Sâcâit şi azi. Prozatorul Floraţiu mă întreabă ce vreau să le transmit celor morţi. Despre scriitorii uitaţi, numai de bine

Sâmbătă, 3 iulie 2010. E sâmbătă şi nu ies din casă, deşi atât de mult îmi doresc să ies la sfârşit de săptămână – nu numai că nu ies din Bucureşti, dar nu ies nici prin Bucureşti. Deşi a fost o zi frumoasă (abia spre seară a început să plouă liniştit). Fiul e la mare cu noua lui iubită pentru trei zile, nu-i pasă dacă nu are soare, el ştie să se bucure de viaţă în orice condiţii, în orice loc, pe orice fel de vreme. Doina e la Focşani, lângă mama ei neputincioasă. Stau singur acasă (eventual, sunt cu ţestoasele, care stau în bazinul lor cu apă, nu le mai văd plimbându-se prin apartament; e drept, dimineaţa, când ele se plimbă de regulă, eu dorm, culcat după ora 6). Ce altceva să fac decât să stau la masa de scris. Fiindcă sunt superstiţios (dacă-mi dau de gol un proiect, nu-l mai duc la capăt; e o luptă cu subconştientul meu), nu vă spun ce scriu peste zi nici azi… Practic, nu trăiesc decât pentru a citi şi a scrie, nici nu mai contează dacă e bine sau rău ce fac. M-am resemnat că nu mai pot să ies din această situaţie. Peste zi încerc să mă achit de o obligaţie literară la masa de scris, la ora 21 sunt pe baricadele acestui jurnal online, iar după ora 1 mă ocup de Jurnalul de Vrancea. M-am stabilizat în ultima vreme cu acest program (sigur, e relativ, apar şi evenimente neprevăzute, pe care le onorez şi tot programul se dă peste cap)… Interesant, în această seară am descoperit pe Facebook un mesaj de la un prozator din stirpea lui Gh. Iova şi Mircea Nedelciu, un textualist „feroce”, dar de care n-am ştiut niciodată nimic: Anton-Sebastian Floraţiu, foto. De ce naiba n-a mai publicat nici o carte? E mai mare cu un an ca mine… De unde să-l iau? Am intrat pe numele lui, la Informaţiile de pe Facebook şi am aflat că stă la un cămin şcolar, pe Şoseaua Bucureşti-Târgovişte, la Buftea şi că e profesor la un grup şcolar din Buftea! Că e… ateu şi „apolitic”. E ateu? Floraţiu mă apelează azi, tam-nesam (nu ştiu dacă ne-am cunoscut vreodată, ştiu doar că i-am citit o carte teribilă, un experiment total, cu titlul „Dictando Dictanda – romanul filonez contemporan”, altfel prost tipărită; la un moment dat l-am detectat când conduceam revista Viaţa Românească, nu-mi amintesc de ce i-am pierdut urma), într-un mesaj pe care nu-l mai găsesc să-l redau întocmai, că nu se simte bine şi că e gata să calce pe urma prozatorilor optzecişti urcaţi la cer şi mă întreabă: ce vrei să le transmiţi lui Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, faţă de care el a avut un adevărat cult (iar mie mi-au fost dragi)? În starea de sâcâială în care mă aflu acum, când scriu aici, o asemenea întrebare chiar că mă bulversează. Mai ales că e pusă de un ateu. Cum să mă întrebe un ateu ce aş putea să le transmit celor morţi? În primul rând, dragă Anton-Sebastian Floraţiu, lasă gândurile negre, că nu mori când ai tu chef (ţi-o spune un om care a fost obsedat de sinucidere; iar la tine nu se pune problema sinuciderii). În al doilea rând, cred că am să mor înaintea ta şi mai degrabă trebuie să te întreb eu ce vrei să le transmiţi scriitorilor morţi, fie şi numai cei doi pomeniţi de tine. În al treilea rând, dacă ai într-adevăr ambiţia să pleci înaintea mea, te rog să-i îmbrăţişezi pe colegii noştri de generaţie literară şi să-i asiguri că noi, cu cât am trăit mai mult decât ei, cu atât ne-a fost mai rău – cel puţin ei sunt morţi celebri, morţi la o vârstă acceptabilă (nici tineri, nici bătrâni; au murit atunci când trebuia), pe când noi nu mai avem nici o şansă să fim băgaţi în seamă, „îmbătrânim şi ne pare rău”, vremea noastră a trecut, s-a ales praful de iluziile noastre de preamărire (dacă le-am avut; eu mi-am văzut lungul nasului, nu asta e problema).

Apropo de posteritate şi de vârsta la care mori. Am citit din ultima carte a criticului Liviu Grăsoiu (foto), „Ferestre spre trecut” (primită cu autograf zilele trecute) un text, intitulat „Doi mari poeţi şi imprevizibila lor uitare azi” – în care se referă la Octavian Goga şi la Alexandru Philippide. Amândoi consideraţi nemuritori în timpul vieţii. Goga a murit la 57 de ani şi a avut parte în 1938 de funeralii naţionale (doar a fost premier al României şi academician). Al. Phlippide a fost şi el academician, a murit la 74 de ani, nu s-a implicat niciodată în politică. În cazul lui Goga, scrie Liviu Grăsoiu, „generaţiile tinere nu-l mai gustă fiindcă nu-l mai citesc, obsedate fiind de noi canoane, de alinierea la modelele de ultimă oră”. Iar în cazul lui Philippide (lingvist reputat, a publicat puţin din creaţia originală), seriozitatea şi profunzimea versurilor lui nu se mai potriveşte pe calapodul acestor vremuri, dar Liviu Grăsoiu speră că literatura nouă îl va recupera, că „idealul ei (al acestei literaturi noi) nu se confundă cu manelele şi cu Big Brother”. Fiindcă „uitarea  unui Octavia Goga şi a unui Al. Philippide s-ar putea să ne coste mai mult decât intuim acum”… O să ne coste? Generaţiile viitoare cunoscătoare de limbă română vor mai avea habar de scriitorii români, care în timpul vieţii au fost consideraţi scriitori mari? Important azi e să murim, să scape literatura română de noi, nu să avem posteritate. Ce să le transmit eu scriitorilor morţi, dragă Floraţiu? Că pot să stea liniştiţi, că-mi vine şi mie rândul, o să fiu şi eu uitat – şi că azi în literatura română nu mai contezi nici cât eşti în viaţă, darmite după moarte. Or mai fi scriind marii noştri scriitori pe lumea cealaltă, uitaţi pe lumea asta?

 ***

În ţară, frica de inundaţii continuă, Dunărea e aşteptată să dea lovitura finală. Cei păţiţi din Moldova aşteaptă înnebuniţi să se retragă apele, cei din casele cărora apa s-a retras trăiesc o exasperare în plus (prinşi noaptea de viitură, n-au apucat să ia nimic), totul a fost acoperit de noroi şi distrus (de la aparatură şi haine-încălţăminte, la mobilă; casele trebuie să-şi refacă baza), animalele de curte moarte trebuie îngropate până nu se trezesc şi cu o epidemie, Doamne fereşte. România trăieşte cu semnalul de alarmă tras şi nu poate ieşi din marasm, e şi un blocaj mental la români acum, dezastrul prezentat la televizor ne mănâncă sufletul, de unde să mai avem puterea să gândim pozitiv? Totul s-a scumpit, salariul îţi e tăiat cu un sfert (sau e pus în pericolul să-l pierzi de tot), taxele şi impozitele au crescut – rolul statul s-a redus la a-şi transforma cetăţenii în sclavi, nu la a-i respecta.