Spectacolul morţii şi spinii care nu mai înţeapă. Un rondel al călugărului Ignatie Grecu

Marţi, 20 aprilie 2010. În zilele nenorocite ale mediatizării accidentului tragic din aprilie 2010 al avionului prezidenţial polonez în Rusia, la Smolensk (la 20 de kilometri de Pădurea Blestemată), s-au dat în paralel şi imagini ale genocidului sovieticilor de la Katyn / Katîn din aprilie 1940. Mie îmi fac rău asemenea mărturii ale istoriei: la ce a folosit acel masacru al elitei poloneze militare şi civile din 1940? La ce a folosit holocaustul evreilor nevinovaţi? Care e lecţia pe care ar trebui să o învăţăm, descoperind aceste crime colective patologice (care au legătură cu nebunia; acea nebunie de origine demonică)? E de ajuns să ucizi un om şi să fii închis pe viaţă, în schimb, atunci când vorbim de crimele colective, de genocid, vinovaţii sunt arătaţi la general, iar cifrele morţilor se rotunjesc, de la zeci de mii la milioane, niciodată nu se dau cifre exacte (de parcă nu ar conta fiecare mort din maldărul de cadavre)… În zilele doliului polonez pentru Lech Kaczynski, de săptămâna trecută, am văzut la telecinematecă o reconstituire a masacrului de la Katyn, semnată de Andrzej Wajda: împuşcaţi în ceafă, ofiţerii polonezi (făcuţi prizonieri; cu atât mai gravă e crima lui I.V. Stalin, prizonierii de război nu se ucid) erau aruncaţi în gropi comune uriaşe, unii peste alţii… Totul, făcut în secret. Înspăimântător spectacol pentru lumea din ceruri, singura care vedea totul şi asista pasivă, de la Dumnezeu şi sfinţi, la îngeri păzitori şi morţi de ai noştri (mult mai mulţi decât cei vii, azi, pe Pământ), ajunşi în rai. Pentru polonezi, Katyn a devenit, dintr-o obsesie blestemată, o psihoză naţională după accidentul avionului prezidenţial. Veţi spune că uriaşele gropi comune de la Katyn aparţin celui de-al doilea război mondial şi tiranului Stalin. Sau tiranului Hitler, sau tiranului Pol Pot sau tiranului Mao, gropile lor comune cuprinzând milioane de nevinovaţi. Dar gropi comune am văzut şi în Iugoslavia în anii ’90. Sau: n-o să scăpăm niciodată de grămezile de morţi cu care nu ştii ce să faci, în urma unor catastrofe inimaginabile (cum au fost cele din Sumatra sau Haiti, soldate cu 500.000 de morţi) – trebuie să sapi gropi comune fără sfârşit. Recunosc, de fiecare dată când conştientizez gropile comune, mă gândesc imediat nu numai la atrocitatea omenească (de genul celei de la Katyn, să continui cu exemplul acestui masacru), ci şi la faptul că e imposibil să crezi că toţi cei aruncaţi în aceeaşi groapă comună de proporţii au avut acelaşi destin, de fapt: cum să moară toţi o dată? Asemenea tragedii în istorie ar trebui să demonteze existenţa destinului, de care ne agăţăm toţi. Sigur, ortodoxia nu crede în destin… Săptămâna trecută, când se derulau imagini al gropilor comune de la Katyn, am văzut o fotografie din China, de la cutremurul dinspre Tibet care m-a şocat – aici am văzut nu numai gropi comune (de 150 de metri!), dar şi faptul că li s-a dat foc la cadavre! Fotografia era însoţită de informaţia: Sute şi sute de corpuri ale barbatilor, femeilor si copiilor au fost transportate cu camioanele in Jiegu, in apropiere de epicentrul cutremurului, unde au fost aliniate de catre calugari intr-un sant de 150 de metri si au fost incinerate. Majoritatea locuitorilor fiind tibetani. Public aici fotografia, fiindcă face parte din viaţa şi lumea noastră şi acest spectacol al morţii, chiar dacă nu ne place. Las la o parte faptul că în China autorităţile se tem de veveriţe, ingrijorate ca ar putea avea parte in prezent de noi pierderi de vieti omenesti provocate de o eventuala epidemie de ciuma pneumonica, transmisa de veverite. „Veveritele hiberneaza normal pana la sfarsitul lunii aprilie sau inceputul lunii mai, dar ar putea iesi mai devreme anul acesta, in urma cutremurului”.

Poeta Niculina Oprea mi-a trimis un comunicat primit de ea din Franţa, însoţit de fotografie, intitulat „Il faut sauver la tombe de Ilarie Voronca!”, să-l public aici – daţi clik pe Communiqué du Collectif Ilarie Voronca, IL FAUT SAUVER LA TOMBE DE ILARIE VORONCA ! (1) (şi iar click pe dreptunghiul apărut; se deschide mai greu, fiind salvat în .pdf), să vedeţi despre ce e vorba (deşi din titlu cred că aţi înţeles totul). Acest comunicat mi-a amintit şi de spectacolul morţii la scriitorii români, de faptul că n-am mai fost de anul trecut la Mănăstirea Cernica să mă închin şi la mormintele lui Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Radu Petrescu, Ernest Bernea sau Gala Galaction – să mă refer numai la mormintele scriitorilor descoperite de mine aici cu greu, ajutat şi de poetul călugăr Ignatie Grecu, azi ieromonah şi şef al cancelariei la Mănăstirea Cernica (de loc dinspre Tecuci, moldovean de al meu, membru şi el al cenaclului tinereţii mele, pe care-l conduceam la Bucureşti, intitulat „3,14”, în anii ’70). Voi încheia această pagină de azi de jurnal online cu un poem al lui… Toate mormintele scriitorilor pomeniţi au cruci de piatră sau ciment şi morminte asemenea, care rezistă intemperiilor – sunt de invidiat? Mai încolo, la Mănăstirea Pasărea, mănăstire de maici, Geo Bogza are un mormânt impunător – dar n-are cruce. Îmi e şi teamă să întreb câţi dintre marii noştri scriitori, de-a lungul istoriei, mai au azi „piatra tombală” la cap, sau o cruce, câte morminte mai sunt îngrijite (în afara celor de pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu). Mai bine să nu întreb. De fiecare dată le aprind lumânări scriitorilor la mormintele cărora ajung – Doamne, câte speranţe de preamărire duhovnicească au lăsat în urma lor, de care s-a ales praful.

Un rondel al ieromonahului Ignatie Grecu de la Mănăstirea Cernica (a publicat cinci cărţi de versuri; ultima, din care transcriu rondelul, a apărut anul trecut, „Lacrimi de mărgean”), rondel intitulat „Turn bătrân”: Salcâmul a-nflorit! Priveşte / Şi spinii lui nu mai înţeapă. / Bătrânul turn culcat în apă / Când scade-ncet, când se măreşte. // O, umbra lui mereu îmi scapă / Pe valuri când călătoreşte. / Salcâmul a-nflorit! Priveşte! / Şi spinii lui nu mai înţeapă. // Tristeţea-n aur se-nveleşte / Şi cu miresme se îngroapă. / Şi strălucind din nou din groapă, / Va învia în zori, fireşte. // Salcâmul a-nflorit! Priveşte!” Spinii salcâmului nu mai înţeapă? Spinii acestei lumi înfloritoare, trecătoare…