0
8 comments

Joi, 4 noiembrie 2010. Mai pe scurt, despre una, alta. Am reţinut de la Cosmin Ciotloş (întâlnit ieri la MNLR) că sediul USR rămâne valabil la Casa Monteoru până în martie 2010, legea care interzice scoaterea în stradă a chiriaşilor la venirea iernii se respectă şi în cazul instituţiilor de tip USR, moştenitorii Casei Monteoru vor trebui să aştepte venirea primăverii să trimită „portăreii”, să evacueze USR din sediul ei actual. Mă bucur să aud asta, că nu e evacuată USR din Casa Monteoru peste noapte. Până în martie 2011 conducerea operativă a USR se poate mobiliza să găsească un nou sediu pentru USR. Nu sunt vremuri bune pentru USR (timbrul de carte nu mai intră decât cu ţârâita, iar cazinoul din Casa Vernescu insistă să micşoreze contribuţia ei în parteneriatul cu USR, ocupând Casa Vernescu). Tot anul s-a sperat în secret că se va schimba actuala putere anticulturală, că va reveni PNL la putere şi Varujan Vosganian va fi numit ministru şi va găsi o soluţie onorabilă pentru strămutarea sediului USR, în caz că nu se va ajunge la o înţelegere cu proprietarii Casei Monteoru, adică va găsi o altă casă de patrimoniu, care să dea reprezentativitate USR. Din nefericire s-a dovedit că Sorin Oprescu a lucrat mână în mână cu juriştii Primăriei Capitalei, care au avut tot interesul să piardă Casa Monteoru (aflată în custodia ei). Mafia imobiliară funcţionează diabolic, „legal”, mai ales în Bucureşti (în România, după 20 de ani, se fură numai „legal”, acoperiţi de hârtii, din banul şi resursele publice). Spectrul trimiterii în stradă a Uniunii Artiştilor Plastici acum trei ani (care nici azi nu are un sediu reprezentativ, s-a împărţit în apartamente de bloc), urmăreşte azi USR. Nici Primăria Capitalei, nici Ministerul Culturii, nici Guvernul în întregimea lui sau Preşedinţia ţării n-au mişcat un deget să le dea artiştilor plastici un sediu reprezentativ. Trebuie încheiat acest capitol umilitor pentru USR. O auzeam pe Aura Christi spunând ieri, la Premiile revistei Contemporanul, că USR e obligată pe termen scurt să-si anuleze actuala siglă (cu Casa Monteoru pe ea) – asta înseamnă o altă mică investiţie a USR, care trebuie să inventeze altă siglă şi să împartă membrilor USR (2.500, cu aproximaţie) alte legitimaţii. Ce ghinion! Sunt curios să văd cu ce propuneri vine preşedintele USR la şedinţa din decembrie a Consiliului USR (în fotografie, la Sala Oglinzilor din Casa Monteoru) – fiindcă trebuie să anunţe propunerile cu locaţiile viitorului sediu al USR (excluzând Casa Monteoru) şi mai ales cu proiectul de buget al USR pe anul 2011.

*

Că veni vorba de Premiile revistei Contemporanul, acordate ieri. Aura Christi a trimis un comunicat de presă – subliniind că avem de a face cu premiile revistei Contemporanul şi ale portalului CorectBooks (patronate, aşadar, de directorii N. Breban şi Sorin Roşca Stănescu), nu numai ale Contemporanului. A apărut deja o uniune oficială a revistei Contemporanul cu portalul CorectBooks, de reţinut. Daţi click pe Decerenarea premiilor Contemporanul 2010 (şi iar click pe dreptunghiul apărut) să vă lămuriţi. Daţi click şi pe un link de fotografii: http://dl.transfer.ro/foto_conte_premii_2010-transfer_RO-04nov-913fc6.rar

*

Un telefon scurt cu primvicepreşedintele USR Varujan Vosganian, lider al PNL (că tot l-am pomenit mai sus). Poetul Varujan Vosganian e prozator de succes: îşi prezinta azi epopeea despre armeni la Viena, prin ICR. „Vorbim când mă întorc”. Sunt impresionat că din cauza funcţiilor pe care le ocupă, Vosganian a trebuit să se recuze în ţară de la mai multe premii, la care a fost nominalizat.

*

Am schimbat o vorbă azi cu tânărul critic premiant Bogdan Creţu (foto) de la Iaşi – are un băieţel, a împlinit un an şi două luni, s-a dat la fund în ultimul an datorită apariţiei acestei minuni naturale în casa lui (a moştenitorului, de care s-a ocupat în exclusivitate). Printre picături a scris pentru cartea lui (care vrea să fie de căpătâi) despre Dimitrie Cantemir. Altfel, mâine pleacă la Sibiu la Zilele revistei Transilvania (sau aşa ceva), la care se vor împărţi şi premii (deocamdată sunt secrete aceste premii).

*

Tot la telefon, poetul Grigore Scarlat – trebuie să meargă 30 de ore, dus-întors cu trenul rapid de la Satu Mare (unde locuieşte) la Urziceni, la nunta băiatului sorei lui… Cum adică, m-am mirat, mergi 15 ore cu trenul rapid? Da, merg şi 17 ore numai de la Satu Mare la Bucureşti, depinde câte întârzieri i se mai adaugă pe traseu (că drumul a devenit imprevizibil), dar de la Bucureşti trebuie să iau alt tren până la Urziceni. Ce mai faci, Grigore, nu mai scoţi nici o carte? Nu, nu mai merită, cărţile nu mai sunt puse la vânzare, nu mai sunt cumpărători. Dar au fost vreodată cumpărători de poezie, Grigore? În afara poeţilor cu succes la public… Nu mai vine la Satu Mare nici măcar o revistă literară din ţară, nici România literară. „Şi nici nu mă pot abona, că poşta refuză de când nu mai e Rodipet”. Scriem pentru pereţi, nici măcar noi între noi nu ne mai putem citi. Dar la Satu Mare apar reviste literare care contează, Poesis (acum apare şi Poesis Internaţional) sau AcoladaSunt exclus de peste tot, îmi spune Grigore Scarlat, foto (poet şi critic de poezie de ţinută). Altfel? O aştept pe fiica mea mai mică să vină cu copilul din Canada (are două fete în Canada; cea mică a plecat căsătorită din România, a doua s-a căsătorit în Canada şi are doi copii). Poetul Grigore Scarlat nu stă pe Internet (nu are computer). De curiozitate, iau de pe Internet un poem al lui, din volumul „A doua paranteză” (1999), de pe un site intitulat http://www.carteadeschisa.ro/ (nu ştiu cine e Gabriel Mirea care selectează poemele la capitolul „Poemele de lângă noi”, dar merită aplauze pentru acest site, n-are prejudecăţi, antologia lui e neutră, face abstracţie de găştile literare, ceea ce e chiar de necrezut):

Venise iarna

Cum am uitat

Fata care s-a prăpădit

La zece ani, neîmpliniţi,

Răpusă de banalul pojar,

Ce făcuse ravagii, în acel an? //

Văzuse marea,

Se plimbase cu vaporul,

Din privirile ei

Mai zburau pescăruşi. //

Venise iarna,

Şi fata făcuse boala copilăriei,

Numai că pojarul

Se transformase într-o corabie

Care nu a mai adus-o la mal.

Grigore Scarlat

PS. Îmi scrie poeta Niculina Oprea: De curând am revenit din Turcia, după conferinta si lectura pe care le-am avut la Istanbul, la NHKM (Nazım Hikmet Centre Cultural), 

http://nazimhikmetkulturmerkezi.org/pdf/istanbulprogram/NHKM_EKIM_2010.pdf

Am plecat la Festivalul de literatura de la Ordu. A fost un festival grandios. Guvernul turc şi oficialitătile din oraşul Ordu au investit foarte multi bani în acest festival insa totul a fost perfect. La deschiderea festivalului am avut onoarea de a tine un ,,speech”.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
8 comments

8 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. … “Scriem pentru pereţi, nici măcar noi între noi nu ne mai putem citi.” Sună trist acest gând al acestui poet. Ca de altfel tot atît de multă tristeţe răzbate şi din poemul său reuşit “Venise iarna”. De ce ar fi trişti poeţii? Citeam din Jurnalul lui Arthur Porumboiu următoarea frază: “Ce frig nesfârşit s-a făcut în sufletul meu!” şi, nu mi-a venit să cred. Poetul luminilor şi al suavilor crini albi (cum a fost catalogat cândva) a căzut brusc în craterul tristeţii literare… “Hai să vedem/cine a mai rămas/pe lume/o umbră,/un Dumnezeu,/o amintire frumoasă,/o fereastră/deschisă/poate totuşi/mai văd eu/şi încă ceva…/ (Adam Puslojici). Ar mai fi ceva de spus? Vă daţi seama ce ar însemna să se întîmple ceea ce spunea Mihai Eminescu: “când însuşi glasul gândurilor tace”?

  2. Mesaj postat pe blogul dl Roncea, il postez si aici la nici 5 minute!

    ——————————————-

    am cugetat indelung daca trebuie sa deschid si io gura cu aceasta ocazie, dat fiind ca dvs promovati si valorile crestine cred ca merita spune pe blogul dvs “patania”

    Se vorbeste mult in aceste zile despre A.P, in aceasta hemoaragie de vorbe nu cred ca un fenomen important va fi fost înteles cum se cuvine, cât despre mentionat… nici vorba sa fie. De acesta vreau ocupa, pentruca l-am trait.

    Am sa incep cu Adrian Paunescu, partea pozitiva.

    In prima faza am redescoperit datorita lui A.P nu doar forta si necesitatea poeziei pentru suflet ci mai ales puterea cuvântului, a frumosului, care in aceei ani ajunsese complect compromisa. Nu mai vorbesc de atasamentul fata de România si el aflat intr-o faza critica , respectiv patriotismul, ca de el este vorba. Am fost, ajuns, un cencalist inrait, ulterior am si lucrat in domeniul (UTC), Stelian Tanase imi fusese regizor in prima faza, in ce-a de-a doua (angajat al UTC-ului), imi era un fel de sef, pe scara ierarhica. In comparatie cu dvs si multi alti, eu am o parere foarte buna fata de Tanase (Stelica),, dar nu despre el este vorba ci despre Paunescu. Pe linie a CC UTC nu odata am participat la organizarea Cenaclului Flacara in Bucuresti, ultimul la care am luat parte a fost pe fostul Stadion Republici (dupa care a fost demolat). Nu mai vorbesc de faptul ca am fost si ramas un intim apropiat la Formatiei IRIS, Cristi Minculescu, inca din perioada de nastere a lor, cu care am fff multe amintiri de suflet. Asadar; din aceasta perspectiva am ceva “istorie” la activ pentru a fi oarecum in drept spune si eu pasul cu aceasta ocazie.

    Spuneam ca ma fascinase Paunescu, ma ajutase redescoperi cuvântul, poezia, patriotismul in acea mare de distrugere sistematica a foretei cuvântului, a patriotismului, a tot ce este frumos, al valorilor perene. Am cunoscut multi cenaclisti (fantizati), chiar de curând am revazut la TV, o imagine cu niste fete (acea vreme), din Orasul Roman, ce declara ca Cenaclu Flacara este totul, ca nu concepe disparitia, , deci, un IDOL in toata regula! Aspect pe care doresc retine pentru ceea ce vreau spune mai departe.

    In 1985, cu ocazia interziceri Cenaclului Flacara, treceri sub obroc a lui Paunescu, am avut un sentiment contradictoriu, regretam dar si aveam in sufeltul meu convingerea ca ce avea sa vie va fi mai important, si, asa a fost;

    Se stie ca A.P a fost coleg cu Poetul Ioan Alexandru, au avut si camera comuna in caminul studentesc (daca nu am insel), si, dupa câte stiu; prin 83-84, A.P il presa pe Ioan Alexandru sa traga teste patriotic-ceausiste, iar I.A luând-o cu sfinti (celebrele sale imnuri), nu a dat curs insitentei lui A.P, care cauta abate pe Ioan Alexandru de la misiunea ce avea implini.

    Azi, când analizez acele zile, când le revad si datorita multor imagini ce sunt date pe TV, mai ales ca cu A.P am avut “obligatia alimenta spiritual” si datorita vârstei ce nu-a prins manifestând alte somitati , mai corect ar fi sa spunem, datorita furioasei cenzuri, al sistemului care ni-l “dadea” pâna si pe Paunescu, care ajunsese o supoapa de forta, atât pentru noi cât si regim. Nu, nu ma mira ca si azi sunt fff multi care-l apreciaza atât de mult strict doar din perspectiva cenaclului Flacara, nu si-al scriitorului, jurnalistului, omului de cultura, care este o alta fateta in care fie ca vrem ori nu, straluceste si va straluci in Istoria Literaturi Române. Dar, azi imi dau seama (i-am spus-o personal), ca caderea lui din 1985 era stringent necesara, el isi facuse treaba pâna-n in acel an, ce urma nu mai tinea de Paunescu. Dealtfel daca vom fi atenti in istoria sa de dupa 1985 si pâna azi, A.P nu va mai fi niciodata aceiasi forta, nici ca jurnalist, nici ca cenaclist si as zice nici ca poet, desi a ramas inca o forta poetica pâna in ultima clipa, nu va mai fi acelasi ca inainte de 85.

    Incepând cu 1984-85, exact când incepe caderea lui Paunescu , locul îl ia Poetul Ioan Alexandru, cel putin in viata mea, asa cum cred ca se stie eu fiind si membru al grupului Ioan Alexandru inca din acea vreme. Numai ca Ioan Alexandru avea sa atraga si el multime la conferintele sale, la seminarile din mansarda Univ-Buc, de unde si numele care ni-sa dat ulterior (grupului I.A). Ioan Alexandru s-a ridicat (plan spiritual), vertiginos, I.A ne va duce pe multi la Hristos, dar terenul pare-se ca a fost pregatit de A.P… din pacate, mai putini sunt ceei care l-au redescoperit pe Hristos decât cei departati de Hristos ramasi in textele si muzica lui Paunescu. Sunt multi cenaclisti (flacara) care l-au regasit pe Hristos asemeni mie, datorita redescoperiri cuvântului pe care A.P la reânvitat in acea perioada sinistra pentru cuvânt, pentru poezie, dar, mai exista numerosi fosti cenaclisti ramasi doar la varianta Paunescu, sabie cu douo taisuri, otravitoare, una vindecatoare, cealata datatoare de santate.

    Mai mult nu vreau spune despre Adrian Paunescu, nu voi critica-analiza partea negativa pe care dusmani o excerbeaza, ma refer la lingusire, la consolidarea ceausimului, la partea malefica destul de vizibila pe care a jucat-o. Am dezaprobat scuiparea lui din Dec 89, nu am înteles cine a facut acesta ordinarie, cum nici nu am aprobat diabolizarea lui excesvia dupa 89, dar, NU am uitat.omis partea demonica din el care a jucat si-un rol devastator si inca va mai juca daca nu se despart apele.

    Sper sa va fie de folos marturia mea atât dvs cât si cititorilor.

    A.P, mai putea trai… cred ca dupa garnitura Ioan Alex, Vieru, garnitura A.P ceea mai docila sistemelor (a fost si ramas pâna la moarte), trebuia sa dispara, NU, nu masoni ci diavoli, duhurile nevazute impotriva carora trebuie lupta au decis… A.P a slujit aceste duhuri, si-a luat patlamaua de la ele (sunt câteva simboluri pe care nu le dezvolt), dar asta-i alta daravea…

    Multumesc lui Dumnezeu ca am scapat din cursa duhurilor care l-au bântuit pe A.P ci am ajuns in cel al Sfântului Duh care-l calauzea pe Ioan Alexandru.

  3. Dar astăzi, este chiar o zi cu adevărat tristă. Ni se transmite ştirea (am aflat asta după cele scrise mai sus, direct de la radio), că Adrian Păunescu a murit. Poetul care îşi merită locul (fie şi după moarte) la picioarele lui Mihai Eminescu se numeşte Adrian Păunescu. Mereu cuprins de jale, ni-l vom introduce în casa sufletului, în acele clipe când ne va fi dor de poezia şi de prezenţa lui. Pe 10 octombrie 2008, la Mizil, aveam să-mi satur ochii cu imaginea prezentă a poetului de peste Prut, Grigore Vieru, cel dinspre care şi acum glasul său răzbate spre noi: “Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu că am murit!” Un an după aceasta, tot într-un octombrie, Adrian Păunescu a pătruns pe scena festivalului (acesta începuse aşteptându-l pe poetul care întârzia), cu paşi greoi şi răsuflând obosit, el s-a aşezat la masa prezidiului. Aveai impresia că alergase după timpul care i se desprinsese de trup şi nu-l mai aşteptase să sosească împreună la acea manifestare. Ca şi Vieru, şi Adrian Păunescu acum, devin amintiri şi prilej pentru sufletul nostru. Să îngânăm odată cu ei: “Rămân uitându-mă pe geam ca după tine/Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine” (Grigore Vieru) (ş) “Bal mascat,/în dezordinea tristă/Într-o ţară, mai strâmtă/Niciun semn/pozitiv nu există” (Adrian Păunescu). Ah!… Cântă-mi şi mie zeiţă… căci acum poporul tău “nevoia bocirii-l podidi, şi începură/A plânge-n hohot, mai duios şi jalnic/Ca pajura sau vulturul cu gheare/Încovoiate când le fură puii/Nezburători, din cuibul lor, tâlharii” (Odiseea C16 v.267-271). Se cuvine a încheia cu ultimul vers shakesperean din Hamlet: “Poruncă daţi oştenilor să tragă”; câteva salve peste literatura română rămasă orfană.

  4. Da dle Tudor Cicu,

    este o zi trista, pierdem un om al cuvântului,fie el si bântuit de alte duhiri (rele cum le definesc eu), Adrian Paunescu, a rostit cu putere si acentutat Cuvântul!

  5. Nu, nu cred ca Paunescu va fi dupa Eminescu, NU poate, nu se poate, dar atunci chair am uitat de un Ion Barbu, Voiculescu un Gyr care au texte fenomenale, ce da viata sufletului, NU, nu doar din pct de vedere religios, ci si al fortei cuvântului datator de viata, in care si Paunescu a fost parte

  6. D-le Octavian Mihăescu!
    Vă înţeleg nedumerirea, e firească. priviţi atent la spusele mele: am spus la picioarele lui Mihai Eminescu nu după… Cei enumeraţi de dvs. sunt în sufletul tuturor românilor. Gyr chiar mi-a marcat drumul spre “amurgul zilei” despre care vorbea Cioran, iar dacă totuşi vreţi să-mi treziţi câteva orgolii, după mine Macedonski măcar, a avut curajul (prostesc şi muribund) dar a avut curajul să-i înfrunte pe zei, iar răzvrătirea lui a zdruncinat Olimpul înţelegerii noastre despre geniul său. O mare greşeală. Zeii însă nu pot fi clintiţi de la locul lor. Ni i-am întipărit demult pe bancnotele care circulă şi azi. Vă salut de la această mare depărtare cu mare drag.