0
1 comment

Sâmbătă, 24 aprilie 2010. Nu-mi mai iese din minte o întâmplare terestră, la care am asistat duminică, 18 aprilie, în Parcul Carol – trebuie să o relatez, să o scriu, să o dau de gol, altfel mă va urmări şi de aici înainte, şi nu e cazul (am mai atras atenţia aici: după ce mă exprim în scris, întâmplarea obsedantă dispare, se depozitează undeva în creierul mic şi mai iese la iveală numai dacă au loc legături, conexiuni conştiente sau inconştiente cu ea; de aceea cred că mărturisirea aduce pace sufletului, îl protejează). Eram însoţit de Doina Popa. Cum fac de obicei, am mers pe acelaşi traseu (parcă sunt teleghidat), m-am aşezat pe malul lacului pe aceleaşi rădăcini de copac. Doar că, de data asta, Doina a cules din iarbă păpădii şi le-a mâncat crude (am fost invitaţi în mod expres, cu ani în urmă, de călugării bucătari de la Mănăstirea Putna, să mâncăm păpădii – tot, frunze, tulpină, floare; au gust acrişor; păpădiei i se spune în popor „fundul găinii”). Eu nu-mi pot permite un asemenea exerciţiu gastronomic, având un stomac extrem de sensibil, cu hiperaciditate, îl menajez cât pot. Admirând verdele parcului şi suprafaţa de apă a lacului din Parcul Carol (peste care pluteau petale de flori albe, aduse de curenţi de aer din pomii necunoscuţi înfloriţi), am observat numai, în glumă, nefiind prea deştept în acea zi, că e curios – animalele şi păsările sau peştii chiar nu se plictisesc, nevorbind niciodată „cu voce tare”? Cum nu vorbesc? La ele funcţionează telepatia (pe care oamenii au pierdut-o inventând inutil cuvinte şi limbi peste limbi pe întreaga planetă, adevărat „Turn Babel”; dacă n-ar fi aceste cuvinte, eu n-aş mai avea cu ce să scriu aici, nu?). În plus, latră, cârâie, gânguresc, miaună… Am admirat lalelele roşii răsărite în iarbă, pe un deluşor, rămase cu bulbul acolo din alţi ani, în alt loc era un pâlc de narcise albe „bătute”, tot aşa, apărute din senin. După cum am admirat cireşul japonez, o minune înflorită (de altfel, aici, toţi trecătorii cu aparate îşi făceau poze în fundal cu el; dacă n-ar fi fost scris pe o tăbliţă că e cireş japonez, n-aş fi ştiut ce e, florile fiind grupate surprinzător). În spatele nostru, pe o bancă jucau table doi soţi tineri, fumau şi mâncau seminţe „în draci”, totul în jurul băncii lor era plin de coji de seminţe – era o zi frumoasă, soare, Doina a observat că au venit la aer curat să fumeze. Ba chiar am citit şi un indicator care m-a luat pe nepregătite, în parc, pe iarbă: „Este permisă staţionarea pe iarbă”! Serios! Ehe, toată tinereţea mea a fost ocupată de indicatoare pe care scria: „Nu călcaţi pe iarbă!”… Erau multe familii pe pături întinse pe iarbă, chiar dacă pământul era rece. Ba am descoperit, cu această ocazie, în lacul mic de dincolo de „terasa de sub pod”, peşti roşii, mari de o palmă, grupaţi la centru. Dar m-am luat cu vorba şi nu v-am spus ce era mai important, ce avea să mă obsedeze, după ce am plecat din Parcul Carol. Tocmai făceam înconjurul lacului din Parcul Carol, ne apropiam de lacul separat de lacul mare, unde e împărăţia gâştelor (care stau pe o insulă, au loc amenajat, acoperit) şi ne-am oprit alarmaţi: două gâşte atacau două ţestoase (mari de un sfert de metru, de la cap la coadă)! N-am mai pomenit: pe insulă, pe uscat, le ciuguleau cu violenţă ba picioruşele, ba codiţa, ba capul! Şi bietele ţestoase îşi ascundeau sub carapace şi picioruşele, şi codiţa şi capul! Totul se derula cu o repeziciune înnebunitoare, gâştele nu se lăsau, ciuguleau tot ce mişca – cel mai tare ne speriam când ciuguleau capul ţestoaselor! În mod miraculos, ţestoasele nu păreau a fi afectate cine ştie de atacul nătâng al gâştelor (dacă ar fi fost, ar fi putut să se arunce în apă, să scape de agresiunea continuă a gâştelor). Nu, ţestoasele îşi fereau liniştite picioruşele, codiţa şi capul sub carapace, erau degeaba ciugulite cu violenţă de gâşte. Nu puteam să alungăm gâştele, să lase în pace ţestoasele, fiindcă ne despărţea apa până la insula lor. Într-un final, gâştele s-au plictisit să le tot ciugulească inutil, probabil că le dureau şi ciocul lovit puternic ba de cimentul insulei, ba de carapacea ţestoaselor. Am tras concluzia că de aceea trăiesc 200 de ani ţestoasele, fiindcă sunt calme, au un ritm biologic bine aşezat şi nu sunt impresionate de nişte gâşte…

***

Bonus, o altă opinie a mea la zi. Aşa cum am promis ieri, public aici şi al doilea text de atitudine faţă de viaţa politică din România. Amintindu-vă că zilnic încerc să actualizez un ziar online, intitulat Jurnalul de Vrancea – care-mi mănâncă tot timpul de care dispun, apucând să mai trăiesc şi pentru mine doar printre picături. Nu ştiu de ce m-am înhămat benevol la aceste pedepse, de a actualiza zilnic Jurnalul de Vrancea şi blogul / site / webul pe care citiţi aceste rânduri, dar asta e situaţia. Cât am să mai rezist la masa de scris şi de citit, am să mai rezist, cât nu – Dumnezeu cu mila.

Nu ne-a ajuns încă la os cuţitul, dar ne va ajunge

Cum, necum, după 20 de ani de la Revoluţie, România are un partid care a ocupat România, şi un conducător suprem. S-au schimbat denumirile: PCR egal PDL iar N. Ceauşescu egal Traian Băsescu? E o senzaţie stranie. Atât de rău am ajuns – în curând vom avea o nouă Mare Adunare Naţională (parlament cu o singură cameră), iar guvernul e condus demult de preşedintele ţării, „ca pe vremuri”. S-a schimbat numai libertatea presei, aţi putea crede: faptul că eu pot să scriu aceste rânduri aici (las la o parte faptul că pe vremea lui Ceauşescu nu era Internet şi că nu ştiu cum m-ar fi putut opri să scriu pe Internet; nu m-a putut el opri să scriu ce am vrut nici până la Revoluţie, doar că nu puteam să le public). Sunteţi siguri că mass-media nu e controlată de „regimul Băsescu”? Nu vedeţi că e manipulată, că face exact ce-şi doreşte Băsescu, că sunt criticaţi numai cei ce nu-i sunt pe plac marelui cârmaci Băsescu? Că, practic, toată mass-media stă cu capul la cutie şi s-a pus bine cu acest regim postcomunist? Că patronatele stau în poziţie de drepţi, în speranţa că mai capătă o lucrare plătită din bani publici, iar sindicatele se fac numai că protestează, liderii lor fiind corupţi de putere? „Regimul Băsescu” îşi scoate mizeria politică la suprafaţă zi de zi, şi lumea s-a învăţat deja cu ea. România traversează o perioadă de cumpănă, românilor nu le-a ajuns încă la os cuţitul, dar le va ajunge: sărăcia s-a extins alarmant. România ocupă locul întâi la îndatorare financiară la FMI (adică suntem datori vânduţi şi n-am început să plătim ratele la credit) între cele 27 de ţări membre al Uniunii Europene, şi inflaţia a luat-o iar razna (creşterea preţului la combustibil o va da peste cap cu totul), locurile de muncă sunt tot mai prost plătite şi şomajul creşte de la o lună la alta, falimentele se ţin lanţ (e vorba de mii de întreprinderi mici care-şi închid porţile, lunar) şi creşterea economică e amânată. În aceste condiţii, politicienii ar trebui să dea socoteală pentru gestionarea catastrofală a ţării – îi vedeţi pe Băsescu şi ai lui cerându-şi scuze pentru incompetenţa şi reaua-credinţă dovedite? 

Dezinteresul populaţiei faţă de politică a devenit cronic. Şi? Până şi ştirile de pe postul public de televiziune nu mai încep cu evenimentele politice (ele sunt pierdute pe drum în cadrul emisiunii, li se anulează importanţa), cum începeau obligatoriu până acum. Şi nu e greu de înţeles că s-a făcut totul în acest sens chiar de către actorii politici care sunt la putere. Până una, alta, cu cât politicienii puterii sunt mai puţin vizibili, cu atât îşi pot pune în aplicare abuzurile. Fiindcă imoralitatea publică a cotropit politica românească, statul e ocupat abuziv de guvernanţii PDL (UDMR şi-a luat şi el halca din deconcentrate), în teritoriu şi la centru. Iar în Parlament partidul de la Putere, PDL depăşeşte în mizerie orice imaginaţie: racolează în continuare parlamentari din opoziţie, din PSD şi PNL, sfidând opţiunea la urne a electoratului. Scârba populară a crescut exponenţial faţă de politicieni (ei sunt percepuţi ca primii corupţi în această ţară, ştiindu-se că în spatele lor sunt interese economice şi financiare). Să mai spun că te apucă mila când îi vezi şi pe politicienii din opoziţie, care se complac azi în roluri decorative? Singura putere a parlamentarilor din opoziţie de a iniţia moţiuni simple au ajuns bătaia de joc a parlamentarilor aflaţi la putere (îndeosebi a celor ce au trădat PSD şi PNL şi s-au înscris în PDL sau s-au declarat „independenţi” şi votează numai alături de PDL). Traian Băsescu şi-a văzut visul cu ochii: are majoritate parlamentară cu care să falimenteze România. Nu se mai aude nimic de modificarea Constituţiei: ar trebui rescris în ea şi rolul moţiunii simple depuse în Parlament, ministerul vizat de asemenea gen de moţiune să fie obligatoriu remaniat de la nivel de secretari de stat în jos, de exemplu, să se simtă o schimbare în programul ministerului dovedit că are politruci incompetenţi (să fie înlocuiţi cu tehnocraţi de specialitate). Altfel moţiunea simplă nu rămâne decât un „exerciţiu democratic” egal cu zero, fără nici un efect (în condiţiile în care Parlamentul va avea mereu o majoritate care să ia peste picior iniţiatorii). Bineînţeles, nu se va schimba nimic nici în acest sens, România merge pe drumul ei îngust, fără viitor, condusă de o clasă politică submediocră moral.

Ce să ceri personalităţilor clasei politice, când vezi că până şi europarlamentarii care se cred providenţiali îşi dau continuu în stambă? Profesorul de infatuare elitistă Cristian Preda, din curtea „politicii băsesciene” (vorba altui deştept PDL, Sever Voinescu, fost analist politic şi el la gazete, azi parlamentar) ne anunţă că este… purtătorul de cuvânt al marii telemoderatoare de divertisment Teo Trandafir, care „se luptă şi dă-i” să devină şi ea parlamentar PDL, că de aia a fost născută, iar nu făcută. Nu poţi decât să surâzi strâmb. Prima păsărică scoasă din gura purtătorului de cuvânt Cristian Preda a fost că „Teo nu e o vedetă paraşutată în lumea politică”! Paraşutată? Sună chiar ca dracul „paraşutată”, pusă în dreptul unei femei, Teo-cea-neprihănită-politic putea fi scutită de asemenea consideraţie. Sincer, începe să mi se facă milă de oportuniştii care intră în politica românească, de tip Teo, chiar dacă-şi pun cu bună-credinţă capul sub ghilotină. E clar că te compromite înregimentarea într-un partid azi precum PDL, plin de fripturişti, de corupţi dovediţi (cu dosar penal), de şmecheri.

Pe de altă parte, ce curios, are dreptate o altă doamnă, parlamentar liberal: cum naiba se face că senatorul Cătălin Voicu-PSD e „cercetat” în arest de procurori pentru trafic de influenţă şi primire de atenţii de 300.000 de euro, să zicem, iar deputatul Monica Ridzi, fost ministru, e acuzată pur şi simplu de delapidare din bani publici de 600.000 de euro, „pe bune”, şi e cercetată în libertate? Procurorul Monica Macovei (europarlamentar PDL) atrăgea atenţia că o cercetare în stare de arest a parlamentarilor corupţi este obligatorie (ea se referea numai la Cătălin Voicu-PSD), fiindcă sunt în stare să-şi acopere infracţiunile, să distrugă dovezile, să influenţeze martorii, să intimideze… Exact ce poate (a putut să facă, că e vechi cazul) şi ministrul-parlamentar Ridzi, aflată în libertate, nu? Păi ce fel de clasă politică parlamentară avem, pentru unii legea (şi procuratura) e ciumă, şi pentru alta e mumă? În plus, în cazul parlamentarului corupt al PDL (aflat la putere) Ridzi se găsesc amânări, diversiuni şi ocolişuri procedurale, observă Alina Gorghiu. Mai e nevoie să insist pe submediocritatea morală a clasei noastre politice, total dependentă de interesele de partid şi de interesele personale?


Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Am lipsit o vreme, de la acest spectacol, la care LIS îşi provoacă cititorii Jurnalului. M-am ocupat de ale mele, dar a făcut toţi banii: am maşină nouă, lucru nemţesc. Mă întrebam mai acum câteva săptămâni (tot aici în Jurnal): “când mai avusese fratele meu, care a murit la 6 ani înainte de a mă naşte eu, o cămăşuţă nouă?” Fusese o redare a unei informaţii stocată în memorie şi provocată de LIS. Carla are dreptate, şi eu caut acea parte a Jurnalului care să mă tragă de mânecă pentru a nota ce mi s-a transmis. Ceea ce vedem azi în Jurnal (întâmplările din parcul Carol), sunt cam ceea ce spunea LIS în Cartea Zădărniciei: “Vrem nu vrem, poezia lumii se îndreaptă către poezia liberă a lui Homer…” Jurnalul său e calea prin care ne îndeamnă la o aventură romanţioasă. Dar dacă am amintit de Homer, să-l ascultăm şi pe Polonius când spune: “Fata mea,/Nu lua drept foc lucirile acestea,/Căci ard făr să-ncălzească şi se sting” (Vezi Ofelia în ce capcană ai căzut? De!) Daţi-mi voie să-l cred mai mult pe LIS cînd spune:”Spuneţi cu mâna pe inimă, înainte să vă astâmpăraţi setea: iată, mă dăruiesc pe mine însumi…”, decât pe Laert sau Polonius sfătuind-o pe Ofelia, pentru că el, poetul, se pare a deţine cheia desferecătoare de taine. Cine îl înţelege, nu va spune că i se năzare, cum i se năzărise lui Horaţiu, stafia vorbitoare, pe vremea când făcea de strajă la Elsinore, în noaptea tuturor destăinuirilor. V-am transportat pe câmpul lui Agramante în încăierarea iscusitului hidalgo de la hanul unde şi lui i se părea că a năzărit-o pe Dulcineea la o fereastră… Îmi pare rău. Vă las!