0
6 comments

Luni, 12 septembrie 2011. De azi s-a terminat concediul meu de odihnă legal, mă întorc în lumea reală (de-a lungul celor 30 de zile am trăit în lumea mea, oleacă altfel). N-am nici un proiect de dus în spinare (nici literar) în această lume reală, trăiesc de pomană. Dintotdeauna concediul de odihnă la mine n-a fost legat de o vacanță la munte și la mare, ci de ceea ce am acumulat la masa de scris și de citit – și de data asta nu am cu ce să mă laud. Sincer, volumul „Pe prag (Vale-Deal)” (atât de bine primit critic; să nu se deoache, am înțeles că premierea e rezervată pentru alții) m-a îndepărtat de „reluarea ciclului creator”, după ce m-au scârbit atacurile lui N. Manolescu și Horia Gârbea, totalmente nedemne. Am luat seama că sunt atât de antipatizat, încât nu mai merită nimic în plan scriitoricesc. N-are rost să mă mai omor cu firea, prefer să stau retras. Trebuia să duc la capăt o obligație editorială, n-am dus-o nici în concediul de odihnă, când mi-am găsit zile libere la rând să mă concentrez la ea, să o duc mai departe măcar (fiindcă am început-o). Îmi pare rău, o abandonez. Cel puțin în situația morală în care mă aflu azi, nu mai sunt interesat să continui acest frumos proiect (din punctul de vedere al editorului și al coordonatorului colecției). Nu-mi place să recunosc, dar acest concediu de odihnă, din punctul de vedere scriitoricesc (singurul care contează pentru mine) a fost ratat. Dar ce mai contează un concediu de odihnă ratat în plus? Mi-ar fi plăcut să scriu o nuvelă sau o piesă de teatru, să mă duc într-un loc ascuns (unde să am, însă, și Internet și computer, devenite de la un timp indispensabile; mă refer la documentarea rapidă) și să-mi reevaluez puterile. N-am fost în stare, am preferat să scriu din când în când câte un poem de sertar, să mă las pe mâna iraționalului, să scrie el ce vrea când mă pun la masa de scris și citit. Sigur, e extraordinar că am reușit să mai scriu și atât, poeme, dar ele n-au nici un viitor, vor muri în sertar, nu mai sunt cititori de poezie, nu mai are rost să te zbați să definitivezi un volum de versuri, să-l publici și să-l împarți prietenilor. Poezia nu mai e așteptată de nimeni, suntem grăbiți, preferăm să citim toate prostiile (fie și elitiste), numai poezie nu. M-am resemnat cu felul acesta al meu de a fi, de a nu face ce doresc nici măcar în concediul de odihnă la masa de scris și de citit. În alt plan, sigur, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să stau, în acest concediu de odihnă, opt nopți la mare, la Neptun, și patru nopți la munte, la Bușteni. Fără să forțez, mi-am onorat în timpul concediului de odihnă celelalte obligații (colaborări la reviste literare și la un ziar, unde am rubrici neplătite) pe care le-am mai avut la masa de scris și citit (mai puțin aceea editorială), ba chiar am ținut la zi cele două publicații online, acest blog și Jurnalul de Vrancea (actualizat non-stop) – și nu e deloc puțin lucru, e chiar prea mult. Dacă sunt pretențios, e fiindcă am o vârstă și cred că anii mei de creație se împuținează cu cât trec anii. Norocul meu e că mă încăpățânez să cred că trebuie să stau în priză, „să-mi pun creierul la contribuție”, dacă nu vreau să mă ajungă din urmă… ă… neamțul ăla mic, oare cum îl cheamă, care-mi tot ascunde lucrurile…

– Cum spuneai că-l cheamă pe neamțul ăla mic, bre, care-mi tot ascunde mie lucrurile?

– Alzheimer, bunicule…

***

În amintirea concediului meu de odihnă, care a trecut începând cu ziua lucrătoare de azi, continui să redau (într-un alt episod) din consemnările făcute de mine acum zece ani la Neptun, în 2001, la aceeași Casă a Scriitorilor (la care am fost și anul ăsta; apropo, patru ani consecutiv n-am mai călcat pe aici, între 2003 și 2006). Am început aceste rememorări din 2001, aici, în urmă cu o săptămână, marți, 6 septembrie (recitiți, dacă vă pasionează, la https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/09/poetul-laurian-stanchescu-plecat-in-mars-pe-urmele-lui-avram-iancu-pe-jos-fotbal-degeaba-alte-impresii-de-la-mare/), m-am luat cu vorba în zilele care au urmat și am lăsat abandonat primul episod (aveți răbdare, sunt câteva episoade; e interesant să recunoașteți scriitori din paginile mele scurte de jurnal, scrise de mână, unii dintre ei au dispărut).

Contrajurnal de la Mare

(II)

La Vila Scriitorilor din Neptun, în perioada 14-22 iulie 2001, care va să zică.

Am început cu sfârşitul. Până una-alta, în întâmpinarea Marelui Cutremur, o să las mărturie posterităţii, câteva file de contrajurnal de la Mare (ca de la Mică), de la Vila Scriitorilor. Aşa, la derută. Să-mi păcălesc subconştientul (că el mă sperie la cea mai mică undă literară seismică)… Am sosit într-o sâmbătă – şi cum am trecut pragul Vilei Scriitorilor şi m-am cazat la etajul 2, ţâşti!, am lăsat totul baltă şi am fugit pe plaja la ora 13, să profit de soarele care a doua zi ar fi putut să intre în nouri. Am stat continuu şase ore – ba pe rogojină, ba în apa mării, speriindu-mi soţia. Chestia asta cu scăldatul mi-a scos peri albi, de altfel: după ce am stat opt-nouă zile la mare, am bolit, întors acasă, alte opt-nouă zile! Şi totul mi se trage de la scăldatul “subacvatic” (că fac “pluta” pe faţă şi pe spate, mă pricep, nevoie mare), cu urechile, nasul şi ochii neprotejaţi: îmi pierd auzul întâi, apoi mă dor teribil urechile, după care îmi fac praf Trompele lui Eustache şi sinuzitele – plus un gen de conjunctivită, că n-am avut ce face şi am deschis ochii în apa mării; toate, însoţite de răceală “cu nevralgie” (mă dor şi măselele pe care nu le mai am). Am ameţeli, îmi pierd vlaga, abia mai stau pe picioare…

Sâmbătă, 14 iulie, în prima zi, aveam programată prin telefon o întâlnire, la ora 19.30 cu poetul Radu Florescu (venit cu soţia şi cei doi copii ai lor la un hotel de două stele, în faţă cu o terasă care avea să-l terorizeze până dimineaţa, cu o formaţie de muzică populară), să-i prezint condoleanţe pentru fratele pierdut acum două săptămâni. Înainte de a ieşi în centrul Neptunului cu soţia, surpriză: apare la Vila Scriitorilor “familia Stoiciu din Canada”, Constantin Stoiciu (Telu, prozator, scenarist, cineast, jurnalist şi editor în Canada), Gina (profesor universitar în Canada, autoare de cărţi de sociologie) şi fiul lor, Andrei Stoiciu (prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, politolog cu licenţă luată la Paris, azi consilier “cu probleme de politică internă” al preşedintelui Ion Iliescu; vezi poza Ginei și a lui Telu Stoiciu mai jos). Încurcaţi de situaţie, iniţial, nemaiştiind încotro să o luăm, mergem cu toţii la întâlnirea cu poetul Radu Florescu. Centrul staţiunii (“cea mai scumpă de pe Litoral”) e extrem de aglomerat – cine se plânge că “românii n-au bani să vină la mare”? Constat, siderat, că “familia Stoiciu din Canada” cumpără casete cu “manele”, care în Canada fac furori în comunitatea de români – că ele ne atestă “rădăcinile” balcanico-orientale, nu? Ne aşezăm până la urmă la o terasă de lux din centrul staţiunii “la o halbă” – Constantin Stoiciu e fericit, i-a apărut un nou roman (culmea, tradus din franceză de Irina Petraş), “Fragmente frivole de eternitate”, apărut la Editura Libra… Face cinste Radu Florescu. Ne amuzăm pe seama trecutului de până în 1989, când la dosarul meu de la Securitate atârna şi “ruda din Canada, familia lui Constantin Stoiciu” (tatăl meu și tatăl lui Constantin au fost frați; el a plecat cu familia din România din 1981), cu care eu nu avusesem niciodată vreo relaţie, ignorându-ne reciproc, pur şi simplu. Fireşte, m-am tachinat cu Andrei Stoiciu acum – că el are probleme la Palatul Cotroceni fiindcă eu “fac în continuare pe disidentul” în presa scrisă cotidiană (e stânjenit evident de atacurile mele din “Cotidianul” la adresa actualei Puteri), iar eu am probleme fiindcă mi se arată la obraz că am o rudă la Palatul Cotroceni şi că, de fapt, ascund cine ştie ce secret, că de aia fac şi dreg, având “pile” acolo, Sus. O bazaconie… Poetul Radu Florescu e trist, afectat pe mai departe de moartea fratelui lui din Borca (la doar 40 de ani, de aceeaşi boală necruţătoare care l-a pus la pământ şi pe poetul Aurel Dumitraşcu; zăcămintele de uraniu au sigur o influenţă nefastă asupra locuitorilor acestei zone superbe a Munţilor Neamţului): generos cum e, va lua în cârcă şi familia fratelui prematur dispărut, care a lăsat în urmă doi copii. Deşi are o vilă de invidiat la Borca (din aceeaşi curte cu casa fratelui abia dispărut), lui Radu Florescu îi e groază acum să se mai întoarcă la Borca, amintirea fratelui pierdut e mai vie ca niciodată: îi dau lacrimile… Într-un moment în care şi aşa afacerile lui Radu (legate de gaterul lui de la Borca şi de export cu lemne) nu-i mai merg aşa cum îi mergeau, nici pe departe, clientela noului partid de guvernământ făcând “în rău” legea.

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Vă invit să citiți o revistă de experiment literar în format PDF, greu de găsit (dacă nu imposibil; e o raritate de lux, cu ilustrații color, cu tiraj oricum necunoscut) pe la chioșcuri de presă. Primesc de la Daniel Corbu (directorul revistei Feed Back, modest cum îl știm):

Dragi prieteni,

A aparut un nou numar al revistei de experiment literar FEED BACK.

Si nu este alta mai frumoasa si mai de folos in toata viata omului zabava decit cetitul Revistei FEED BACK. La buna lectura!

                                               Daniel CORBU

Dați click pe Rev. FEED BACK, nr.8, aug. 2011 (și iar click pe dreptunghiul apărut). Apropo: am reținut surprins întrebarea tendențioasă din cadrul anchetei revistei, legată de „blogiștii scriitori”, și răspunsurile unora de proastă calitate, de-a dreptul jenante.

PS. 2. Public alte fotografii făcute la Neptun anul acesta…


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. LIS, cred că te înșeli, mai sunt mulți cititori de poezie. Sau în fine, n-au murit chiar toți. Mai lasă-te ”pe mâna iraționalului”!

  2. Mi-ar plăcea să ai dreptate, dragă Andreea. Se vede că ești o fiică de mare poet, cu o sensibilitate aparte. Din păcate, eu mi-am pierdut speranța că mai există cititori avizați de poezie, văzând că nici poeții nu se mai citesc între ei (se citesc doar prietenii de gașcă; iar eu nu fac parte din nici o gașcă, nu am prieteni, am motive în plus să fiu pesimist).

  3. Sărut mâna, sunteți amabilă, dragă doamnă Sanda Văran. Aș fi fericit să fie adevărat ce spuneți, fiindcă eu am numai dovezi de antipatie de multă vreme (care continuă cu agresivitate; mă abțin cu greu să nu le dau de gol aici, pe blog)… Din păcate, simt că am intrat într-o fundătură a literaturii române. M-am resemnat.

  4. Nu exista fundatura fara speranta de iesire din ea !
    Pana la urma poate fi vorba doar de un loc in care nu razbate soarele, din cauza unor obstacole asezate paravan in calea lui de catre cei care se simt si se “vad” mai bine in intuneric 😉
    Chira credeti ca nu va veni vremea ca romanii sa-si scrie ei insusi Istoria, cu bune si cu rele, sau si mai mult, nu credeti ca ar putea sa o si faca mult mai bine decat le-o fac altii !
    Asta cu americanii pentru a caror asteptare au suferit si murit atatia romani adevarati seamana cu bancul acela cu sotul inselat:
    – Poftim ce o intreb eu si ce-mi raspunde ea 😳
    Ce-am asteptat noi si cu ce ne-am trezit 😉
    Cand l-am auzit pe Basescu ca vom fi tara cea mai aparata din intreaga zona, n-am putut sa nu ma gandesc si la revers :
    Vom fi si cea mai vulnerabila si expusa tara, pe care daca inca nu ne-au distrus datoriile (inclusiv cele facute pentru razboi), sau lipsurile ( cu cata usurinta se iau de la cosul zilnic al romanului milioane de dolari care se arunca in celalalt cos fara fund al inarmarilor ) ne vor distruge cu totul, niste rachete ! :mrgreen:

  5. Domnule Liviu Ioan Stoiciu,

    Sunteti foarte sensibil si empatic. Luati asupra dvs. poveri ce nu va apartin, caci nu dumneavoastra ati gresit sau ati intrat in fundatura, ci mai tot ”sistemul literar”, care, pentru moment, mai mult ca niciodata in istorie, e anacronic si corupt si plin de ura.

    Ca scriitor, normal ar fi sa vreti sa faceti parte din sistem. Ca om de caracter si pretuind valorile morale, va este greu sau imposibil sa aderati la el.