Vineri, 11.02.2011: priviţi în oglindă prima jumătate a acestei cifre din data de azi, sunt perfect doi de 2011. Aşa va fi pe 20.12.2012 (ziua apocalipsei teoretice, nu?), doar că atunci jumătatea datei nu va mai trebui să o citiţi în oglindă… Ziua de azi s-ar putea să fie istorică, de ţinut minte. E zi de vineri: e Ziua Crucii (zi blestemată, a răstignirii şi învierii; pentru arabi are o semnificaţie aparte; schimbările radicale la ei se iau vinerea, cea mai importantă zi a săptămânii). Hosni Mubarak, preşedintele Egiptului, „omul-cheie al SUA şi Israel” (atât de contestat de stradă, „ultimul faraon, care a stat la putere 30 de ani”) s-a retras azi. Aceasta e traducerea corectă, că s-a retras, nu că a demisionat. Pe străzile capitalei se strigă „Egiptul e liber!”. Aşa o fi? Personal, sunt neliniştit. 
Am aflat, de când stau cu ochii pe Egiptul răsculat, că nu numai SUA a vărsat sute de milioane dolari ONG-urilor egiptene, ci şi Iranul a alimentat cu sute de milioane de dolari Frăţia Musulmană. Îmi e groază să aflu azi, vineri, 11.02.2011 că armata a preluat puterea în Egipt, că ţara e condusă de un fost lider al serviciilor secrete (cu mii de condamnaţi politici pe conştiinţă, morţi sau schingiuiţi). Ai crede că e aceeaşi situaţie ca la noi, la Revoluţie: armata a preluat puterea în 22 decembrie 1989, dar a existat puterea să fie instalată o conducere civilă (suntem, totuşi, în Europa), aşa era scenariul loviturii de stat, n-avea nimeni nevoie de o dictatură militară… Tot azi am citit că în Iran a ieşit lumea în stradă şi a aniversat 32 de ani de la izbucnirea Revoluţiei Islamice iraniene (a unui regim musulman religios, în care Gărzile Revoluţionare ţin loc de poliţie politică, să te ferească Dumnezeu, pardon, Allah, să încalci tradiţiile). Participantii la miting striga „Moarte Americii!” si „Moarte Israelului!”, sustinand in acelasi timp revoltele din tarile arabe, scrie agentia AFP. Cine s-a mai bucurat azi de plecarea lui Mubarak, duşmanul Frăţiei Musulmane din Egipt? Bineînţeles, armata Hamas (Libanul e iar în pragul unui război civil) şi palestinienii. Plus noul regim asumat în Tunisia, de plâns (au ieşit zeci de mii de tunisieni să se bucure că şi în Egipt s-a ales praful de „dictatură”). Bat în lemn, sunteţi siguri că azi nu a avut loc o izbucnire a revoluţiei islamice egiptene, de fapt? Sunteţi siguri că Israelul mai doarme începând cu această seară? Vă daţi seama ce scenarii se scriu acum în SUA şi Egipt sau în Israel şi în Iran, peste capul naivilor care se bucură în stradă că l-au dat jos pe Hosni Mubarak? 
Sigur, ar putea avea loc şi o modernizare a statului Egipt, în timp, după modelul Turciei secularizate (unde 99 la sută sunt musulmani), „fără o religie oficială de stat”. Tot azi, zi însemnată în calendar, în Sudan (fostă colonie a Egiptului, apoi a Marii Britanii; abia în 1956 Sudanul şi-a căpătat independenţa, refuzând unirea cu Egiptul) au fost împuşcaţi 100 de insurgenţi, în partea de sud a statului. Ştiţi că din 9 iulie apare un nou stat pe glob, Sudanul de Sud (99 la sută din populaţia părţii de sud a Sudanului a votat la referendum pentru secesiune)… Se mişcă partea de nord a Africii, islamismul subteran provoacă ravagii. Să dea Dumnezeu să nu încapă Egiptul pe mâna mişcărilor de eliberare fundamentaliste, dar nu e greu de înţeles că atunci când un stat e destabilizat de mişcările de stradă, stau hienele la pândă, ştiind că au ce să mănânce – aţi văzut ce strigau azi prietenii Egiptului, în Iran, ar putea fi o revanşă a islamismului (islamism ţinut cu capul la cutie până azi), aici. Cheia pentru izbucnirea celui de-al treilea război mondial, îmi e tot mai limpede, stă în Egipt în următoarele luni. În condiţiile în care miza rămâne destructurarea Israelului, duşmanul de moarte al musulmanilor (care vor înapoi Ierusalimul, centrul lumii). Profeţii au văzut acest război al treilea mondial început aici. Poate că ar trebui recitită Biblia într-un nou cod. Bat în lemn, sper să nu fie îndeplinite acum toate condiţiile izbucnirii unei conflagraţii mondiale, chiar dacă anii sunt înaintaţi şi 2012 e… la anul!
Închei cu o tentă literară, apropo de profeţie. M-am mirat săptămâna trecută când am citit horoscopul „la general” al Uraniei (Simona Vărzaru; care, de regulă, se fereşte să facă predicţii cu cap şi coadă pentru viitor, ea explicând doar evenimentele petrecute, justificate de mişcările şi conjuncţiile astrale; la fel sunt interpretate prorocirile lui Nostradamus), valabil pentru această săptămână: În aceste momente unii spun „E greu să prevezi viitorul”. Alţii sunt reticenţi şi nu doresc să facă previziuni, spunând că sunt doar nişte observatori, nişte analişti şi, vezi doamne, nu ar fi nişte astrologi. Adică viitorul este, în viziunea unora, doar de competenţa astrologilor. Este păcat că o serie de oameni, cum ar fi analiştii politici, cei economici sau istorici, nu se lansează, nu-şi asumă riscul, dar şi mai ales menirea, pentru că studiul până la capăt, erudiţie-erudiţie, dar unde este manifestarea concretă, beneficiul public, dacă toţi aceşti oameni stau în expectativă şi nu rostesc de frică sau dintr-un lanţ întreg de mecanisme interioare o serie de adevăruri necesare să limpezească populaţia. Una peste alta, aceste conflicte, cel puţin în teritoriile unde s-au declanşat, vor dura până la începutul lunii iunie. Dar să nu vă închipuiţi că ceea ce vedeţi, auziţi şi trăiţi acum este maximum sau este un foc care s-a iscat, un conflict care se va stinge curând şi este o precipitare a evenimentelor care vor cunoaşte în scurt timp o anume încetinire, şi, evident, o revenire la matcă. Nu, nicigând. Lucrurile sunt mult mai complicate, trăim vremuri mari. Deocamdată, noi ne apropiem de ceea ce se va petrece la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie. Nu mă întrebaţi ce acum, pentru că nu vă voi spune. Nu face obiectul nici acestui moment, nici acestei analize, nici al acestei rubrici. Un pic de răbdare. Ce ştie Urania? Aşadar, trăim vremuri mari. Trageţi singuri o concluzie. Aţi citit bine: aceste conflicte „din teritorii” (nodul Africii şi al Orientului Mijlociu) vor dura, conform hărţii astrale, până în iunie. Dar ce se întâmplă la acest final de februarie şi început de martie? 
Ghici! E clar că şi harta astrală, cu complicaţiile ei, are o contribuţie la revoluţiile din nordul Africii: acum e vizat la maximum Egiptul.
PS. O surpriză, s-au dat publicităţii nominalizările la Premiile Radio România Cultural pe anul 2010, pentru 12 secţiuni şi trei premii speciale: cărţi de poezie şi proză, film, teatru, arte plastice, muzică, educaţie, ştiinţă, reviste de cultură, emisiuni culturale, web-siteuri culturale, proiecte culturale şi festivaluri. Premiile anuale ale Radio România Cultural au apărut pe piaţă nu demult, ele au reuşit însă să se impună atenţiei elitei de la noi. Nu ştiu ce juriu funcţionează aici, n-am urmărit niciodată evoluţia acestui premiu nou anual. Amabil, azi m-a felicitat Nicolae Ciobanu (extrem de avizat) pe e-mail pentru nominalizare. I-am răspuns spăşit: Din pacate cartea mea („Pe prag / Vale-Deal”) nu va fi premiata anul acesta la nici un premiu care conteaza, fiindca sunt altii iubiti de jurii, ma refer la Ion Muresan (a primit deja doua anul acesta, va primi şi pe următoarele două care contează) si Mircea Cartarescu, de pilda (dar mai sunt si altii, din alte generatii), eu trebuie sa stau in umbra vedetelor, asa-mi e destinul, repet, nu se poate face nimic (eu sunt antipatizat de jurii, in comparatie cu altii). Asa ca nu are rost sa-mi tineti pumnii. Multumesc, oricum. Daţi click pe http://www.srr.ro/nominalizarile_la_premiile_radio_romania_cultural_pentru_anul_2010-12254 sau pe http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/agentiadecarte-ro-nominalizata-la-premiile-radio-romania-cultural/
PS. 2. Ilustrez această pagină de jurnal online cu fotografii de pe site „Reţeaua literară” (site patronat de poetul Gelu Vlaşin). Am ezitat să vă mai stresez cu fotografii de actualitate legate de Egipt şi Hosni Mubarak (preluate de pe fluxul de ştiri), întâlnite peste tot acum.
http://www.foto-magazin.ro/stire.php?id=6527
Apropo de fratiile musulmane si tot restul – vedeti de ce sunt in stare…
Cartarescu a inceput deja sa-si foloseasca si limba, nu doar pana, in vederea atingerii obiectivului in discutie.
Pentru inceput a inceput cu limbi mai generale date partidului de guvernamant, urmand ca la final sa-l atinga in partile moi si pe presedintele sau .
Pretextul este deocamdata grija pe care o poarta, ca toti aia care mor de grija altora, nou infiintatei aliante ce si-a propus sa scape Romania de ciuma portocalie -noua USL .
Un fel de fosta USLA (Unitate Speciala de Lupta Antitero) care lupta impotriva teroristilor portocalii (de data aceasta !).
Simtind ca le cam bate Vantu pe flancuri, a fost chemat de urgenta si Cartarescu sa se alature faimosilor intelectuali cu pedigri bolsevic, Tismaneanu si Patapievici, astfel ca Mihaies sa nu se simta prea singur in „corul robilor”… 😉
Ma surprinde abordarea pe care o aveti asupra evenimentelor din Egipt. Nu este nimic catastrofal, este drumul spre o normalitate care trebuia sa existe de mult.
Constat ca aveti prejudacati serioase in privinta lumii arabe.
Puţina istorie
Cartierul de vile din fostul Parc Jianu (inainte si Pta Charles de Gaulle se numea Pta Jianu) – in prezent cunoscut ca si Cartierul Primaverii – a fost construit in anii ’37-’38 de catre cel mai bun arhitect al momentului – Octav Doicescu. Primarul Bucurestiului era Demetru Ion Dobrescu. La acel moment partea din nordul Pieţei Dorobanţi era în afara oraşului şi reprezenta o extindere a orasului cu destinaţia iniţială – atenţie! – case pentru muncitorii care lucrau la Uzina de apă si Gaze a Bucureştiului. Conducerea uzinei a împărţit pamântul în parcele şi le-a dat muncitorilor şi funcţionarilor pentru a-si construi case. Aceştia au fost primii proprietari în „Cartierul Primaverii”.
În vremea războiului, aici şi-au închiriat comuniştii ilegalişti mai multe case conspirative. După cucerirea puterii, Cartierul Primăverii a devenit sediul demnitarilor comunişti. Aflate în proprietatea Gospodăriei de Partid, antrepriză creată după model sovietic pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor materiale ale „celor mai iubiţi fii ai poporului“, casele cu toate dotările corespunzătoare le erau repartizate deţinătorilor de funcţii în nomenclatura de partid. Locatarii din Cartierul Primăverii şi-au rânduit viaţa de familie, relaţiile şi trebuinţele după exemplul înaintaşilor de la Kremlin.
Un prieten al meu, mult mai vârstinic, inginer la Uzina Electrică a făcut un credit la Banca Marmorosch Blank şi a cumpărat un lot de pământ, pe care a construit o casă. În luna august 1947 a achitat băncii ultima rată. Opt luni mai târziu avea să fie aruncat în închisoare, casa confiscată fără titlu, familia alungată în mahala. Vina lui era că tatăl său, decedat în 1946, fusese inginer hotarnic după preluarea Basarabiei de la URSS. A stat în închisoare 5 ani. După eliberare a muncit ca electrician până s-a pensionat, la 65 de ani . În anul 2005 s-a stins la bârsta de 84 de ani. Casa lui a fost cumpărată, la preţ de tv. cu plasmă, de un fruntaş PSD, zis cumpărător de bună credinţă.
Nici o instanţă românească nu i-a dat câştig de cauză; nu acelaşi lucru s-a petrecut la CEDO. Statul român a trebuit să-i dea despăgubirea de 4 miliarde de lei vechi, prin Fondul Proprietatea. Au trecut 7 ani de la moartea omului şi urmaşii lui nu au văzut nici un leu până acum.
În schimb, preşedinţii Fondului Proprietatea, atât cel pesedist, cât şi următorii, unul liberal şi altul pedelist, au încasat salarii lunare de zeci de mii de euro. Cazuri de acest fel sunt cu zecile de mii, la nivelul întregii Ţări. Cine şi ce grozave inginerii financiare a mai făcut – ştim prea bine…
De ce am dat acest exemplu, cam lung, e drept? Pentru că nu putem vorbi doar de o ciumă portocalie, ci şi de una roşie, şi de una galbenă.
Eu unul nu mor (ca prostul, cum se sugerează, cam necordial, în comentariul d-lui Radu Humor) de grija Alianţei, sunt doar foarte îngrijorat de revenirea în „treime” a unor inşi care şi-au dat măsura lăcomiei, a dispreţului şi a nesimţirii.
Marele adevăr este că nu avem ca alternativă o forţă politică plină de credibilitate. Cei trei capi ai partidelor aliate nu sunt decât nişte tejghetari politici de operetă, manevraţi de unii îmbătrâniţi în rele, fiinţe compromise, revolute, adevărate deşeuri bio-sociale.
Pe de altă parte, îmi este frică să mă gândesc la o fiinţă providenţială; nu mai depate decât acum câteva zile l-am văzut şi auzit pe Mubarak adresându-se egiptenilor: „Fiii şi fiicele mele!” Ne-ar aştepta paranoia.
Aşa, nu suntem decât o ţară care merge-n „doru lelii”, suntem o populaţie care are un destin de pripas…
Noi, cei mai răsăriţi la minte, nici măcar nu avem dreptul să ne supărăm pe această populaţie. A fost minţită, dusă de nas, manipulată până la mancurtizare. A, să-i supunem oprobiului pe intelectualii care susţin o putere sau alta? Mă tem că putem greşi, dacă aceşti susţinători nu au un ce profit din partizanatul lor. Sunt şi naivi, care au crezut fără a a vea vreun interes, fie în Năstase, fie în Băsescu, ori Tăriceanu…
Că sunt şi din cei abonaţi la stipendii, burse şi sinecuri e foarte adevărat. Măcelăria întodeauna a atras câinii. Mi-aduc aminte că pe vremea Fondului Literar, circula o butadă despre unele nemulţumiri ale lui Fănuş Neagu, exprimate vis-a-vis de cum se acordau sumele împrumuturilor. Se spune că acesta, oripilat de sumele primite Eugen Barbu şi Adrian Păunescu ar fi exclamat: „Mie nu-mi mai convine; ori măriţi ciolanul, ori răriţi câinii!”
Să fiu iertat de Domnul Fănuş, dacă nu el a fost autorul… Că nu i-a înghiţit pe comunişti se cam ştie…
Cum spuneam, intelectuali dispuşi să slujească Puterea, oricare ar fi ea, chiar şi una de ocupaţie, contra cost, au fost şi vor mai fi…
Să ne aducem aminte cum vitupira Eliade, prin 1935-36, în ziarul „Vremea”… Începea cu scriitorii care în Primul Război chefuiau şi slujeau ocupantul german, în vreme ce Guvernul, Regele şi Parlamentul se refugiaseră la Iaşi. Apoi i-a luat la rând pe cei care au făcut afaceri, măsluind licitaţiile, când a început reconstrucţia Ţării; mai toţi fiind tot din rândul colaboraţioniştilor filo-germani.
Să ne „afiliem” ideii lui Ţuţea, că ne trebuie un Ţepeş, că acesta a coborât morala, prin ţeapă, la popou? Iarăşi sună a paranoia….
Avem un for al Nemuritorilor situaţi dincolo de bine şi de rău, se cheamă Academia Română. Are 980 de membri români. Au protestat academicienii români împotriva „genocidului” la care suntem supuşi, după efectuarea unei analize prealabilă?
Nu-mi amintesc. Înseamnă că o ducem bine, că e ca-n poezia lui Jebeleanu:
„Davide, Davide, cozonac ar fi,
dar nu-s stafide…!
Doamne, apără-ne, că nu-mi imaginez cum este să ni se fure şunca din fasole, bomboana de pe colivă şi stafida din cozonac !