Remaniere pentru proşti. Domnul Carbarău, paranormal. Cine ar merita Premiul Nobel. Mulţumiri Lidiei Obeadă

Joi, 2 septembrie 2010. PDL remaniază şase dintre miniştrii propuşi de el pentru Guvernul Boc la ora când scriu eu aici, de la ora 21, mare scofală (rămâne de văzut dacă Traian Băsescu e de acord, se comentează la televiziunile de ştiri, de parcă Boc ar fi de capul lui şi nu e Băsescu tartorul Guvernului; între cei propuşi să fie schimbaţi sunt cică şi „oameni ai lui Băsescu”, care nu sunt membri PDL) – e o remaniere egală cu zero, care nu rezolvă nimic, trage numai de timp, acum se va cere să avem răbdare cu noii miniştri, se va da o nouă perioadă de graţie, să treacă anul. Sărăcirea programată a românilor pe mâna acestui Guvern remaniat penibil, continuă. E clar că PDL speră să reuşească să crească economia, chiar dacă Băsescu a atras atenţia că la nivel de austeritate anul viitor va trebui să fie şi mai draconic, fiindcă nu sunt bani. Regret că trăiesc toate aceste vremuri într-o Românie condusă de politicieni corupţi, incompetenţi, iresponsabili, de rea-credinţă, de proastă calitate morală.

*

Scriam ieri aici că am primit un telefon care a pus capac la toate. Alo, domnu’ Stoiciu, e Carbarău la telefon, nu mi-aţi trimis articolul pentru Sud şi aşteaptă tehnoredactarea. Mi-a telefonat Constantin Carbarău, redactorul-şef al revistei Sud (care apare lunar de 11 ani). Îmi pare rău, i-am răspuns, vă rog să publicaţi acest număr din revista Sud fără mine, până nu ne vedem, nu mai mişc un deget. Ce s-a întâmplat? De la începutul acestui an, cum nu s-a mai întâmplat (în anii din urmă, mulţi ani, imediat ce apărea articolul meu în Sud, Constantin Carbarău venea la redacţia Viaţa Românească şi-mi lăsa numărul de revistă în care am apărut şi 50 de lei drepturi de autor), Constantin Carbarău m-a evitat, nu numai că nu mi-a mai plătit acei 50 de lei drept de autor, dar nu mi-a mai adus nici numărul de revistă în care apăream (sau măcar să mi-l fi trimis prin poştă, sau să-l fi lăsat într-un plic la librăria MNLR, unde eu merg săptămânal, împreună cu banii de colaborare eventual). Îmi dădea mereu telefon că ne vedem săptămâna viitoare, vă aduc revista şi dreptul de autor, dumneavoastră trimiteţi pe e-mail articolul la tehnoredactare. Bineînţeles, „săptămâna viitoare” nu venea, reapărea la telefon tot în ziua în care îmi cerea textul pentru rubrică şi se scuza că-l doare un genunchi, că are soţia bolnavă… L-am întrebat de fiecare dată dacă nu cumva are probleme financiare cu Primăria din Bolintin Vale (care o editează cu o generozitate nemaiîntâlnită la alte primării), nu am nici o problemă, am bani, totul e normal… De la începutul anului au apărut patru numere (două din ele fiind duble), acum are la tehnoredactare numărul 7-8. M-a dus aşa cu vorba până în luna august, când am hotărât să-mi încetez colaborarea la revista Sud. Nu e nici o pagubă. Nu l-am mai crezut pe cuvânt. Mi se părea totuşi culmea că de la începutul anului apar în revista Sud şi eu nu văd nici măcar numerele de revistă în care am apărut. I-am spus că punem cruce colaborării, dacă nu vrea să avem o discuţie cordială, să înţeleg exact ce se întâmplă… Acum urmează telefonul de ieri, la prânz, după ce i-am spus că nu-i trimit nici un text până nu ne lămurim şi nu-mi aduce cele patru numerele de revistă (aţi reţinut, două fiind duble) în care am apărut în acest an. Bine, mi-a răspuns Constantin Carbarău (în fotografie, alături de participanţi la Festivalul literar „Dimitrie Bolintineanu”, pe care Constantin Carbarău îl patronează anual; în spate, bustul lui Dimitrie Bolintineanu din faţa bisericii din Bolintin Vale), vin să ne vedem la redacţia Viaţa Românească (unde mai am eu biroul de serviciu, cât o mai fi), stabilim ora 16, aici venea el de regulă. Atenţie la evoluţia „fenomenului X”. Ieri a fost 1 septembrie şi m-am întors la locul de muncă din concediul de odihnă (aici, în pagina de jurnal din 31 august, am atras atenţia asupra situaţiei în care mă aflu, la o redacţie care nu mai are nici un editor sigur, după ce s-a desfiinţat editorul bugetar; eventual recitiţi amănunte la https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/08/s-a-dus-concediul-de-odihna-vine-concedierea-bat-in-lemn-noua-serie-a-revistei-bucovina-literara-naste-pasiuni/). Serios, înainte de ora 16 eram ieri în apropiere de redacţia Viaţa Românească (ea e într-o clădire cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în spatele fostului magazin Eva, pe strada Nicolae Golescu, numărul 15), ieşit din metrou, la Romană, să fiu prezent la întâlnirea cu Constantin Carbarău. Şi de aici înainte începe paranormalul… Primesc telefon acum alarmant de la Constantin Carbarău: ce se întâmplă cu dumneavoastră, aţi fost desfiinţaţi! Am fost la sediul redacţiei Viaţa Românească şi au dat jos şi firma redacţiei, a continuat el. Vă daţi seama, am amuţit. Până aici să se fi ajuns, cât am lipsit (toată redacţia Viaţa Românească a fost în concediu de odihnă în august, de altfel), să se fi dat jos şi firma redacţiei? Ne aşteptăm în fiecare zi să fim trimişi la plimbare, dar chiar aşa, să ni se şteargă şi urmele peste noapte? Dumneavoastră glumiţi, domnule Carbarău? Nu glumesc deloc, nu mai e nici o firmă. Nu se poate! Vă rog reveniţi la redacţie, ajung şi eu în cinci minute maximum acolo (mă oprisem să cumpăr pâine, făcusem un ocol). Bine, îmi spune Constantin Carbarău, acum sunt pe bulevardul Ana Ipătescu. E în regulă, ne revedem la redacţie… Ţineţi-vă bine. Ajuns la redacţie, nu văd nici o schimbare nici pe dinafară, nici pe dinlăuntru! Firma cu „Viaţa Românească” e la locul ei pe peretele exterior, mai mare decât cea a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, doar că sălciile din curtea imobilului sunt mai stufoase, m-am gândit că redactorul-şef al revistei Sud a băut o bere în plus şi n-a văzut firma din cauza sălciilor… Întors din concediu, am luat cârpa şi am şters praful în biroul meu (la noi la redacţie n-a mai intrat o femeie de serviciu de nu mai ţin minte de când; ultima oară am plătit-o din banii mei o asemenea doamnă, care făcea oficiile la editorul nostru, să măture; între timp m-am resemnat, îmi fac singur curat), am făcut cafea la fierbător, una pentru cel pe care-l aşteptam. Numai că domnul Constantin Carbarău (foto) nu mai apărea. Am ieşit afară în câteva rânduri… nimic! Îmi dă într-un sfârşit telefon cel aşteptat: nu găsesc domnule redacţia, îmi spune. Cum adică n-o găsiţi? Nu e nicăieri, o caut de jumătate de oră casă cu casă şi nu e… Domnul Carbarău, ce e cu dumneavoastră? Cu mine nu e nimic – şi să ştiţi că nu sunt băut (a bănuit că asta vreau să sugerez), mi-a subliniat Constantin Carbarău. Dar unde anume sunteţi dumneavoastră acum? Unde să fiu, sunt pe bulevardul Ana Ipătescu, v-a desfiinţat redacţia, nu mai e… Nu puteam să cred. Constantin Carbarău căuta redacţia Viaţa Românească pe bulevardul Ana Ipătescu! (Acolo a fost o clădire superbă a revistelor, a mai multor redacţii ale Uniunii Scriitorilor, celebră, în anii ’60, dar a fost transformată în ambasadă) Ce e toată comedia asta? Nu e nici o comedie, nu mai existaţi… Redactorul-şef al revistei Sud nu glumea. L-am luat cu binişorul la telefon, speriat: domnule Carbarău, redacţia Viaţa Românescă s-a mutat de 40-50 de ani de acolo, e pe strada Nicolae Golescu numărul 15, în spatele fostului magazin Eva, unde vă aştept. Bine, mi-a răspuns ezitând un minut (l-am întrebat dacă mai e la telefon), vin acolo la ora 18 – am înţeles după vocile ridicate tărăgănate de beţivi auzite că, între timp, după atâta căutare a redacţiei Viaţa Românească pe bulevardul Ana Ipătescu (azi are şi bulevardul altă denumire), Constantin Carbarău s-a aşezat obosit la o cârciumă. Îmi părea nespus de rău că n-am de unde să iau telefonul fiului lui din Bucureşti, să-mi spună ce se întâmplă, de fapt, cu tatăl lui şi să-l caute, că s-a rătăcit… Ce-o mai fi şi asta? Te pomeneşti că de aceea nu a mai trecut tot anul pe la mine pe la Viaţa Românească, fiindcă mă căuta la sediul vechi al redacţiei! Doamne fereşte! E posibil să-ţi ia minţile berea în asemenea hal, să nu mai poţi să identifici adresele? Sau la mijloc sunt semnele unei boli degenerative, bat în lemn, de care el nu e conştient, tip Alzheimer? Dar dacă e o glumă la mijloc? Am rămas crucit o vreme, m-am gândit că poate-i fac un bine dacă mă interesez de soarta lui, îi dau eu telefon: ce faceţi? Bine, îmi răspunde, să ştiţi că n-a auzit nimeni de strada Nicolae Golescu, unde ziceţi că e redacţia Viaţa Românească, probabil că aţi vrut să spuneţi strada Dinicu Golescu, vin acolo la ora 18. Numai nu m-am închinat, probabil că a întrebat beţivii de la masa la care se aşezase (sau la care râdea de mine împreună cu cine ştie ce scriitori, punând la cale o farsă) de strada Nicolae Golescu. Domnu Carbarău, strada Dinicu Golescu e spre Gara de Nord, n-aveţi că căuta acolo, vă repet, veniţi la Piaţa Romană, de acolo veniţi la fostul magazin Eva, în spatele lui e strada Nicolae Golescu… cel mai bine, mă aşteptaţi în spatele fostului magazin Eva (acum Diverta), îmi daţi telefon că aţi sosit şi vin să vă iau. Bine, la ora 18 vin acolo…

N-o să credeţi, acum a sosit la mine la birou, la Viaţa Românească (unde eu sunt simplu redactor) doamna Lidia Obeadă, ofiţer MAI, însoţită de domnul Andrei Dan Zaharia, colegi la Centrul Cultural al MAI din Bucureşti. I-am cunoscut prin fostul coleg de redacţie, Aurelian Titu Dumitrescu, dânşii m-au invitat în aprilie să ţin o conferinţă despre optzecişti în faţa studenţilor lor. Dânşii mi-au distras acum cu totul atenţia de la vizita amânată a lui Constantin Carbarău. Mi-au adus afişul în care sunt pomenit la „Săptămâna cărţii” şi mi-au dăruit, din banii lor, o superbă carte-album intitulată „Justin” (apărută la Editura Scara în 2009, 185 de pagini, vândută la un preţ inaccesibil), pe care am frunzărit-o curios la ei în vitrină, la biroul Tradiţii şi Educaţie al MAI (la care lucrează cei doi). Carte dedicată Părintelui Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, cu învăţături pline de duh scrise de părintele Justin Pârvu, care azi e grav bolnav (l-am vizitat în două rânduri în chilia sa, însoţit de Adrian Alui Gheorghe, care i-a cultivat memoria). Doamna Lidia Obeadă e un „argint viu” – am mai scris aici de domnia sa, o „luptătoare împotriva mediocrităţii”, e o femeie pe cât de dură şi dominatoare la locul de muncă, pe atât de sensibilă şi cuceritoare. Am primit şi fotografii de la Lidia Obeadă, public una din ele, în care sunt cu domnia sa şi cu scriitorul-doctor, fost ambasador Caius Traian Dragomir, fost redactor-şef al revistei Viaţa Românească, făcută atunci, în aprilie 2010, la conferinţa mea. Am admirat entuziasmul doamnei ofiţer MAI îndrăgostită de literatură, o raritate.

Mi-am reamintit de Constantin Carbarău când au plecat din biroul de la Viaţa Românească doamna Lidia Obeadă şi domnul Andrei Dan Zaharia, i-am condus până afară, în stradă. De necrezut, l-am văzut uitându-se în gol în faţa clădirii în care e şi redacţia Viaţa Românească pe însuşi domnul Carbarău, dincolo de stradă – probabil că o cunoştea de undeva. Se ţinea de genunchiul piciorului drept. L-am adus în biroul meu, surâdea fericit, era foarte interesat să afle ce mai fac eu… Degeaba am tot încercat să-l întreb ce mai face el şi ce a fost toată povestea cu căutarea redacţiei Viaţa Românească la sediul ei de acum 40-50 de ani. M-am lungit, trebuie să mă opresc, vă cer scuze.

PS. Dacă aveţi timp, merită să ascultaţi (zece minute, realizate de Un Cristian) o declaraţie a poetei Nora Iuga despre „defilarea cu mediocrităţi” la Premiul Nobel pentru Literatură şi despre poeta Angela Marinescu, pe care o consideră singura poetă română care merită să primească Premiul Nobel. E un gest extraordinar, într-o lume literară autistă. Am preluat declaraţia de pe site-blogul lui Răzvan Ţupa intitulat „Poetica”. Daţi click pe http://www.trilulilu.ro/uncristian/3becb6c70bb421