Premiile revistelor literare, bine venite. Premii ale revistei Contemporanul pentru trei critici. Şi o diplomă de onoare

21 Comments

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1. DINTRE STELELE MARI ALE UNIRII NATIONALE
   Gheorghe Apetroae Sibiu
   •
   Un nou episod tragic în poezia românească, de peste Prut şi prea puţin sesizat de autorităţile literare româneşti, s-a produs, după dispariţia fugerătoare, nu cu mult timp în urmă, a poetului naţional Grigore Vieru. Este cel al trecerii dincolo, întru eternitate, a poetei de limbă română şi omului politic român, Leonida Lari . Acum este lângă “magul” Vieru, pe care l-a urmărit îndeaproape, ca pe un astru călător într-o moldavă strălucire pe cerul luminat de adevăr românesc, prin spaţiile inefabile ale diamantinei Basarabii. ”. Şi Leonida Lari, cum şi Grigore Vieru, “ …iradiind ba chipuri, ba flori însângerate,/ba o câmpie-ntinsă şi păsări care zboară ”(Leonida Lari, Revista “Nistru”, nr 3,1975), împreună şi îndeaproape, în întreaga lor carieră scriitoricească, au strălucit, ca întâi mergători de limbă şi de geniu, în aceste spaţii de viaţă, dor, drept şi suflet , româneşti . S-au configurat stele strălucitoare ale neamului nostru, pentru ca prin strălucirea lor literară şi naţional-morală să atingă şi să apropie tot mai mult sufletul zbuciumat al acestei părţi de Moldovă, al Basarabiei româneşti, al uneia dintre fiicele exilate ale României, o prinţesă de dor, din constelaţia română, de sufletul larg matern al patriei mame. Spunea poeta: ”Eu sunt ca o ţară de dor/ Şi pâine/ Vorbeşte , când nu ţi-e uşor/ Cu mine.”.. Amândoi, cu frunţile înalte şi cu chipuri angelice, astrale, au adunat , ales şi brodat , în locul umbrelor de plâns şi ale multor săgeţi de durere, în locul ruinelor şi ceţurilor păgâne, aureole de lumină celestă din nestemate de alese cuvinte , în acel spaţiu naţional de limbă şi de cultură, de invidiat şi pe care le-a strecurat în sufletele fierbinţi, ” cu foc de nemurire” ale confraţilor noştri basarabeni. Pentru că spunea poeta: “ Tu copile ce în preajmă /abia începi să îngâni / Dacă limba uita-vei / ne-om simţi (şi) mai străini ”(Mitul Trandafirului, Ed. “Litera artistică”, 1985). Amândoi au cinstit în cuviinţă şi l-au cântat în versul lor curat românesc, pe Eminescu, cel înainte mergător de naţie, referenţialul adânc de judecată şi de destin al acestui nobil popor. Spunea poeta “ Salut plecat!- pe toate vă ştiuse/…însingurat poet, salut plecat/…/Ce rar se naşte câte un bărbat/ Atât de drept şi curajos ca tine!”. Acest vers a constituit unul din semnele magiei, de lungă călătorie, un semnal intuitiv de pregătire pentru plecarea la petrecerea de dincolo , pentru însăşi ea, poeta Leonida Lari . Fie-I ţărâna uşoară, iar sufletu-I larg şi adânc nemărginit , cât al întregului său neam , să-I dăinuească constelar, peste întreg spaţiul românesc ancestral, în eternitate… Sibiu, 10.12.2011.

   Răspunde

2. NU EŞTI COPACUL ACELA…

   – Copacul eşti ca să–ţi înalţi în cuget înfrunzirea
   şi să te-apleci de multe dese ploi şi de furtuni prin ani,
   să ţii de casă şi căldură vie pentru cei sărmani,
   sporind în stăpânire-ţi, lumii veşnică-nflorirea !..
   -Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olive rădăcini,
   ci veşnic le hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
   în el păduri, urci razele-i în alte ranguri,revărsând
   mărirea Lui şi adevăru-n glas al marelui cu-vânt,
   un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând!…
   – Nu eşti copacul care se înclină de zefir pe lunci!..
   – Copac te-apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
   jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
   simţirii să rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
   potire-cupe de lumini pe ramul tău cu stele ruginii…
   Ţi-i rodu-n creştere, la stareţul cu gând viclean
   ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
   cu nopţile şi stele reci, iubind în sine ne-mpliniri,
   cu-vintele înzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
   – Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..
   – Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
   cu inima-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinic în trăiri,
   clopot ceresc, vibrând nădejdilor în alte răsăriri…
   Ţi-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
   de freamăt eşti cuprins şi duh,din duhul de lumini,
   absorbi avid, tot ce nu a fost supt de alte rădăcini-
   plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
   şi uşă casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
   stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
   şi aripi crise îşi desfac în zborul prin nemărginiri!…
   – Nu eşti copacul acela care – atunci pierea pe hat …
   – Copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim,
   să o întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
   duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
   şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
   cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat
   cu slava Lunii, arcă de iubire-n valuri şi în rugă ,
   copac, cum creşti din tine liber, bolţii, păstorind
   dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
   cu păsările pe-al tău ram,cu glas de vânt prin frunze…
   În noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
   – Nu eşti copacul ,unul, fără Unul, în nelinişti slugă!….
   – Copac prin fire-ţi înfrunzit bogat,în alt păcat te vrei
   preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi
   când nu te clatini şi-ncovoi,oricum, ci îţi înalţi pe stei
   vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
   Îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
   născut din sarea ţarinei cu-al primăverilor dureri,
   când de-al lor simţ, o mare -ţi biciuieşte gândul ;…
   Nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…

   Răspunde

3. Buba/buna, dle Sibiu. Delirata/aq ca ai cui…

   Răspunde

4. Literatura, Fulgerând tăcerea, Gheorghe Apetroae – Sibiu

   FULGERÂND TĂCEREA – REVEDEREA DIN ZORI

   LA PORT ARTHUR

   Aici, din resturi argilii, o fire blue de cer încins
   în suflul primăverii plasmei din adânc desprins,
   eşti prund cu sângerări în vreri: chip de nisip
   ce creşti în duh, duh bolţii, granatic în cu-vânt…
   aduni din ploi de flori, balsamul greu de mir,
   sedus de jumătăţi de corn magnetice – n de-lir,
   încercuit de-un gând involt, zvâcnind în bobociri
   cu îngeri de lumini în aripi la cerul în citrin!….
   Ca să răsari din el, al lui şi-n sine-n re-găsiri
   pe- algare mări geode, colindător de stele,
   în valuri crise-malachii, plimbi rozele re-bele…
   Eşti rege pe columbe, pe griji şi pe mistere!..
   Ţi-alegi, în schimb, simţirile în Thule, alte arce
   din vieţile de aştri-n zori cu re- trăiri în Parce,
   în mistice asceze, verşi razele un râu de lacrimi!…
   De suferi, stânci îţi cresc din cruci şi datini,
   un crin alb cu balsam, să i – l oferi bacantei
   virilă-n simţăminte mari şi în iubiri cu patimi !….
   Speranţa noii dimineţi zăgăzuită – n Sfinx,
   din ce-s smeriri, să le înalţi, o rugă la părinţi,
   în tot ce sapi adânc, să dai de stele şi senin,
   cu raze, re-nflorind trăiri, în recile iatacuri…
   De trecere, să scapi, re-izvodeşti firii icoane…
   le- aşezi : pe fruntea Lunii, mălinii coroane,
   şi-n scrin femeiei uceniţă..Monah, cu chip de pelerin,
   dintr-un gheţar norveg-spre Ron, pe-o glacială cale,
   în pripăşiri de demoni, sub vălmăşii de-azur,
   apostol crist devii şi-o strajă Ofeliei barbare,
   s-o cânţi, ca şi Rimbaud, uimit de Port Arthur!…

   Posted by Gheorghe Apetroae – Sibiu -pentru foarte marii scriitori şi critici literari amatori care nu mai…!?

   Răspunde

5. Abis Dual – Gheorghe Apetroae Sibiu

   Te-am surprins în lupta
   cu Totul,
   sigur de victorie;
   cu timpul ce-ţi fură,
   câte puţin,
   fără griji
   stropi de idei şi putere …
   Crist de raze, în cădere
   te frângi şi preschimbi
   în plăcere;
   de imanenta revelare
   nu-ţi faci probleme …

   cu mâinile cuantice desfaci
   din câte una,
   corolele de stele
   şi deschizi libere,
   porţile metagalactice …

   Totul intră la tine …
   îl priveşti şi-i zâmbeşti,
   eşti pe placul lui;
   îl iubeşti şi cuprinzi
   în mâna
   ce-a dezmierdat, tânără,
   cosiţele fetelor …

   într-o mână ţii Totul …
   a doua, pentru cine-i ?
   mâinile nu sunt date
   fiecare,o eternitate ?
   Da! Totul nu este numai
   Unul
   şi infinitul, în doi,
   îl desfăşori:
   tu, el: doi; polii: doi; ochii: doi;
   buzele: două….
   toate se întâlnesc, unesc
   şi despart ne-nţeles!?…

   Alt necuprins din Tot s-a desprins,
   aleargă spre tine …
   vrea să-l primeşti în Cu-vânt
   şi să crezi ce spune …
   ca să-i fii pe plac, pentru el
   pregăteşti cealaltă mână …
   Tu, să arăţi cât de mult îl iubeşti,
   îl dezmierzi şi cuprinzi
   cu a doua mână …

   mâinile îngemănate,
   sub greutatea sferelor
   fiecare, împreună
   simt mişcarea posibilă …
   In mâinile tale toate se-ntâlnesc
   şi iubesc…câte două, sferele
   îşi fac de cap …
   se despart ne-nţeles…
   unele stele ascunse,
   flămânde de limită,
   sfărâmă şi înghit lanţul degetelor,
   se conjugă-n secundă !…

   din impulsul unirii
   fulgeră prin degete nemărginirile –
   să prindă putere,
   să piardă putere,
   în mâinile tale înfloresc
   sferele …

   Un univers, la braţul altui univers,
   e în iubirea celuilalt,
   fără somn …
   în mâinile tale, alte lumi se nasc,
   cresc, sufăr şi mor fără sens …
   cu surâsul stelelor
   îţi dezgheaţă genele!… –
   dar până când pierd
   şi câştigă-n putere mâinile tale, sferele ? …

   Poezii şi eseuri ,Volumul „Despre neîceput”,
   Editura Hermann, 1992

   !!! Doar un obiect de constiintă, pentru cei care numai vorbesc nimic, numai arata nimic, povestind nimic despre bucur….

   Răspunde

6. terasineee, până s-o faci pe criticul literar mai bine ai mărturisi cât ai dat la filiala de la …., ca să ai legitimaţie. Ştii bine la ce mă refer. Nu înţeleg de ce nu te astâmperi, de ce tot ameninţi. Îţi dau peste bot cu hârtiile tale câd vrei. Băi Bulă, ţi-ai plagiat intrarea în USR mai rău decât Ponta lucrarea lui rahat politic. Mai dă-mi vreo replică şi-ţi trimit „lucrarea”. Nu fii sigur că nu te pişi pe tine în somn. Asta e. Ne ameninţi cu „critica” ta. De când mama dracului ştii tu ce e aceea critică mic abălar ce eşti.

   Răspunde

7. Goe, nu te uita de sus la bietul Dan. Scara pe care crezi că meriţi să fii cocoţat e din rahat pur şi, când vei dori să cobori în realitate, musai va trebui să mânânci acelaşi rahat care te-a urcat acolo. E o lege fizică, bre. Pupă-l pe Adrian Năstase din partea mea. Uită-te diseară la tv., va vorbi fiul său Andrei, apoi întoarce-te în grota din care tfragi băşini peste socializarea lumii. Când vei avea nevoie de vreo injecţie uşoară, nu ezita, dă-mi un mic semn. Eu sunt doctorul tău anonim. Inclusiv când vione vorba de pedofilie. Ce zici, eşti oarecum în derută. După alegerile din decembrie, vei fi fericit pe bune. Să nu mai spui cuiva.

   Răspunde

8. Domnule Sibiu, pe bune, nu prea scrii poezie. Las-o naibii la frigider că se strică repede. Versurile matale nu sunt precum cele ale lui Nichita, zic la întâmplare. Nu se pot usca, mumifica. Put a lipsă de talent încă din faza în care le jupuiţi. Ce rău v-a făcut poezia? Mai trimiteţi, vorba cerberilor comunişti. Mai încercaţi. Cum zicea Geo Dumitrescu: „Deocamdată nu”.

   Răspunde

9. lui alex stefanescu = dan ionescu

   OPERA OMNIA, pentru Mircea Ivănescu

   Gheorghe Apetroae – Sibiu

   Cine nu-şi doreşte fiinţarea în Mircea Ivănescu, in acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, la adâncimea înaltei cunoaşteri iniţiatice, dincolo de comprehensibilul comun şi rugozităţile sediment ale pseudoconştiinţelor claustrate de apocaliptic ??!… Cine nu l-ar urma pentru a transgresa cotidianul insolit al propriului Ego, uneori agresiv, alteori într-o nebănuită recluziune??!… Mulţi şi-l doresc magistru, ştiind că vor descoperi în logosul său variile antinomii ale unui univers ontologic pe un traiect spiritual dialectic, care l-a consacrat, alteori doar a recepta, ca audienţi, fervoarea unei lucidităţi spontane cu o conotaţie ironică şi anecdotică, atunci când ei încearcă descifrarea finalităţii metafizice printre tautologii şi locuri comune, cum poetul însuşi se relevă în poemul „celălalt timp e acelaşi …” cu versurile: „ca să iasă la lumină şi ochiul acela ascuns … să ne ţintuiască …:”. Iată, dar acel gen maieutic care reuşeşte transfigurări semantice pe coordonate heideggerine, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, aşa cum reuşea Arthur Rimbaud în frumosul poem „Ofelia”, ori Saint John Pearce în proza versificată: „Femeie îţi sunt … în tăcerile inimii de bărbat”. El se înalţă „într-o lumină care nu mai e a soarelui, ci a muzicii vorbelor”. În poemul „degeaba ne jucăm de-a viaţa adevărată” (M. Ivănescu, Comentarius perpetuus, pag. 105; 139), discursul metaforic este încărcat de thimonul unui profetism angelic. A reuşi dialogul verbelor cu posesorul marelui premiu literar: „Opera Omnia” este „ca şi cum” te-ai purifica de ingredientele de romantism utopic şi a năzui la împlinirea ritualului de botez în simbolism şi expresionism cu o binecuvântare eclatantă, într-un sacerdoţiu integral. Se degajă, din discursul livresc, în spaţiul hermeneutic, un imbold spre construcţia de temple literare pe temelii livreşti, care conferă Edenului poetic al sfârşitului de secol siguranţa perenităţii. Şi aceasta pentru că M. Ivănescu decelând misterul, materialitatea şi tragismul social – politic al unei vieţi „în constructio”, uzează de recuzita unei înalte culturi, de geniu şi rafinament în felul ingenuu al rostirii cu-vintelor ne-cuvinte, generând creaţiei o arhitectură barocă, axiologic inegalabilă. Acest fapt este remarcat şi de poetul Ion Mircea atunci când virtual laureat, M. Ivănescu îşi prezenta într-o şedinţă de cerc literar ciclul de poeme din volumul său „Tratat despre neputinţă”. Ion Mircea arăta că poetul Ivănescu deţine secretul unui „stil în alteritate virtuală la care nimeni nu poate ajunge”. Aceasta, sprijinit de o infrastructură iniţiatică, a ajuns la arcul de finalizare al sistemului său anabazic, de coordonate spirituale, atingând cotele ubicuului, într-o relevanţă asimptotică a „translaţiei dinspre existenţă spre literatură” (Ion Mircea, Dumitru Chioaru , Iustin Panţa (n.u.),Ion Radu Văcărescu(n.u.).Totul se derulează în tangajul realitate-ficţiune şi în interferenţa antinomiilor spaţial-temporale, în infinitatea planurilor metafizice pe via mentis a unei geneze literare copleşită de subtilităţi şi circumscrisă unei modestii „proverbiale” inefabile, în câmpul creaţiilor lui Garcia Lorca, Paul Jean Jouve, Paul Claudel, Paul Valery, Stephane Mallarme ori Baudelaire. Geniu din spiritul lor, M. Ivănescu ignoră esteticul şi platitudinea oniricului, formalismul armoniilor pentru a încerca propulsia altei lumini prin vitraliile asimetrice ale noilor temple literare, având şansa unică de a pătrunde cu ea în panteonul marilor literaţi imediat după Lucian Blaga şi Ion Barbu, odată cu Nichita Stănescu, în faţa lui Leonid Dimov, Grigore Hagiu ori Cezar Baltag şi mult înaintea poeţilor Petre Stoica, Anatod Baconsky, Matei Călinescu, Modest Moraru, Alexandru George, precum şi celui care avea să încheie plutonul său, Mircea Cărtărescu, învăluind, cu rostirea-i simbolistică, oceanul de linişte al furtunilor homerice, pentru o primenire a versului într-o retorică arhetipală şi în reveriile uraniene ale lirismului orfic…..
   DespreMircea Ivănescu, „Radical”, Sibiu, nr. 1212, anul 1994. Gheorghe Apetroae Sibiu, poet şi publicist…

   Răspunde

10. De la scriitorul Mircea Ivănescu, un rămas bun… Gheorghe Apetroae – Sibiu

    Legătura de suflet şi materială cu tine, Mircea Ivănescu, are , acum, în faţa catafalcului în care stai condamnat de instanţele entropice ale Universalului stâlp de trup luminat de – spiritualizat, dimensiuni cosmice!… Peste nimic, s-a prăbuşit din cerul andaluz şi citrin al frumosului şi al astralului Sibiu , pentru a se înălţa în loc şi a-i opri prăbuşirea în neantul clipei şi pentru totdeauna, încă o fiinţă. Este aceasta una dintre stelele, unice în strălucire pe cerul literaturii şi spiritualităţii româneşti, mereu în căutările dedalice, cum cele ale unui Ulise homeric. Este scriitorul european şi traductologul anglicist Mircea Ivănescu, sufletul blând , adânc şi înalt auctorial, astral în simţiri şi în silogisme ţesute din ironii anecdotice, spre dezalienarea adâncurilor din cu-vânt cu jocuri de esenţe spirituale sublimate în crome anatase tremole.
    Aşadar, atât de jos, fiind şi atât de apăsat de procesiunea ta de înhumare, cred că tu, Mircea Ivănescu, poţi lesne să atingi, cu lumina livrescului tău, toate traveele şi colţurile cerului , locurile veşniciei tale, în chip divin, de serafim cu aripi în amplieri apoteosice creatoare de lumină prometeică, iniţiatică, largi cât cerul. Eşti tu acum, acea umbră a unei fiinţe mult iubită de noi, de cei care te-au cunoscut, dintre care mulţi ţi-au fost discipoli şi au exultat în lumina ta mereu curgătoare în revărsări solare şi acum plecată cu tine , după o altă stea pe vesperale văi, pentru a se pierde în înălţimile cu voie divină, ori pe câmpiile vide ale unui cer hăruit cu harul flacării tale, cu al tău nemărginit lăuntric transubstanţializat în el pentru eternitate!.. Că sufletul tău şi-a căpătat insolitul din vieţile înalte james – joyceiene şi poundiene, pe care le-ai împrumutat pentru exilul pământean, din viziunile halucinante, groteşti şi stranii, în tangajul realului cu fantasticul, ale lui Kafka, din dramatismul şi sindinamica fluxului conflictual narativ dialectizat prin metaforele antinomice, ale lui Faulkner, sau din complexitatea sufletelor proteice în topologii cu peisaje lucinde şi, de ce nu, din ironile enciclopedice şi gnomice configurate antinomic şi metaforic, de Musil, ori din armonia interioară a versului care individualizează, în eseu imnic, cosmicul antic în diacroniile existenţiale, la Holderlin şi nu numai. Sunt coordonatele verticalei celestei tale traiectorii providenţiale, muncite sisific de-alungul vieţii tale, mult meritate şi bine-cuvântate. . Şi nu oricum!… Mările sepulcrale vor vântura acel nisip tenebros al tău, cum şi al altora, dar spiritualizat , complexat în teluricul din neant, care se va amesteca cu cel al Stelei tale iubite, distinsul ziarist şi om de cultură, un alt astru căzut, şi el, în acelaş neant, spre ne-pierire, acum mai bine de 13 ani, din acelaş cer sibian!…
    Cu tine, sub tine, poate şi deasupra ta, în apolinicul razelor tale vor trece în angelice plutiri îngerii sacerdotali în chip de păsări sfinte şi în zborul lor astral, cu fâlfâiri de cristice aripi, în coruri de slavă, cu goarne, surle şi trâmbiţe îţi vor cânta şi îţi vor însoţi zborul lung, spre a-ţi auzi mereu cântecele mării tale existenţiale în valurile-i crisale şi smaragde care au bătut adânc deceniile navei tale spirituale, tu rămânând statornic, în glorie şi invincibil la prora literaturii naţionale, a postmodernismului literar şi a traductologiei, până, hăt, la vârsta neputinţei!…
    Printre noi, cu noi, ai plecat cu sufletul, ca o clipă, în sacrificarea unui tradiţionalism literar nefericit adormit, vremuit de optuzele
    întunecimi ale unui demers literar apocaliptic, în speranţa unei vremi escatologice, de trezii iconoclaste şi de renaşteri pure, Mircea Ivănescu!… Plecarea ta e un transfer într-un alt exil, cel al identităţii literare şi îşi va lăsa aici şi oriunde,acum şi pentru totdeauna, reverberaţiile golului nemărginit în sufletele celor care te-au cunoscut şi te-au înţeles, care au trăit spiritual în preajma ta şi te-au iubit ca pe o flacără a flăcării divine, din care şi-au sorbit căldura luminii. Ei sunt veniţi aici, din Sibiu, de la Bucureşti şi de la Cluj, de la Iaşi şi din Basarabia cea sfântă şi românească, pentru a înnota în regret şi în mările lor pline de lacrimi spre înălţimile tale, de mult rupte de bruiajul coborâtor al cotidianului, în a te purta pe valuri de stăruinţă pe ultima ta cale pământească, spre edenul madeiric – paradis al eternităţii tale!..
    Tot atât de mult, ţi-au simţit plecarea şi colegii scriitori de la revistele literare sibiene „Transilvania” şi ” Euphorion”, de la alte reviste la care ai publicat cursiv şi ţi-ai lăsat, în filele lor, mai bine de 50 de ani, vlaga voinţei schopenhauereiene şi genei tale literare, existenţa-ţi solară în literatura română astrală, şi nu numai, o viaţă caracterizată printr-o muncă livrescă tenace şi la fel de fructuoasă, reperată axiologic pe tărâmul creaţiei estetice.
    De aceea, colegii tăi scriitori n-au reuşit să se desprindă uşor şi oricum de tine, cel care ai fost mereu cu ei, de decenii, Mircea Ivănescu!…
    I-am văzut alături, proteici şi neproteici, lângă catafalcul tău, în acest ceas, arc al despărţirii de tine, pe redutabilii cărturari Mircea Tomuş , Mircea Braga, pe scriitorii Ion Radu Văcărescu, Mihai Posada, Dumitru Chioaru, Rodica Braga, Anca Sârghie…, pe poeţii basarabeni şi pe toţi cei care , mai vârstnici sau mai începători, au stat în preajma ta, pentru a se hărui cu tot sufletul tău, lângă tine, Everest al culturii române, spre a lua din înălţimile tale şi a primi de la tine prinosul intelectual de lumină scriitoricească!…
    Mă aplec spre tine, Mircea Ivănescu, cu gratitudine, pentru a-ţi sorbi toate culorile amintirilor, începând de la 1984 şi pentru a-ţi mulţumi de căldura cu care m-ai primit atunci, dezinteresat, în universul tău literar!… Mă obligă aceasta, de a-ţi purta vie şi integrală imaginea de magistru, ca a unui personaj de mit, unei fortăreţe inexpugnabile în poezie, unei referinţe morale şi spirituale, lumina din lumina astrului liber care a apus încă în plină zi, dar fără a-şi pierde cât de puţin din genuina-i strălucire!… Memorez momentul anului 1984, în care m-ai lasat să-ţi iau, fără vamă, lumină din vulcanicii tăi ani, atunci, în vogă literar-existenţială!… De aceea nu am odihnă şi nu pot şi nu ştiu decât să te caut mereu primul printre cei din care am crescut în lăuntrică iubire spirituală, rodire întinsă din razele-ţi solare, ca ale unui cer celestin – senin îngăduitor şi ocrotitor!…
    Tot timpul tău a rămas în noi un havuz ce –şi eluviază absintul marelui tău spirit
    într-un fluviu de gratitudini şi de mare trecut literar, un Cronos prăbuşit, spre a se înălţa, pe cascadele canonice ale literaturii
    postmoderniste futuriste!…
    Că tu, Mircea Ivănescu, nu pleaci spiritual dintre noi!..Tu ai rămas zidit în tot monumentul cultural naţional prin întreaga-ţi existenţă raţională şi intuitivă, anabazică şi celestă , pentru eternitatea căutărilor întru marea-ţi fiinţă a Fiinţei. Vom păstra mereu vie imaginea chipului tău de lumină, într-o permanenţă a surâsului generos pe buze, cu o grimasă expresivă a dimensiunii bunătăţii tale nemărginite şi cu semnificante intelectual- arnoldice anecdotice. Ai trecut după steaua ta, stea cu har din harul veşniciei cristice, iar noi rugăm providenţa la răsplata muncii tale de propăşire aici, pentru cei ce-ţi urmează, a unei literaturi într-un sublimat de înaltă factură hermeneutică, estetică şi gnomic – epistemologică!… Că răsplata binelui făcut este de a te primi în înflorile grădinilor celeste, unde nu-ţi vei înceta prezenţa nobilă, opera ta de prim ctitor spiritual – intelectiv al paradisului veşnic!…
    Nouă, cei de aici, nu ne-a rămas decât să te căutăm în misterele cerului, prezenţi mereu pe cărările albastre – ametiste ale celestului, spre a te re-găsi şi a te re-aduce, un Nestor al nostru, în atingerea memoriei Edenului, din zodiile eterului!…
    Să-ţi glăsuiască, ţie, sfânt magistru întru nobilă literatură , clopotele cele sfinte ale catedralelor, eternitatea helenică, cu vocea revolută a nemărginirii!..
    Să ne vestească, ele, prin dangătul astral, spre a ne bucura, ştirea sosirii marelui tău spirit în slava celor mai înalte ceruri!… Ele, să-ţi primească, în văzul lor , lumina veşnică a fiinţei tale înspre primenirea luminii lor şi s-o păstreze întru cele divine, iar crucea acoperită de jerbele de lumină din florile recunoaşterii pământeşti să-ţi păstreze aici, între noi, cei veniţi în tine şi neveniţi, tronul tău uzurpat de teluricul ţărânii , pentru toţi cei care ne-am certat cu Caliban, rămânându-ţi străjerii loiali ai oglinzii tale vii , simbolul etern al cerurilor mereu împlinite în iubirea nemuririi tale!…

    Sibiu, 23.07.2011….Meditaţie la catafalcul scriitorului Mircea Ivănescu – Gheorghe Apetroae Sibiu

    Răspunde

11. Gheorghe Apetroae Sibiu

    …pentru delirata/ aq ca ai cui…domnule d. ion…., urmaţi tratamentul prescris de domnul sibiu în tratatul său ” despre fluturi „. Poate vă vindecaţi de vulg , maliţie, de putoarea lipsei dumneavoastră de talent critic şi de prostie…

    TRATAT DESPRE FLUTURI

    Fluturi roşii
    fluturi negri
    fluturi albi,
    în dansul vântului
    adorm pe cer
    mici temple călătoare —
    şirag de borangic —
    Fluturi albi
    fluturi roşii
    fluturi negri,
    cu cerul razelor in aripi
    adună din alese flori —
    nectarul,
    incinerează primul nor…
    Fluturi negri
    fluturi albi
    fluturi roşii,
    brâie-n văzduh
    într-un decor azur…
    ninsori de îngeri blânzi
    cu soarele în aripi…
    Fluturi roşii
    fluturi negri
    fluturi albi,
    neînceputul de culori
    al ochilor albaştri…
    fluturi albi,
    fluturi negri, fluturi roşii…
    ~~~

    ~~~Treatise on Butterflies

    Red butterflies
    black butterflies
    white butterflies,
    rocked by the dance of the wind,
    fall asleep in the sky
    small migratory temples –
    floss silk string –
    White butterflies
    red butterflies
    black butterflies,
    carrying the sky of rays on their wings
    they pick up the nectar
    out of the esquisite flowers –
    fairy – like bouquet –
    their nectar cremate the first cloud…
    black butterflies
    white butterflies
    red butterflies,
    belts in the air
    set in an azure scenery…
    Snowfalls of quiet angels
    carrying the sun on their wings…
    Red butterflies
    black butterflies
    white butterflies,
    the unspoiled colours
    of the blue eyes…
    white butterflies,
    black butterflies, red butterflies…

    Tratat despre fluturi~~~
    Volumul de versuri „Dimineaţa serii”, Editura ADEPRINT,2007

    Răspunde

12. gheorghe apetroae sibiu
    21 iule 2012 – 12:43 PM

    Literatura, De atunci, Gheorghe Apetroae Sibiu

    De atunci

    Efebul, mai mult in transa, in pauzele alburne
    ascultam cum susura arhetipal izvoarele anotimpurilor-
    de povarnisul cautarilor rastignite, sangerand
    prin fiecare raza – cantecele astrilor,
    mai intaiin zambile, crini si trandafiri…
    ~~~
    De atunci tot cobor pe lunci stele
    si le pastoresc in portocaliul de sanziene,
    cochetand cu certaretul Eol…
    ~~~
    De atunci batjocoresc cugetul adanc al stancilor
    prabusite-n paraul pe care l-am coborat deseori
    in stihuri, cu ritmuri din ele cioplite,
    si le stropesc cu amintirile ploilor de aprilie…
    ~~~
    De atunci ascult simfoniile albe ale zefirului
    cu melodica uverturii de ne-nceput
    in bemolii gravi ai cerului, pe care i-am ingropat
    alturi de trilurile ciocarliei, impreuna cu primaverile,
    de grindina verii i-am dezgropat
    de sub albastrii trandafiri ramasi infloriti
    in copilaria simbolurilor, asteptarile celor adormiti…
    ~~~
    De atunci ma iubesc cu obiceiurile si aberatiile;
    ma bucur de timpul cel beat, de mine, fara habar…
    ~~~
    ~~~
    Ever since

    The ephebe, who’s rather mesmerized, while the sapwood’break…
    I amlistening to the streams of the seasons purling archetypely –
    because of the steep of crucified quests, bleeding
    through every beam – to the songs of the stars,
    then in magnolias, lilies and roses…
    ~~~
    Ever since, the stars have kept falling down in the holms
    and I’ve been growing them in the Midsummer sunset,
    flirting with the quarrelsome Eol…
    ~~~
    Ever since I have been to the deep meditation of the rocks,
    that had fallen down in the rivulet I had often come down to
    in the verses, with rhythms carved from themselves,
    and I asperse them with the memories of the April rains…
    ~~~
    Ever since, I have been listening to the white symphonies of the zephyrrus
    with the melodies of the non-beginning overture
    in the sky’s solemn flats, which I had buried
    together with the trills of the lark, together with the springs,
    but the white, black, green and red butterflies, billed by
    the hail in summer, I had exhumed
    from under the blue roses that are still in blossom
    in the childhood of the symbol, the expectations
    of those who had gone before us…
    ~~~
    Ever since, I have been loving myself with my habits, with my aberrations
    and I enjoy the frenzied time, myself, without a clue…

    Publicat de Gheorghe Apetroae – Sibiu la 08:32

    ”
    . . mai trimiteţi, mai încercaţi,”…poate învăţ şi eu, D.I. =A.S., ceva despre poezie şi despre adevărata critică literară !?…

    Răspunde

13. THE PHILOSOPHI OF SILENCE

    – by Gheorghe Apetroae Sibiu

    Coordonarea traducerii în limba engleză:

    anglicist universitar doctor Clementina Mihăilescu

    As days went by and into encounters did they turn,

    you-ve finally got clear

    that her passion-flared eyes

    may only soothe

    of hidden words in a heanvenly sea-s waves

    that it is so natural and fine for you

    to carry your light

    below the pomegranate trees and through the blooming snows,

    its silence to undo,

    and then hastily to wrap it up

    and cover wat she-s got yet best

    by the widest gown made up of morning stars.

    Then, driven by the first of lusts.

    Corollas you shall bring and lay before her feet,

    and later snow and harmony

    are to be found , on the sky shore,

    shadowed by journeys

    and in the end,

    so full of life, the unborn dawn shall come,

    as mystic emeralds.

    gheorghe apetroae sibiu… all the best !…

    FILOSOFIA TRECERII

    Gheorghe Apetroae „Dimineaţa serii”

    FILOSOFIA TRECERII

    Cu zilele ce cresc în revederi

    ai înţeles că ochii ei

    aprinşi de omenesc

    se potolesc

    în valurile unei mări celeste

    de adânci cu-vinte…

    că e firesc

    sub rodii, prin zăpezi de flori,

    lumina să îi porţi,

    tăcerea să-i dezlegi

    şi s-o îmbraci de-vreme,

    apoi, să îi acoperi

    tot ce are pur

    cu cel mai lung veşmânt

    din dimineaţa stelelor…

    venust al primei voluptăţi,

    corole să-i aduni

    şi să i le aşterni

    ninsori şi armonii

    pe ţărmul cerului, de treceri troienit;

    smaralde de mister:

    vii, zorile din ne-nceput!…

    gheorghe apetroae sibiu…. pe climax pot urca şi sustenta numai înzestraţii- genuinii cu talent poetic… Sorry, I can-t help you. My respects!…

    Răspunde

14. Deocamdată, da!…

    Petre Țuțea, un neliniștit metafizician

    Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, apoi, din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”, redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, cu articole filosofice, Petre Țuțea (1902 – 1991) deține de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Mai mult, urmând și studii econmice înalte, Petre Țuțea se implică cu mult succes în problematica economică din socialul românesc, iar după mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful apare cu pseudonim în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, precum: Mircea Eliade – profil filosofic; Aristotel și arta iar la ”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”… Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii, prin Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan, un cognoscibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, și de aceea apelează la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal… – a fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, cu o conștiință națională vulcanică cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un român providențial și nu ùn ” țăran imperial” , așa cum îl caracterizează emfatic și aproape vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul românesc, prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX. El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului… – nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice,a participației la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, în metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) … Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat( D. Hume). -nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr, din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real(Goethe, Gilson)… – nu a fost un dialectician , vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”, lăsând deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite, pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice din iraționalismul bergsonian, cu depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității de misterele – tainele sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora… – nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica, prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns în iureș stavila hermeneuticii în registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice universale, în registrul și în paradigma revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman…. – nu este un compteanist sociologistic nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația limitelor cunoașterii și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger) , dar a pătruns sensibil fenomenologic spiritualitatea materiei și a lucrului in itu, decelând esențe părți, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile… – nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului, în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului, promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante ,cu nivelul lor de trăire sub orizont a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice sau de alte religii… De aceea, pe filosoful Petre Țuțea, ca filosof și mare orator , un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic, prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste a existenței în cadrul natural și de promovare a realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive îmi place să-l consider un metafizician neliniștit, kantean, patriarh al filosofiei cristiane pure, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, să-l consider patriarhul sculpturii românești. Pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și de adâncirea în thanathos. Pentru că , prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, ceea ce Patriarhul Filosof Petre Țuțea le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora…
    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Vizualizări: 68

    Răspunde

15. Deocamdată, da !..

    EL, EMINESCU

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Fruntea, boltă peste veacuri,
    o înclină visător,
    să-şi revadă-n codrii, lacul,
    strălucirea în izvor,
    pe azure văi de cuget…
    cu ochi negri-lini coboară
    El, luceafăr al iubirii,
    printre nuferi să răsară,
    să-i păstreze-n templul
    fiinţei:
    candelabrul de rubin…

    când pe harfele de unde…
    stele cad şi se aprind,
    orgi selenice pe lucii,
    valuri risipte-n grind,
    El, ecouri între clipe,
    le ascultă-n infinit!…

    Cu luna se plimbă-n trestii,
    iar din cornul ei de- argint
    îşi desfată nemurirea,
    dă luminii dor şi gând ,
    din grădinile desmine,
    să-i culeagă Lunii, crini…

    un buchet, eternitatea,
    în lințoliul eritrin:
    tei, cu visul înfloririi,
    ning miresme de amor,
    arc de cer întru lumina
    celei mai pure lumini,

    El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor!…

    Revista „Foaia Poporului”,
    nr. 6, ianuarie, 1993

    Răspunde

16. Deocamdată, da!…

    lui Emil Cioran /

    /Gheorghe Apetroae Sibiu

    Întors la rostul tău,cuprinzi în braţe zarea,/

    cornişele cărării le-apuci din Răşinari/

    şi te întreci cu norii în pajişti alabastre

    pe plaiul revederii zăpezit de ani …

    La stâncile cărunte de ostenirea vieţii

    ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer

    azurul prăfuit de dor – o sacră revedere,

    într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …

    Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa:

    privirea ce-o arunci prin rariştea de pini

    stropiţi cu zorile, spre crestele rebele

    te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini …

    sclav, serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele

    pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta

    cu amintirile întoarse din înălţimea Steazei

    la boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa …

    Tăcerile din aşternutul de negură-a plecării

    în reveria nopţii le stingi cu un sărut

    pe genele ce cad din pleoapa de amurg,

    în susur de izvoare şi în miros de brad …

    Răşinari – Sibiu, 1996

    Răspunde

17. Literatura , Postmodernismul lui Mircea Ivănescu

    Gheorghe Apetroae – Sibiu

    Poezia curentelor postmoderniste ,în general, un edificiu liric de scurt metraj, s-a construit de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, într-un sublimat de interioritate și de incantație în figuri suprastilistice de simbol. Se asistă la construcții poetice în afara convențiilor estetice, cu liant de metaforă în crome stranii și în vibrații asonante… Se descoperă în registrul armoniilor fonice partituri ale dizarmoniilor cosmice ,care dezvoltă atitudini limaxice și stări noetice celeste, ce reverberează în integralitatea existențialismului antropologic cu o rezistență comprehensivă, în ecuații estetice (din „Versuri”…vorbe, vorbe, vorbe; din „Alte poezii”…poezia e altceva…) . Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmarea estetică a grotescului, mitului, chiar și a satanicului, răului, tragismului uman și a sinistrului , spre a crea în structurile poetice fațete – măști cu reflexii antinomice de natură telurică și apolinică de înaltă factură și opuse prețiozității estetizante. Se vrea a se pune în evidență, prin metaforă , prin corespondențe și analogii de simple intenții absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea ontologică . Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul , prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste cu principii simbolistice și imagistice , lingvistic dominate de imagism metaforic, esențe lirice care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și disimulării în actul creației….Mircea Ivănescu, așa cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care în destinul și voința-i, livrești, putea realiza facil comparații corespondențe în principiile textelor comparate , rostind frecvente citate bine articulate în contextul acelor ședințe, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot, Dylan Thomas, cocheta foarte relaxat cu P. Eluard, J. P. Jouve, G. Apollinaire, Jean Arthur Rimbaud , nega, cu accente sociologice radicale valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora, împreună cu Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba, și Giusepe Ungaretti, sau particulariza, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice , pe care le releva anecdotic, ca pe o iubire aridă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil , Raymond Queneau, J.R. Jimenez, sau lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților cu creații în cenaclu, aducându-le în luminarea poetică, prin descifrarea misterelor existențiale din textele expuse, lucrând cu o sumă de culturi și învățături sedimentate în lăuntricul său, pe care ni le releva, împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw , Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound , W. C. Wiliams, sau, apăsând pe pedala realismului, în lucide observații, îl semnifica pe Cesare Pavese , Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și Rabindranath Tagore… Mircea Ivănescu s-a configurat ,astfel , într-un simbol critic al postmodernismului literar în România. . – De ce? Pentru că a reușit sindinamic şi sinchorologic inducerea acestui curent – postmodernist narativ, în poezia românească contemporană. A reușit cu succes inducerea, așa cum o releva Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, prin intervenții edificatoare, structurarea accentuat anecdotică , expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor,de la satiric și până la descifrarea misterului ființării .
    Poezia sa inedită și critica doctă dezvoltată în cercurile literare sibiene a activat suprarealismul și expresionismul în lirica sibiană și românească în acei ani memorabili pentru literatura sibiană, baza pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne din sedimentele impresiilor entive lăuntrice revelatoare, prin Mircea Ivănescu, la cotele pe care le reușise în alte spații literare Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams , Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și John Crowe Ransom în citica literară și eseistica americană, Andre Gide, J.F.E. Lemaitre , Andre Maurois , Andre Thibaudet, Charles Mauron , Jean-Pierre Richard , Jean – Paul Sartre și L. Goldman în critica literară și eseistica franceză , Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, Eugenio Montale și Antonio Gramsci, în critica literară italiană, William Edmund Gosse, Edward Herbert Read , Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și eseistica engleză, iar Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și nu numai în aceste spațialități culturale.
    În același timp, prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traductolog, prin numeroase traduceri din limba engleză, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri…), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyse, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit reper literar ireversibil, de înalt rang, în literatura română și universală a sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21..
    În prezența scriitorului poet eseist și traductolog Mircea Ivănescu, modestia sa, conjugată cu înalta cultură, dialogul livresc cu acesta mă fericea și mă fascina. De aceea, îi voi păstra, cât voi trăi, imaginea vie în memorie…, Sibiu, 2011, Gheorghe Apetroae Sibiu, Sibiu, 2012

    Răspunde

18. APROAPE DE METAFIZICĂ

    G/A/S – discurs alegoric

    Cu zorii în citrin, încerci încă o seară/

    şi viaţa să n-o pierzi, o-mparţi/

    duh florilor, să poţi intra de veghe/

    în templul lor de crome şi sfinţenii,/

    înaltul ,de adânc, păzindu-l, să-l desparţi…/

    Îţi prinzi în joc cu ritm de flăcără, căderea/

    nelinişti şi dureri în zbor cu vreri le duci, /

    în leagănul luminii fiorii ţi-i arunci /

    să poţi urca un nud lazur în euclazul serii/

    purtat de-amorul ei serafic, nevăzut…/

    te-ntreci cu asfinţitul de plăceri, îl cânţi

    şi îi oferi nimicului din câte ţi-au rămas,/

    a încânta apusul stelei tale, răsărind/

    în raza ta să-i arzi, s-o ai, să-i râzi când cazi/

    de regăsirea sacră, în nesfârsitul dans… /

    la paradisul de atunci în ritmuri vii îţi urci /

    tot sângele iubirii în cerul unei inimi,/

    filoane de lumină, lumină-i, sângerând! …

    Cluj-napoca,1985

    Răspunde

19. ZBORURI ÎN ABIS –

    ARCA ALBASTRĂ

    Cât râde-n El, lumina

    iar El, de un nou Ne-nceput

    şi-un univers albastru

    îi stă slujbaş supus …

    … şi-l satură statornic

    curatele-i bătrâne rădăcini,

    rămâne tot El, crinul,

    ninsori de flori pe buze

    cu-aşternere-n culori

    în lunecări prin simţuri! …

    Cât luna solitară-i poartă

    gândul pe crise braţe

    şi fluture aprins rămâne,

    tot colorat de raze-i,

    în ciuda celor puşi

    să-i toarcă crisalida –

    … clepsidra, El , e cerul

    cu încă mult nisip

    ce curge-n albăstrimi, adânc…

    El, fără El, confuz, ciobit,

    să-și contureaze chipul,

    să-şi înţeleagă rostul,

    păşeşte – albastru-n Ea,

    însângerând cuvântul

    cu ochii reci smaraldici…

    se ține drept bătrânul ,

    privindu-şi în adâncuri

    tot simţul din nelinişti!…

    Din trunchiu-i verde

    și-n inelări de boltă,

    pe zare zămislită,

    nu ar vrea arca să-şi vadă

    o frunză – ngălbenită

    pe-o apă, în derivă,

    sfârşind în putrezimi…

    … nici nu ar vrea să-i simtă

    în resturi formele ei vii

    din revelări divine, nisipul,

    în alte simetrii!…

    În schimb ar vrea s-o ştie

    cu cerul în sfinte armonii !…

    şi-n frângeri adamite

    de braţe fecioreşti ,

    din ancore, scăpând,

    în zbor și-n grave piruiete

    cu chip de pasăre columbă,

    … Lelith, în nebunii! …

    Adam e El și nu e Noe,

    în valpurgia vieţii

    s-ar vrea desculţ şi-albastru,

    păşind prin slove în iubiri

    din gene litere, să-i picure,

    într-o-nflorire crisă

    petalele de crini!…

    Şi , sigur, nu şi-ar duce, El

    în purgatoriu, trupul …

    cu nudul lui albastru

    să-i curăţe Ei, duhul…

    … din re-nfrunziri de gânduri-

    nelinişti în simţiri…

    cât sevă e destulă

    şi grijă-n Providenţă,

    nu-i dor de amurgiri!…

    Dar… de cât Arca albastră

    ca o lebădă de gheaţă,
    mai bine blândul Luceafăr
    care-l mângâie de-o viaţă!…

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Răspunde

20. Eseistica, COSMICITATEA CUVÂNTULUI DINTÂI , la Radu Selejan

    Eseu de Georghe Apetroae Sibiu, în volumul editat şi prefaţat de prof. univ. dr. ANA SELEJAN

    Referindu-mă, dar, la începuturile creaţiei versificate ale poetului, romancierului, dramaturgului şi publicistului – inginer minier Radu Selejan, voi reda câteva fragmente literare reper, care au fost înserate în volumul de memorii, intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, adică în anul 2001, la capitolul „Poezia – cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi. Se va confesa în memoriile sale, Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles n-am scris decât în facultate…”.

    Iată, dar, pe unde sunt începuturile creaţiei versificate selejaniene. În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, abordându-le cu o maturitate responsabilă socială şi culturală. El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele arhetipale, un sublimat de prometeic ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză, exprimat de Cuvântul Dintâi în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale arhetipale din piatra primară. Avea, dar, a le exprima pe toate acestea metaforic cu „Cuvântul Dintâi” în cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea-i poetică… Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al fertilităţii lor umane şi-l va exprima panteistic versificat încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” în toposul stâncilor cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din filoanele de spirit al genezei „…/strămoşii coboară / din munţi / printre noi – / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine – /…/(Basm). Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului din statornicia locului „ / … şi fiecare am jurat – / sfânt / adevăr adevărat /…/pământului din / care-am răsărit – /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /…” (Ţara) …

    Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit geologic , provincial apusean, primordiile zeice ale pietrei munţilor în solarizare dacică… Acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice ,apolinice, neamul etern-durat.. Acesta era un neam consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile unui mediu existential arid şi contingent în interrelaţiile sale antropice cu alte neamuri existenţial-aleatoare.. Acest aspect, topologic vorbind, îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , vizionare în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /…” (Dacica I) şi ” /…Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /…/iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) iar „… /Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi …/ În păduri / a înfrunzit de-atâtea ori / liniştea / înveninată de săgeţile / noilor veniţi /…” (Dacica III)… Din alte versuri, precum: „ Transilvania, Moldova , Muntenia /…/Hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii /…/Furtunile n-au fost în stare / să adune / ţărâna pieirii în jurul inimilor. /…/ şi viaţa a fost de veacuri /mai puternică decât moartea ./…”(Dacica IV), sau „ / La Grădiştea Muncelului, /osia lumii / se opinteşte / rotindu-se / între naştere / şi nemurire, /…/La Grădiştea Muncelului, / tăinuită / în miezuri de piatră, / veşnica / inima ţării, /…/de fapte / de vreri /de-mpliniri / adăpată, /în numele / Sfântului Decebal, / nu conteneşte / să bată / „ (Inima ţării) se degajă vizionarismul său spatial dacic…

    Poetul inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie, paleontologie, geodinamică şi stratigrafie, atât de temeinic şi de sistemic asimilate, era îndreptăţit să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /…”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu, din spaţialitatea începuturilor sale undele genelor şi va vibra matriceal şi necontenit în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă gândul dezinvolt exprimat în versuri, precum: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare” ca un lanţ antropic /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /…/Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /…” (Balada), de a anima cu arhetipuri în metafore spiritualitatea ancestrală a locului…

    În ciclul al doilea al volumului, intitulat „ Descântece de piatră”, poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan strălucitor al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor naturale , cu o diversitate nemaiîntâlnită a geofaciesurilor şi geotopurilor, care configurează unităţi geo-ecologice cu un antropomorfism spatial definit, statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate exclusiv de antropomorfismul neamului românesc, cel ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, acum căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /…”(Descântul 20)…

    Este o geneză concepută şi expusă de un poet într-o abordare parcă prea dramatică, ca un antropomorfism al unei naţii, istoric şi cultural, consolidate, acum devenit un topos al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare telurică, cu un rezultat perasic, al degradării sale genomice… Pentru că, iată un alt descântec de piatră al poetului: „/Pe ascuns, ca o ispită, / dintele muşcă din os. / Umbra-n două se despică. / Din risipă în risipă / rătăcitul prin viaţă / soarbe flămânzit din ceaţă / „( Descântul 3)…

    Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat acum de incertitudini , angoasat de reverberaţii apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta le constientizează şi le refuză , ca fiind neconforme arhetipal şi le va refula într-un spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /…”(Descântul 4), sau le va releva dantesc în exprimările sale poetice cu o vădită pierdere a încrederii în ideologia politică a unui partid unic, menit a conduce destinul neamului şi în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi acum decât gratuităţi…

    Dacă în „Cântece de piatră” acele ziceri, de multe ori îl înflăcărau, acum, ajunse doar nişte vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor. El va gândi cum să-şi atenţioneze, apere şi scape neamul de o atingere malefică… Va striga, dar, poetul în unul din descântece: „…Dealu-i sec, / umbre-l petrec, /iarba-i înflorită-n foame, / urlă fiara, lungă-i gheara /…”(Descântul 6). ..Ttrădarea neamului, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec creat din Cuvântul Dintâi în afara subconştientului său arhetipal, din principiul apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /…/Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /…”(Descântul 7)…

    Şi nu-i va fi indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România… Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi aproape nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i sacrificial acestuia , poetul, un ”picur de dumnezeire”: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /…” (Descântul 8)….

    . El, poetul, cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului,cei care purtau cununile neamului şi erau glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care „ …/au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi, aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar „cenuşa ” gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori…

    Starea de descânt acum devine o normală existenţială a acestui popor ce o va exprima, cu regret, în versurile: „ /În cenuşa de gorun / pribeagul caută zvon…/Şi-nvelit în piatră seacă / taie brazde şi adună / grindină /…/Plugu-i vânăt, / bou-i ciung /”(Descântul 10)… Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului, care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradările sociale şi la colapsul condiţiei civilizatoare a neamului românesc, au fost desconspirate şi dezavuate de scriitor în descântul : „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /…”(Descântul 11)…

    Atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor, n-au adus decât răul acestei naţiuni a exprimat-o cu multă mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. /Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /…” (Descântul 13)…

    Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de câtre poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, era inversat acum existential pe un tract antinomic şi dual de cei care erau în drept a-l explora şi valorifica…

    Radu Selejan este obsedat de faptul că paradisul dantesc, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist vremelnic instalat peste acest neam, iar el, poetul intuitiv, nu-l mai întrevedea… Era acesta un motiv pentru care se va exprima resemnat: ” Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodie pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /” (Descântul 15). .. Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita acum, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez îl va releva enigmatic, ca un descântec ancestral, în versuri ,unele de un lirism arid, altele profund lirice, de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /…” (Descântul 17)…

    Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat al acestui timp, ci apărat cu sfinţenie… Va gândi mereu poetul că dacă „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), or, dacă „ /Steaua-i piatră / dezlânată…/Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace”, toate aceste stări malefice să le recepteze în sine, ca un corolar al descântecelor, în care va prelinge el acel „picur de dumnezeire”…

    Îl va aureola pe poet spiritul matern al celestului, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică, de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică, heideggeriană din lumea umbrelor… Va conchide, astfel, în finalul ciclului de descântece, încercând descifrarea panteistică a finalităţii printre tautologii imprecative şi printre locuri comune, poetul: „/ Salbă, salbă /rădăcină albă /…/ai împletit maramă. / din fir de izvor / din bocet de dor, / din ochi de fântână, /din zbucium de vânt /…/din foşnet de stele / din oftat de iele / din murmur de piatră /către niciodată /…./ şi-a găsit-o mama / plecată oriunde / pe drumuri de umbre, / veşnic neoriunde /…./A cules-o mama /şi-a pus-o-n fereastră / ca un dor de piatră / dinspre niciodată ,…/”.

    M. R. Paraschivescu, comparând în „Prefaţa întârziată” la „Descântece de piatră”, conţinutul plachetelor „Corturile neliniştii” şi „Descântece de piatră”, va releva faptul că în cea de a doua plachetă, Radu Selejan „încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă… poezia lui Radu Selejan descinde din spiritul liricii lui Blaga…” va accentua M.R.P. şi va revela „pecetea unei constelaţii sufleteşti comune…” cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată ”Păstorul pietrelor”. Va releva M.R.P.: „Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută materia-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”.

    Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene. Şi, după ce i-am parcurs consistentul volum post – debut „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost mentorii şi magiştrii în arta versificării. Îi vom găsi pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, apoi pe poetul Ovidiu Cotruş, de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul” ş.a… În toate versurile, pe care i le-am parcurs cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive pe care poetul o realizează, în spiritul său, cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea arhetipală a neamului….

    Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean… În multitudinea evenimentelor existenţiale şi, mai ales, de toposuri descrise, se desprinde spiritual adânc înrădăcinat de conservare şi de rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei sunt cei contopiţi spiritual şi chiar material, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte în fiinţare o identitate ontonoumenică, numele fiecăruia şi spiritul locului în a lui sine, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru imposibil…

    . El va cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc interstiţial umanitatea şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor în hotarele Apusenilor, văzând în acelaşi timp, în intuiţia umanului, o perspectivă raţională, ontică cu extrapolarea spaţială pe arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate , prin Radu Selejan” de Cuvântul Dintâi, dospit de atunci şi-n Gralul poetului …

    Metafora poeziei sale hiperbolizează şi întrece marginile imposibilului: „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, devenind succesiv litotică, ceea ce conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Din liticul astral, din biologic şi din reflexiile existential – gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, prin promovarea spiritului uman în toate ipostazele sale pentru o epistemologie a ontologicului primordial se eluvionează spiritul său într-un topos sinecologic, antropomorfic dinamic , sporind necontenit actualitatea şi valoarea insolită a operei…

    . Pentru că discursul metaforic, cu o încărcătură de mare calibru patriotic, îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane ale faţetelor minerale antropo constelare , cu o flexibilitate specifică şi cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil din multiplele perspective valorice, axiologic recunoscute…

    Fizicul, în toate ipostazele, este pe deplin consolidat, dinamic şi într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui. În acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie îşi transgresează, dincolo de comprehensibilul comun, „picurul de dumnezeire” şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii din Cuvântul Dintâi, poetul Radu Selejan…

    În volumul „Târziul clipei”, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, volumul de poezii care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie pentru nobila sa soţie, Ana, observăm în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul , care sunt la ele acasă, expuse cu un geniu maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice, pe coordonate heideggeriene, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, luciferice. Cuvântul Dintâi are şi aici muzicalitatea astrelor…

    . Discursul este metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancu.

    La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei sale nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului şi filtrată prin grila raţionamentelor subtile, în creuzetul metaforei, prin spiritul apofantic al pietrei, al teluricului. Se va exprima confesiv, dar, poetul : „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa –cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. / … /caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea prin decelarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt.”, sau „De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)….

    Dar Radu Selejan, abordând geneza, nu acceptă limitele atropomorfice eidice, finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor în ecuaţii de echivalenţă divină, leibniziane, dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „/N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)… A încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc)….

    Lângă spaţii şi după spaţii, fie şi metagalactice sau subcuantice, niciodată, sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va imagina într-un ” joc” barbian, în versuri, precum: „/Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /…” ( Joc)….

    Metafora poeziei sale este consistentă şi poate subînţelege sincere şi mari iubiri, de care poetul cu o înfăţişare apolinică nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii, redat reuşit în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /…/şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)…

    Din cavalcada de toposuri şi timpuri, de esenţe şi fenomenologii astrale expuse versificat de poet se deduce că Radu Selejan are consistente cunoştinţe de paleontologie şi de geomorfologie,de o tectonică cu care reuşeşte o developare a erelor şi a geosistemelor transilvane: „ Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate – / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)… Dar, iată o altă iubire care va fi înălţată în neîmplinire de poet : „Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / …când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce – ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit?”…

    Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea acestei lumini cu crome de baldesc din faciesul colorat al creaţiei solare în cugetul adânc, ca al unui miez de pădure mitologic al poetului: ”…/Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /…/ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)…

    Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci deschise de mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală de amintire maternă cu un strigăt de chemare, se va prăbuşi.. Da!.. Se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de reverberaţia timpurilor hăt vesperale, în versuri cu nuanţe de (ne)rostire, de un lirism înălţător, blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini ./…/De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)….

    O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a-i ajunge la izvorul ei, şi plecat pe drumul infinit al iubirii o va releva, din start ,în versurile: „ Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.” (Doar tu mă cauţi).

    O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere le va realiza poetul, chiar şi ca o structură de ficţiune ipostazică, abia când se refulează dintre parteneri orice inflamaţie de depărtare: „/…/O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise…/ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /…/ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit ./”(Plouă)…

    Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis prin versurile poetului: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni…/Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).

    Cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” aurealează condiţia unei iubiri mari, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa a trăit-o, atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versuri ce creează imagini viabile, fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare, încântătoare, ce zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /…/ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/…” Şi cât de frumos a spus-o poetul…

    În ciclul „Balade cu soare”, cu mult optimism şi cu bucuria luminii, Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu stelele şi piatra munţilor, cu pădurile şi jivinele, cu potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei crescut într-o ordine genetică naturală, a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul său istoric, sub o zodie solară, de un început dacic apolinic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub semnul lupului… Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire” au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /……. /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă” (Baladă)…

    Interesante sunt balada „La începutul pământului” şi cele exprimate mai sus ca părţi ale „Cuvântului Dintâi ” , înţelesuri cu regăsiri semanticecare în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /…/ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”…(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”. Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii , pe toţi cei cărora poetul le sublimează existenţa istorică în versuri imnice, precum : „/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. / Strălumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta…/ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).

    Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora prin Horea, exprimată în versurile sale înflăcărate: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei…./ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./…/stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /……./La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /……../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /……../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)…

    Să reţinem, din glasul orfic şi fluorin al poetului şi din strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancu, de răzbunare a lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./………/ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei…/ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină) cadrele structurii lirice ale poemelor sale amprentate cu patriotism şi istorie naţională…

    Din acelaşi volum, nu vom trece peste „Balada cu mineri”, dar mai înainte vom aminti de simplii mineri, subingineri, ingineri, şefi de mine sau de orizonturi, directori de trusturi miniere, pe care poetul, inginer minier, avea a le pomeni cu sutele, numele, faptele, fiind mulţi ani însoţitorii de muncă şi de viaţă ai inginerului minier… Radu Selejan era aici contopit cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca pe vremea romanilor, cu sfredelul şi ciocanul perforator, cu bezna pură şi întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe ale abatajelor şi numai cu acei scăpaţi de moartea ce-i pândea la tot pasul, de truda grea… Va exclama într-un vers elegiac, de amintiri, poetul: „…Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele” (Baladă cu mineri).

    Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă cu competenţă şi sucess: Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, era acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri cu tina care venea din adâncuri, cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, era acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova…

    Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani..Pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una… pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul….

    Dar o ucenicie a unei vieţii în creaţie era necesară aici, aşa încât, va spune poetul: ”… Înclin să cred că picurul de dumnezeire, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire… Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea Cuvântului Dintâi.”.Cât de bine şi cât de frumos spus!?.

    Şi aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în” mirare” sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria, o evidenţă a maturităţii sale creatoare… Aceasta este mirarea „muntelui” care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, cel spre celest, decât , cum bine se stie, sustentând laborios pe limaxul literar…

    În acelaş timp, „mirarea,” ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză anamnetică a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, schopenhaueriană, întreruptă doar de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă” dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera”, spre alte avataruri existenţiale.

    „Mirarea”, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei”, de accedere la zorii farmecului existenţial, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice…

    „Mirarea” în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon al devenirii, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de intense înnobilare. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit”, spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă”, sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine” şi cearta zodiilor.

    Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul: „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat…Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor…Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean”, atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa.

    Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.

    ” Mirarea” este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei”, la rădăcinile viselor de depăşire a trecerii, izvorând din locurile de taină ale munţilor!.. Dar, ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer…”, împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului” şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine”, dar nu printr-o abordare telurică, ci printr-o coborâre euristică pe piscul luminii muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară…

    „Fiecare popas” de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii” sale creatoare era într-un relief al planului cosmic, al reflexiilor stereo- astrale iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare: „săpând în – carnea – câmpiei spre „Ţara Copilăriei”, privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită…”

    Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate”, a decelat înălţimile cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale cu consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane cât şi zenitale ale unor componente literar- umane. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul lor, scriitorul, l-au conştientizat, l-au reperat şi marcat definitiv ca o referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale : „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”…

    . Uşurat, prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire”, multiplicate dialectic şi fenomenologic, panteistice în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei”, undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată”…

    „Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”… „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa, nu o data, Radu Selejan în memoriile sale.

    Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii literare primare, arehetipale, i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare!… De ce s-a întâmplat aceasta, a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice”, o renaştere spre învingerea limitelor spaţiale şi finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti: „Scorbură celestră era trupul meu pentru un roi de energie generată de Cuvântul Dintâi, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”… Din acest moment ” mirarea” va pierde poziţiile primare ale copilăriei, pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei”, locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii – sugrumate – păzită de Adolescenţă” şi , de aceea, va spune: „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.

    De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele.

    Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu…

    Pentru că puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata.

    Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, în simbolismul şi gnomica poetică, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea , în posteritate pentru el nu mai exista trecere şi tăcere!… El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale… De aceea, creaţia sa, pentru un cititor avizat şi realist rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca un sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare.

    Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în ecuaţia temporalităţii existenţiale, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin.

    Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian, devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot tot mai multe reverberaţii europene.

    Este clar că Radu Selejan a reuşit să se dureze în literatura română numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale a ars o flacără spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas lumina, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit model ontologic atemporal al universalului cosmic, spiritualizat cu armoniile şi dualităţile sale pentru literature generaţiilor viitoare…

    Prin scriitura sa, cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.

    De aceea, consider că rolul Centrului de Cultură „Radu Selejan”, condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, strălucitul profesor universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica docta, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare şi de a consolida sistemul literar selejanian” stricto sensu” pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii…

    Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie estetic şi sistemic definitiv literaturii naţionale ca fiind o creaţie emoţională, politematică abluţionată de seria bizareriilor infantile, semnificată, în schimb, de peisajele policromatice încărcate cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice care o areolează, îi conferă originalitate şi competitivitate. Se poate exemplifica acest aspect cu proza scurta din volumul „Taina cenuşii de stele”. Aici profeţia privirii unui timp al materiei, ca „rău-prevestitor” …

    În „Cocostârcul albastru”, omul devine sau un simbol al luminii eterne locului sau al uitării lui în neantul thanatic sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”.

    În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-l va băga în seamă”.

    Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, unde scriitorul se vrea mereu în interogatoriu… Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale cuvântă numai divinul – vezi romanul „Nanu”…

    Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovarea valorilor actuale şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice distructive pentru social , el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe un podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale, valorificând unele personaje istorice, precum Horea, Bărnuţiu, Buteanu, Bălcescu ş.a. – vezi volumul document „Roata fără sfârşit”, despre „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.

    Lumea lui Radu Selejan este de o cromatică socială intense. El nu o inventează, ci o ia aşa cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filosofice, astăzi contestate de societatea românească… Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară , ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.

    Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale. Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că, la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică se vor găsi cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ceea ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament, în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi”, principiul de geniu al poetului.

    Cele câteva referiri asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui decât începutul de imagine în aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a scriitorului , care, receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea semantică a scrierilor sale, din retorica arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, îi pot asigura creaţiei deplina autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.

    Gheorghe Apetroae în Volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

    Răspunde