0
3 comments

Vineri, 6 august 2010. A fost sărbătorită azi, discret, Schimbarea la Faţă a Domnului: Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Domnul Hristos este ridicat la ceruri. Evangheliştii Matei şi Marcu spun că-i strălucea lui Dumnezeu faţa „ca soarele”, adică Dumnezeu era o lumină… Cei ce au citit paginile mele de jurnal online ştiu că, între variantele apocalipsei din 2012 este şi trecerea pământenilor prin Centura Fotonică: Centura Fotonica atat de imensa, incat trebuie strabatuta timp de 2000 ani, emite o intensa radiatie electromagnetica, atat in spectrul vizibil, cat si in cel invizibil, de inalta frecventa (inclusiv raze X). Fotonii Centurii vor exercita o multipla si socanta influenta asupra materiei terestre. In primul rand, se va constata fluorescenta tuturor corpurilor iar ca rezultat, nu va mai exista noapte timp de 2000 de ani! Corpurile vor emite o lumina fara temperatura si nu vor avea umbra. Adică vom deveni şi noi în 2012 o lumină (trecuţi într-o altă dimensiune)… Azi a fost zi de pomenire a celor trecuţi la cele veşnice. Mi-am amintit că e sărbătoare după-amiază, după ce m-am întors de la magazinul Hathor, din subteranele metroului, la Unirii, de unde am cumpărat pâine (e sfârşit de săptămână) şi apă plată îmbuteliată la „7 izvoare” (la izvoarele Ialomiţei, spălate de peştera cunoscută). Pentru mine, „6 august” înseamnă o întoarcere obligatorie în copilărie – de 6 august, de Schimbarea la Faţă avea loc în oraşul Adjud, în obor, iarmarocul anual, celebru (la care veneau comercianţi şi cumpărători din toată ţara), plin de comedianţi şi lanţuri (la care erau scaune la capăt şi care se roteau; mie-mi făcea rău rotirea în viteză) sau bărci care se dădeau şi peste cap (era un spectacol; cel ce avea curajul să se dea peste cap era legat la picioare şi la mâini cu curele speciale de piele), plin cu circari de toată mâna (cu animale exotice în cuşti, cu şerpi uriaşi scoşi pe scenă sau cu oameni „monştri”, cu cap de bou, de exemplu), târg la care halviţa şi îngheţata, turta dulce şi vata de zahăr făceau minuni, târg extins, la care se vindeau animale de curte, vaci, porci, oi, inclusiv cai şi la care găseai de la mobilă şi îmbrăcăminte, la jucării şi obiecte care te distrau, era totul un vis. Nu cred, timp de 17 ani (la 17 ani am terminat liceul şi am plecat din Adjud; dar şi în anii următori, veneam special la Adjud de 6 august, la iarmaroc, oricât de departe aş fi fost), să fi lipsit vreodată de la acest iarmaroc incredibil (el e prezent în toate cărţile mele, am impresia), din care nu lipsea nimic, aveai tot ce-ţi doreai… De aceea 6 august pentru mine a devenit o fixaţie mentală, şi Schimbarea la Faţă e legată automat de iarmarocul din Adjud (ştiţi că Adjudul e nod de cale ferată şi nod de drumuri, el leagă Ardealul şi Tara Românească de Moldova, are poduri peste Trotuş şi Siret). Îmi pare rău că de la un an la altul iarmarocul din Adjud s-a devalorizat, îndeosebi după Revoluţie… Azi, 6 august 2010 m-am hotărât să merg la o biserică, să aprind lumânări la morţii din familie şi la morţii cunoscuţi de mine din rândul scriitorilor. Nu conta că afară era o caniculă infernală. Fiindcă aveam drum cu metroul la librăria din faţa MNLR, să frunzăresc presa literară (o fac săptămânal; e singurul loc în care se mai găsesc la vânzare reviste de cultură), la întoarcere am luat de la Unirii alt metrou şi am venit în Parcul Titan-Balta Albă (fost IOR; unde e biserica de lemn maramureşeană), la lac, să fac o baie. Am plecat de acasă cu slipul pe mine şi cu o pătură în rucsac. Am venit asudat pe aceeaşi insulă pe care am stat şi marţi, 3 august, era ora 17 deja şi soarele era acoperit des de nouri, dar căldura era sufocantă. M-am uitat în stânga, în dreapta, n-am mai văzut paza parcului (ştiţi că e interzis înotul în lac, se dau amenzi), ici şi colo pe lac mai vedeam câte un cap de înotător ieşit la iveală. Am intrat în apa lacului şi am înotat, dar am obosit repede, am făcut „pluta”, mi-a intrat apă în nas, m-am înecat şi mi-a pierit cheful, dar am întârziat în apă până am văzut de departe un „agent” îmbrăcat în albastru. Am stat apoi să mă usuc, plimbându-mă pe bordura de ciment şi prin iarbă de ici colo, sunt într-un loc în care e o cruce de fier ascunsă sub sălcii, în iarba înaltă (a unui tânăr înecat aici) şi un corcoduş copt (are corcoduşe în vârf, o grămadă). Am încercat să citesc (atunci când soarele era în nouri) dintr-o carte legată de „misterele morţii” (moartea fiind o acumulare de forţe pentru o nouă viaţă; chestie budistă), n-am avut nici un spor. La ora 18.10 (m-am uitat la ceasul de pe telefonul mobil) m-am îmbrăcat şi am plecat, m-am oprit la biserica maramureşeană (are aer condiţionat), m-am închinat şi la Evanghelia ferecată în argint scoasă pe o masă în centrul bisericii (pe care mai era şi un vas cu agheasmă), nu numai la icoane, preotul spovedea credincioşi puşi în genunchi, era multă lume adunată, care stătea în aşteptarea slujbei. Am cumpărat lumânări şi am venit să le aprind, e Schimbarea la Faţă. Am observat acelaşi invalid pe care l-am observat de fiecare dată când am venit aici, de fapt el îţi atrage atenţia, te salută de parcă te-ar cunoaşte de când lumea (aici e locul lui de pază, stă de dimineaţă până noaptea pe o bancă sau în picioare, sprijinit în cârje; e îngrijit, îndatorat, politicos, am observat că vorbeşte la telefon mobil şi că o femeie îi aduce de mâncare şi apă; îmi imaginez că fiind nelipsit, toată ziua, adună bani frumoşi pentru zile negre), îi dau şi de această dată bani, îmi mulţumeşte încântat parcă fiindcă l-am băgat în seamă. Îmi fac astfel datoria faţă de sufletul meu amărât, mă simt parcă mai împăcat cu mine însumi.

***

Am primit azi un e-mail semnificativ, în care mi se atrage atenţia că sunt „folosit” de unii dintre cei ce-mi dau telefoane sau îmi dau o carte cu autograf. Se referă strict la cazul Ştefan Dumitru Afrimescu, prezentat ieri aici. N-am să dau de gol numele celui ce mi-a scris, fiindcă nu am acordul lui (n-am telefonul lui să-l consult imediat; am deschis azi PC abia seara, să-mi fi confirmat pe e-mail imediat – nu cred că stă în faţa PC încontinuu). Îl public, fiindcă e o persoană distinsă şi credibilă. Regret că-l pun pe Ştefan Dumitru Afrimescu într-o situaţie nu tocmai fericită, dar cititorul acestui site / blog trebuie să cunoască şi „părerea celorlalţi despre el”. În condiţiile în care sunt acuzat că am fost „folosit” de către Ştefan Dumitru Afrimescu, nu am de ales, adevărul are întotdeauna mai multe feţe, depinde din ce parte îl priveşti. Sigur, cel ce mi-a scris e-mailul e subiectiv şi nu crede în steaua ziariştilor şi scriitorilor incomozi, care atacă în stânga şi în dreapta, crezând că aşa-şi fac datoria…

Mesajul se numeşte: „Cu durere, lămuriri despre S.D. Afrimescu” –

Mă tem că dl. Afrimescu vă manipulează servindu-vă jumătăţi de adevăr sau chiar neadevăruri.

Uitaţi linkul Vocii Argeşului, să vă faceţi o idee despre ce conţinea ziarul: http://voceaargesului.wordpress.com/  Cred că acum e întreţinut blogul de dl. Stăncescu, şi el ziarist la defuncta publicaţie. Nu ştiu dacă dl Niţu şi-a plătit sau nu angajaţii, dar după câte ştiu despre d-lui nu i se putea ordona să-şi închidă ziarul, dl Niţu n-a trăit niciodată din banii aduşi din presă. Convingerea mea e ca politica editorială de câini striviţi promovată a făcut ca foaia să nu aibă şanse de viaţă.  

Mie dl Afrimescu nu-mi place. Moralitatea dlui jurnalistica mi se pare îndoielnică, scrie fie fără documentare prealabilă, fie dă numai bucăţile de adevăr care-i convin şi continuă să vehiculeze informaţii despre care ştie că-s false. L-a publicat revista Argeş de mai multe ori, Centrul Cultural i-a organizat lansarea a două volume. Imediat după, a găsit de cuviinţă să ne atace cu acuze dovedit false încă din 2008, de când tot reciclează acelaşi text. Nu mai departe de 29 iulie a.c. scrie pe blogul dlui: „Revista Argeş a stat un timp sub zodia proletcultismului lui Mihail Diaconescu, pentru ca, vreo doi-trei ani, să apuce sub zodia nepriceperii, azi se află sub zodia întâmplării” (asta nu l-a împiedicat să facă presiuni ca să apară în Argeş, chiar de 2 ori, în aceşti ultimi 2-3 ani, nepriceputul fiind presupun DAD, navigatorul întâmplării – Jean. Sau… nu ştiu, că dl Diaconescu a plecat oricum din 2002).

În 21 martie, tot a.c., scria: “Din păcate, atât Revista Argeş cât şi Cafeneaua literară sunt revistele celor care le conduc.(…)  a ajuns să vicieze până şi rezultatele puţinelor concursuri literare găzduite de Centrul Cultural sau de Revista Argeş (…) Mai nou, Jan Dumitraşcu, reîntors în fruntea revistei Argeş a scos semnăturile unor autori ca Mircea Bârsilă, Nicolae Oprea, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu.” Sunt în redacţie, domnule Stoiciu, ŞTIU că Jean n-a scos niciuna dintre semnături şi cei enumeraţi vă pot confirma oricând acest lucru, ca şi faptul că dl Afrimescu n-a vorbit cu ei pe această temă.

Mai acuză Centrul Cultural de treburi care ţin strict de US (deşi i s-a explicat de nenumărate ori acest lucru).

Nu comentez cum a scris despre dl Ioniţă (al cărui loc la România liberă l-a ocupat dl Afrimescu la recomandarea dlui Ioniţă, apud Marin Ioniţă şi alţii), despre Jean (care “cotiza” mereu la ilustrul poet, vara trecută il vedeam zilnic când venea după bani de ţigări), atacurile la adresa Filarmonicii, unde nu l-a văzut cineva la vreun concert, şi în general atitudinea dlui faţă de tot ce ţine de viaţa culturală la care nu participă, dar pe care o critică cu argumente bazate eventual pe spusele altora şi neverificate.

Poate sunt eu din alte vremuri, dar nu mi se pare moral să ataci un om, o revistă, o instituţie care te ajută, te promovează, te tolerează, şi asta numai de dragul de-aţi vărsa veninul, fără argumente.

Nu mi-am bazat scrisele pe spuse altora, ci pe ceea ce-am văzut şi trăit eu. Am intrat în presă la un ziar cotidian, cunosc o bună parte din breasla locală şi vorbele vehiculate despre dl Afrimescu, dar am încercat, pe cât am putut, să mă detaşez de ele.

Vă scriu aceste lucruri numai pentru ochii şi pentru ştiinţa dvs., pentru că mă doare să vă văd folosit.

PS. În icoana Schimbării la Faţă a Domnului (cu care ilustrez această pagină de jurnal online): In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie. Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

PS. 2. În fotografie, doi dintre cei pomeniţi în e-mailul primit de la Piteşti: Jean Dumitraşcu şi Dumitru Augustin Doman (alături de poeţii George Stanca şi Aurel Sibiceanu, în fundal cu clădirea Centrului Cultural Piteşti).


Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. buna Liviu,si mie ziua de 6 August imi aminteste de copilarie.imi amintesc si nu pot sa uit ca in fiecare an de 6 August de duceam cu bunicii nostrii la balci.era foarte frumos pt noi cei mici.sunt ani de zile de cand nu am mai fost in obor la Adjud,dar mi-ar placea ca intr-un an sa vin acasa de 6August si sa-mi reamintesc de copilarie,sa ne unim cu totii la o masa rotunda,si sa stam la un pahar de vorba ca alta data.ce frumos mai era!!!te pup Cosmin

  2. Dar nu sunt eu în stare din Bucureşti să merg de 6 august la iarmarocul din Adjud, dar tu să vii Italia… Lasă, reunirea familiei se amână, sunt vremuri grele. Îţi urez să-ţi meargă bine acolo unde eşti. Copilăria ne-a mâncat-o lupul… Cu drag.