un autor are „permisiunea” să aştearnă pe hârtie ce crede el de cuviinţă. Nu ne este cunoscută la noi vreo lege care să stabilească marginile gândurilor autorului. Singura graniţă este propria graniţă, aflată la îndemâna celui ce scrie, dictată de conştiinţă şi gust, şi pentru care nici o editură, ziar sau publicaţie nu trebuie să îşi asume răspunderea. Pornind de la aceasta, Paul Goma are dreptul să scrie ce doreşte, când doreşte şi cum doreşte, abordând genul literar pe care îl consideră adecvat.
Pe scurt, este vorba despre libertatea cuvântului sau a expresiei, drept garantat prin lege în toate formele de stat democratice.
Să ne amintim, nu fără pietate, că în anul 1985 inginerul Gheorghe Ursu murea bătut în beciurile securităţii, pentru îndrăzneala de a fi scris, tot într-un jurnal, despre nemulţumirile sale la adresa regimului comunist.
Timpurile de după revoluţia din decembrie 1989 au consfinţit, printre altele, şi dorinţa arzătoare, a atâtor oameni ai scrisului, de a se exprima liber şi neîngrădit. Perioada istorică neagră a literaturii de sertar – adică a literaturii interzise sau aducătoare de suferinţă şi moarte – a încetat sau cel puţin aşa am crezut mulţi dintre noi. Iată că, la 16 ani după revoluţie, spectrul unei noi literaturi de sertar îşi face apariţia pe cât de insidios, pe atât de triumfător, prin hotărârea Comitetului Director al USR – la conducerea căruia se află ales şi trecător cunoscutul critic literar şi politician Nicolae Manolescu. Degetul acuzator a fost investit în şedinţa cu pricina să arate spre antisemitismul lui Paul Goma, având ca urmare nemijlocită demiterea din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei Viaţa Românească a poetului şi scriitorului Liviu Ioan Stoiciu.
Ce vreau să spun cu aceasta: că scrierilor lui Paul Goma, supuse deja unei cenzuri de presă, hiperbolizată acum şi de acuzaţiile aduse de USR, nu le ramâne altceva de făcut decât să îşi caute un sertar bine dosit în ţara de adopţie. Şi poate nu numai ele? Întrebarea devine legitimă.
Nu sunt în măsură să dezbat afirmaţiile lui Paul Goma referitoare la evreii din Basarabia, care, oricum, fără o confirmare istorico-ştiinţifică serioasă, alunecă în derizoriu, şi nici nu intenţionez să vorbesc aici despre valoarea literară a scrisului său. M-am străduit însă, să înţeleg cu ce anume s-a făcut vinovat Liviu Ioan Stoiciu publicând paginile de jurnal deja apărute. Este oare el vinovat de conţinut? Este el vinovat că tonul şi maniera lui Paul Goma de a scrie sunt uneori prea încrâncenate, acid justiţiare, că nu se sfieşte să citeze liste întregi de colegi într-ale scrisului, punându-i sub incidenţa unor acuzaţii foarte vehemente? Aproape toţi suntem de acord că Paul Goma aruncă uneori, de la Paris, cu pietre, precum tot aşa de bine ştim că de multe ori are dreptate. Putem să fim de acord sau nu cu părerile lui Paul Goma, putem să îl credem sau nu pe Paul Goma. Dar ce îi putem reproşa lui Liviu Ioan Stoiciu, care este ferm convins că am câştigat libertatea de expresie pentru a o folosi, pentru a da publicităţii texte ce ilustrează infinita diversitate de păreri a lumii în care trăim? În numele legii „victimelor colaterale“ a trebuit el să înfrunte pumnul neiertător al unei organizaţii civice care înglobează o mare parte a stelelor scrisului românesc? Pentru ce a trebuit ca o altă galaxie de stele să se supună etichetei de legionari sau de oameni lipsiţi de valoare? Să fi apărut nostalgia Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste?
Indiferent de motivele care l-au împins la fapte şi la vorbe, Nicolae Manolescu, din scaunul puterii sale administrative, nu ar fi trebuit, mai degrabă, să-şi păstorească turma în spiritul dialogului şi al toleranţei, evitând dezbinările de care, oricum, USR nu duce lipsă? Şi dacă a provocat război neîmpăcat între supuşii săi, nu a dovedit el oare că îi lipsesc calităţile reale de conducător aflat acolo, printre altele, şi pentru a calma spiritele?
Nicolae Manolescu şi-a folosit investitura pentru a împinge toate stelele într-o bătălie mai degrabă personală decât menită să slujească adevărul şi libertatea, ce nu se va încheia probabil prea curând, şi care va lăsa din nou un gust amar celor care vor trebui să vindece stricăciunile şi să însenineze firmamentul.
Ce s-a gândit Nicolae Manolescu în seara precedentă publicării comunicatului USR? Că va trece neobservată cenzura aplicată după vechile tipare, sacrificând redactorul căzut nevinovat în vârtejul unor răzbunări dorite tainice, dar atât de evidente? Greu de crezut.
Orice i s-ar putea reproşa lui Paul Goma, un lucru însă nu i se poate contesta: calitatea de dizident cu „D” mare, ca să îl parafrazez pe acuzatorul lui de astăzi care, după mineriade, îl numea omul cu „O” mare pe preşedintele de atunci şi de mai apoi, Ion Iliescu. Pentru a doua oară, Nicolae Manolescu încearcă să scape naţia română de cel care a avut curajul să stea cu pieptul gol în faţa sălbăticiei securităţii. Prima dată a fost când a ridicat două degete la excluderea din USR, în 1977, a unui Paul Goma făcut inofensiv prin întemniţare. Să fie acesta motivul ascuns cu grijă sub mantaua corectitudinii politice? De ce să fi făcut uz de puterea sa asupra revistei Viaţa Românească, pentru a-şi exprima încă o dată dezacordul faţă de dizidenţa necurmată a lui Paul Goma? Şi astăzi, acest bărbat curajos şi neînduplecat este ţintuit în soarta sa de dizident din care nu găseşte ieşirea. Dat afară din USR, dat afară din România comunistă, el aşteaptă de 16 ani să i se înapoieze drepturile ridicate prin abuz, recunoscându-i-se, în felul acesta, meritele inegalabile în lupta anticomunistă.
Să îi fi fost interzis lui Nicolae Manolescu să facă gestul nobil şi recuperator al repunerii în drepturi şi al înapoierii carnetului de membru al USR, nedreptăţitului luptător anticomunist, condamnat să rămână departe, atunci, ca şi acum, de ţara pe care a iubit-o? Sau ce invidie sau furie ar putea fi atât de mare încât să determine faptele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, al cărui rost ar fi şi acela de a-şi apăra şi sprijini „enoriaşii”? Potop de întrebări la care răspunsurile se lasă aşteptate. Ori poate va fi crezut Nicolae Manolescu că scriitorul de la Paris va renunţa, în felul acesta, la luptă?
Emil Cioran scria undeva: „Greşim când ni-l imaginăm pe exilat ca pe un personaj care abdică, se retrage şi rămâne în umbră, resemnat cu nenorocirile lui, cu condiţia de obiect netrebuincios.[…] Cel care a pierdut totul, păstrează, ca pe o ultimă salvare, speranţa gloriei sau a scandalului literar. Consimte să renunţe la tot, în afară de numele lui.“
Să nu fi meditat la acest lucru preşedintele USR, înainte de a se pronunţa public? Cum ar fi fost dacă Nicolae Manolescu ar fi restituit, într-o şedinţă publică şi într-un spirit democratic veritabil, carnetul ridicat în vremuri de tristă amintire, ca pe o recunoaştere implicită a unei greşeli mai vechi, curmând astfel onorabil reproşurile ce i se aduc. Aici îl voi cita pe Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, care, într-un articol publicat în Ziua, recomandă viitorului şef al Uniunii ca breasla să “nu devină o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice”.
Iată ce publica Gardianul în numărul din 6 decembrie:
La nici şase luni de la alegerea sa în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu a decis să plece în Franţa, ca şef al Delegaţiei Permanente pe lângă UNESCO, de la Paris. „Nu am cum să părăsesc conducerea Uniunii Scriitorilor pentru că sunt un organ ales”, ne-a declarat Nicolae Manolescu. „Nu ştiu deocamdată când voi pleca, cert este că nu voi părăsi Uniunea”, a promis proaspătul diplomat.
S-ar părea că tributul plătit, nu se ştie cui, de către Nicolae Manolescu pentru obţinerea numirii la Paris, el însuşi acuzat de antisemitism cu o vreme în urmă, a fost răscumpărarea vinei proprii prin punerea la zid a lui Paul Goma şi pedepsirea redactorului „nedisciplinat“. Ciudată şi dezonorantă strategie. Inacceptabilă toleranţa celor care au acceptat jocul.
Toate acestea se întâmplă în anul în care Paul Goma a împlinit 70 de ani şi când noi ar fi trebuit să îl sărbătorim, dacă nu ca pe un erou, ce incontestabil este, măcar ca pe vocea noastră a tuturor care a înţeles să vorbească atunci când noi stăteam pe margine în „rezistenţa prin cultură”.
Mulţumim Paul Goma, să ne trăieşti. La mulţi ani !
Manolescu ne-a ajutat să deosebim încă o dată oportunismul de demnitate, onoare şi curaj.
Să nu se fi gândit nimeni din Comitetul Director că există şi cuvântul conciliere, sau chiar reconciliere, prin care oamenii civilizaţi îşi pot da mâna pentru a încheia duşmăniile răspândite pe tot felul de liste?
Pe o astfel de listă s-a aflat şi Leonard Oprea, înfocatul apărător al deciziei profesorului universitar Nicolae Manolescu? Se pare că da. Scrisoarea sa deschisă, către profesorul Nicolae Manolescu, începe cu urări pioase de pace, linişte şi bucurii senine în numele lui Dumnezeu, după care continuă într-o manieră festivistă înfăptuirea epistolei, menită să adâncească dezbinarea şi să împiedice pacea care ar duce la încheierea războiului stelelor.
Am citit într-o mărturisire a lui Leonard Oprea că, fiind deranjat de la rugăciune într-o biserică vestită din Occident, s-ar fi întrebat de ce Dumnezeu l-a părăsit, Eli, Eli, lama sabachthani ? Se întreabă el astăzi, oare, dacă Dumnezeu l-a lăsat ori l-a îndemnat să îşi abandoneze confratele de dizidenţă, Paul Goma, şi pe colegul de breaslă, Liviu Ioan Stoiciu, în graba sa de a arunca anatema asupra mediocrităţii luând partea puternicului zilei? Este drept, în scrisoarea sa deschisă nu pomeneşte nici un nume. Incriminarea nu poate avea loc, dar „iacobinismul de mahala“ pare a fi un concept atotcuprinzător, în care încap toţi cei care nu îi împărtăşesc opiniile. Indirect, ca la biliard, se rostogolesc în această categorie şi cei doi nepomeniţi, dar nu despre mediocritate şi valoare s-a vorbit în şedinţa USR, ci despre antisemitism şi cenzură.
„Sihastrul de la Boston”, cum se autointitulează Leonard Oprea, şi-a întrerupt meditaţiile întru Iisus Christos şi a părăsit capela rugăciunii pentru a se împietri sub blestemul vântului de primăvară pomenit de Nicolae Filimon, devenind statuie sub ochii celui pe care îl apără, câştigând dragostea lui târzie, şi cine ştie… câte alte daruri.
Crede Leonard Oprea în cuvântul rugăciunii pe care o citează adesea, şi pe care pretinde că şi-a pus-o undeva la baza existenţei proprii? Cuvîntul exprimă adevăr înfăptuit sau murmură el numai ritualuri pustii de conţinut?
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pre noi în ispită…
Pentru a evita confuziile, aş vrea să subliniez încă o dată, la final, că nu diferenţele de opinii trebuie să ne preocupe, existente şi permise, uneori chiar legi ale progresului, ci pedepsele aplicate administrativ care, oricare ar fi ele, se înscriu sub semnul cenzurii atât de blestemate înainte de revoluţie.
Rămâne, fără îndoială, să medităm asupra întrebării dacă ne aflăm în pragul unei învieri din propria cenuşă, sau ea există ca o constantă a spiritului încă nevindecat de practicile care ne-au marcat, un fel de cronicizare; de latenţă resuscitată periodic, actualizându-se sub îmbrăcămintea altor cuvinte.
This domain appears to recieve a large ammount of visitors. How do you advertise it? It gives a nice unique spin on things. I guess having something real or substantial to post about is the most important thing.