Scriu emotiv: o nouă lovitură primită. Băsescu şi Ceauşescu. Cărţi la centrul de maculatură

Joi, 6 mai 2010. În această seară românii de rând care depind de banii publici (salariaţi bugetari, pensionari, şomeri, asistaţi social) au primit un pumn în plex, din care nu mai au cum să-şi revină, cad seceraţi la pământ: preşedintele Traian Băsescu a anunţat că de la 1 iunie vor sărăci cu 25 la sută salariaţii şi cu 15 la sută pensionarii şi şomerii (şi toţi asistaţii), lunar! E de-a dreptul şocant să auzi că primeşti cu un sfert salariul (şi aşa amărât) mai puţin! Un sfert! Preşedintele României, Traian Băsescu a confirmat în această seară că el e şi premierul României, dictatorial, în chipul cel mai anticonstituţional cu putinţă, că Emil Boc e numai omul lui de paie în fruntea Guvernului. Nu pot să cred că s-a ajuns în această situaţie, de care e vinovat numai „regimul Băsescu”, din ultimii şase ani. Din 2005 au fost semnale clare că ţara merge pe un drum greşit cu Băsescu în frunte şi cu un partid-stat cum e PDL (dovedit incompetent), şi cu toate acestea anul trecut Băsescu a fost reales. Îmi daţi voie să mă supăr pe cei care l-au votat? Mi-am făcut duşmani în presa scrisă, deoarece am atras permanent atenţia asupra mediocrităţii lui Traian Băsescu şi a lipsei lui de caracter (vine direct din nomenclatura securisto-comunistă). S-a întâmplat ca pe vremea lui N. Ceauşescu, preşedinte de ţară şi premier, când se spunea că nu e de vină N. Ceauşescu pentru dezastrul din ţară, ci sistemul comunist în sine şi cei ce-l slujeau în administraţia ţării. Acum, la fel, de vină e sistemul democrat (de fapt, tot cel vechi, ticăloşit, mai spălat, mai curat), nu Băsescu. Oameni buni, Băsescu a făcut prăpăd în politica şi administraţia românească (instabil cum e moral, fără clarviziune, depăşit de realităţile economico-financiare) în ultimii 20 de ani, s-a perpetuat la putere (şi cu el întregul sistem ticăloşit pe care-l reprezintă, al celor cu pielea schimbată sau urmaşi ai nomenclaturii securisto-comuniste)! E o adevărată nenorocire pe capul României că elita civică românească (exact ca pe vremea dictaturii ceauşiste) sărută papucii stăpânului de la Palatul Cotroceni şi se lasă cumpărată pe funcţii de nimic.

Mi se rupe inima. S-au plâns în majoritate bugetarii în stradă (cei din Educaţie, cei din Sănătate, funcţionarii publici), de la începutul anului, că li s-au micşorat abuziv salariile după ce li s-au tăiat sporurile (tot de guvernanţii PDL) şi că nu pot trăi cu 600 de lei pe lună, nici cât e salariul minim… Urmarea? A ieşit în această seară preşedintele-premier Traian Băsescu şi a anunţat că e mult 600 de lei, trebuie să mai dea la stat un sfert din ei! Mă închin. Pensionarii au în majoritate 450 de lei indemnizaţie? E mult! Trebuie să dea şi ei statului din pensie 15 la sută lunar! Îi auzeam pe liderii partidelor parlamentare din Opoziţie la televizor că avem de a face cu un „genocid social” şi un „sistem portocaliu mafiot” (Victor Ponta, PSD), sau cu un „dramatism social fără precedent” (Crin Antonescu, PNL) – şi? Partidele aflate la Putere, parlamentare, nu scot o vorbă în această seară de cotitură istorică, l-au lăsat pe Băsescu să se compromită, fiindcă el va dispărea din eşichierul politic în 2014 şi nu contează dacă le dă cu parul în moalele capului românilor… Stăpânii noştri, Băsescu şi PDL (altfel, cu oameni de afaceri de dreapta milionari în euro, care au devenit prosperi pe seama falimentului României) sunt plini de bani, pentru ei nu contează curba de sacrificiu… Culmea, ne sunt stăpâni fiindcă prostimea i-a ales, prostime care de la 1 iunie e invitată, în majoritate, să rabde de foame, să-şi vândă casele (nemaiavând cu ce să-şi plătească datoriile), să se urce în copaci şi să urle de neputinţă. Prostimea îşi merită soarta. Acum ar ieşi inutil în stradă să strige „Jos Băsescu!” şi să se bată în stradă cu poliţia sau jandarmii, protestând din exasperare, că nu mai are din ce trăi şi are copii mici – cum se întâmplă în Grecia (falimentată de o altă dreaptă politică iresponsabilă, tot lacomă).

Scriu emotiv, abia am aflat de noua lovitură primită de românii de rând (ceilalţi, conducătorii noştri, la centru şi în teritoriu, îşi râd în barbă, ei nu sunt afectaţi de sfertul de salariu dat la stat, că „aşa vă trebuie, voi ne-aţi ales”). Toată viaţa, de 60 de ani, eu, asemenea atâtor muritori de rând, n-am avut de ales, n-am ştiut decât că trebuie să mă sacrific pe altarul democraţiei (tot „democraţie” îi spunea şi Nicolae Ceauşescu comunismului; după 20 de ani de democraţie postcomunistă suntem în continuare sacrificaţi, în numele altor experimente economice şi sociale, puse în aplicare de altă clasă politică iresponsabilă). Am sperat că la bătrâneţe, după 20 de ani de „democraţie postcomunistă”, am să mă bucur în sfârşit de viaţă, măcar după ce împlinesc 60 de ani, iată că n-am parte. Trebuie să sper că în viaţa veşnică de dincolo mă voi bucura de… moarte? Încep să cred că nici acolo, pe lumea cealaltă, n-o să scap de conducătorii corupţi, imorali, de clasa politică de la noi, de reaua ei credinţă. Ar trebui să avem acum alegeri anticipate? N-are cine să le declanşeze, Băsescu-PDL şi-au asigurat o majoritate în Parlament (inventând „independenţii”, ba chiar şi un partid al lor, UNPR, cu zeci de parlamentari aleşi pe listele PSD şi PNL, cumpăraţi cu bani grei), care să-i perpetueze la putere în veci. N-a mai rămas altă soluţie, la nivel individual pentru muritorul de rând decât să părăsească România? Dacă aş fi mai tânăr, aş pleca mâine din ţară, m-aş mai întoarce numai atunci când România va scăpa de Băsescu-PDL. Chiar dacă eu, ca scriitor, depind de limba română, şi în străinătate n-aş acumula în planul creaţiei nimic. Dar m-aş lăsa de scris cinci ani, n-ar fi nici o nenorocire, din contră (s-ar bucura că ar scăpa de mine şi eventualii cititori ai acestui blog / site / web, sau ce o fi). E prea târziu pentru mine.

 ***

În aceste condiţii de criză socială, literatura se suspendă, nu mai are nici un haz. Ce ne facem de poimâine, vom ciuguli de pe jos, din ce ni se aruncă de la masa bogaţilor? Azi, ca în fiecare zi de joi, am mers în singurul loc din Bucureşti în care se găsesc la vânzare revistele literare, la mica librărie (un chioşc de tablă) din faţa Muzeului Naţional al Literaturii Române, să frunzăresc măcar săptămânalele centrale care mai apar – România literară, Cultura, Observator cultural, Luceafărul (pentru vremuri de criză, e o minune că mai apar atâtea săptămânale de cultură; Observator cultural apare pe banii admirabilei familii Muşat, ai celebrei firme de avocatură, iar Cultura apare pe banii firmei celebrului Dan Voiculescu, azi parlamentar aflat în Opoziţie) sau Revista 22. Vânzătoarea, o doamnă cumsecade, mi-a atras atenţia că a descoperit un „centru de maculatură” (aşa scrie pe firmă), la Trafic Greu (pe linia tramvaiului 32), de unde a cumpărat un braţ de cărţi originale pe nimic, de la Mihail Sadoveanu la… nu dau nume de scriitori în viaţă, să nu se supere că au ajuns la centrul de maculatură. Acest centru de maculatură cumpără la kilogram cărţile cu 0,25 lei kilogramul (25 de bani) şi le vinde cu 1 leu bucata, „cărţile sunt aruncate într-o hazna a ţiganilor”, mi-a specificat doamna, vin curioşi şi cumpără, sunt şi cărţi rare, probabil că bătrânii muritori de foame (cărora Traian Băsescu le va mai tăia 15 la sută din pensia nedemnă), cu biblioteci acasă, le vând pe nimic, sau le vând urmaşii lor (noile generaţii, obsedate de sex şi de distracţie, nu mai dau doi bani pe cărţile originale româneşti sau traduse din bibliotecile părinţilor lor, le aruncă sau le vând la kilogram, le ajunge informaţia venită de la televizor). În această situaţie ne aflăm. Ne vom vinde cărţile la kilogram din bibliotecă, să putem să supravieţuim? Bat în lemn, dar orice e posibil şi în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor… Plecat de aici, am venit pe o străduţă cu sens unic şi am admirat de departe porumbei care ciuguleau de pe jos din ce le arunca un copil – şi am asistat la un eveniment trist: capul unui porumbel care ciugulea a fost strivit de o maşină mică, apărută din senin. Porumbelul cu capul strivit s-a zbătut, a zburat la jumătate de metru şi s-a rotit, copilul care a dat porumbeilor să mănânce a început să ţipe speriat la culme şi să plângă, văzând nenorocirea, norocul meu a fost că a apărut mama lui de nu ştiu de unde, fiindcă eu nu ştiam ce trebuie să fac. Maşina mică dispăruse… Întrebam mai sus: Ce ne facem de poimâine, vom ciuguli de pe jos, din ce ni se aruncă de la masa bogaţilor? Nu vreau să ştiu răspunsul. Vreau numai să observ că am ajuns pe o stradă a istoriei cu sens unic şi că din trecut nu vedem decât răul, iar din viitor nu se vede binele care ar trebui să apară automat, dialectic – orice rău ascunzând binele, nu? Binele biblic, nu binele ideologiilor pragmatice.