0
1 comment

Sâmbătă, 25 iunie 2011. Îi las pe mai departe pe duşmani să se perpelească în suc propriu. Azi continui ce am publicat ieri. Eram pe platoul Bucegilor, plecat cu Doina Popa spre Vârful Omu, de la Sfinx. Eram în 27 iulie 2006, vă reamintesc, şi am descoperit până în această zi patru din cele cinci puncte energetice de încărcare de la Univers (Doina s-a încărcat de la ele, eu nu). Episodul 31:

Jurnal. Spre prăpastia Vârfului Ocolit (Bucura), adevărat Stâlp al Cerului, pasc oi, e uimitor cum îşi păstrează echilibrul pe peretele de piatră. Mieii chiar zburdă pe panta abruptă. Jos, pe fundul prăpastiei impresionante, e o stână. „Concluzia cercetărilor neconvenţionale a fost că aici se află un fel de poartă de ieşire din universul terestru, cu o activitate energetică măsurabilă, iar această energie era din ce în ce mai puternică, depăşind pragul de latenţă în 1986. Acest centru energetic ar fi fost cunoscut şi dacilor, care l-au numit Kogaionon” (Aurora Petan). După ce traversăm Muntele Ocolit, ne oprim în dreptul unor stânci uriaşe grupate, urcăm pe ele – aici o fi centrul energetic căutat de noi? De aici, de sus, veghează ciobanul oilor. Îl întreb dacă are cunoştinţă de un punct energetic nemaipomenit, care te face să nu mai simţi oboseala. Ciobanul face ochii mari, el n-a auzit de aşa ceva să fie pe aici. Cercetătorii de la Societatea Terra (preşedinte Vasile Rudan, cercetător cu preocupări extrasenzoriale), repet, au observat că „pe o pantă cu o suprafaţă de un kilometru pătrat, în preajma Vârfului Doamnei, organismul se încărca energetic, toate funcţiile fiind revigorate. Măsurătorile indicau o anomalie magnetică atipică şi cercetătorii au denumit sugestiv zona Gură de Rai… Ar fi interesant de aflat dacă pe platoul Bucegilor se manifestă tot 22 de cruci energetice, având un efect curativ, precum cele din Platoul Marcahuasi din Peru”. Poate aici, pe Vârful Ocolit, se deschide o poartă spre altă lume? Ciobanul devine interesat că ar putea să existe un asemenea centru energetic recuperator, deşi e tânăr şi învăţat cu muntele, cu urcuşurile şi coborâşurile, alergând după oi… Poate de aceea se simte împăcat în acest loc, trăieşte o permanentă stare de mulţumire – şi într-adevăr, nu oboseşte. Dar el credea că de vină e antrenamentul zilnic de urcare şi coborâre a pantelor abrupte, şi sufletul lui bun. Îmi imaginez că-şi râde în sine, cum să se reverse energia universală aici? Ce-o fi aia „energie universală”… Totuşi, ar putea fi de acord că  aici se uneşte pământul cu cerul şi că poate fi numit locul Gură de Rai. Nu o dată a simţit că e pe altă lume… Aici e polul energetic al României, îi spun Doinei. Citesc: „Oamenii care ajung în aceste locuri cu sufletul curat se încarcă de energie. Unii chiar se vindecă”. E clar, trebuie găsită sursa asta energetică numai intuitiv. Uşor de zis. Fără nici o orientare, poţi să declari orice stâncă sursă energetică… Ne-am tot uitat după pietre grupate, cum ne-a asigurat Dumitru Hristenko-Reiki că sunt acolo unde e sursa. N-am simţit nimic deosebit „intuitiv” aici. Am dat din cap neîncrezător, nu cred că e aici locul căutat, i-am repetat Doinei. Am făcut atâta drum până aici degeaba… Doina e dezamăgită. Eram în locul unde se despart potecile de vară şi de iarnă care duc şi vin la şi dinspre Vârful Omu, poteci ce traversează Vârful Ocolit, să ajungi la Babele. Şi unde se despart potecile care vin sau o iau dinspre şi spre Peşteră. De aici începe ascensiunea spre Vârful Omu, de care Doina nici nu vrea să audă, îi ajunge efortul făcut până aici. Dacă nu ni s-a dezvăluit ce am căutat, centrul energetic, ne resemnăm…

Mâncăm pe o pantă a acestor stânci colosale câte un sandviş (avem la noi apă şi sandvişuri, plus dulciuri, în rucsac). Doina se zbate, unde e domnule sursa aia de energie maximă? Unde găseşte pietre grupate zice: poate e aici centrul, poate e aici, poate nu… Simte şi ea că nu e locul căutat. Mie mi-e indiferent, şi aşa acest centru energetic de încărcare de la univers nu mă afectează, doar cei care ştiu cum să capteze energia pot să profite – şi Doina are metoda ei, Reiki, de încărcare… Doina e din ce în ce mai nemulţumită că am ratat acest obiectiv, după atâta energie consumată până aici. Nu suntem inspiraţi azi, îi spun, venim mâine. Ce nu înţeleg eu e de ce te poţi încărca numai de la pietrele acelea care arată aici sursa, măsurată pe câţiva metri (aşa a fost şi la Peşteră, la „Ursoaică” numai, şi la Grota Pustnicului, şi la Patul Cosmic, şi la Sfinx, la „Falus”), de ce puterea energetică nu e valabilă pe sute de metri în jurul sursei – energia se scurge de la univers „ca un şuvoi de apă”, numai acolo e izvorul? O invit pe Doina să mergem mai departe, la Cabana Omu, dacă tot am ajuns până aici, mai avem de mers 30 de minute, conform indicatorului de vară… „Nu mai merg nicăieri, eu rămân aici, n-am ce să văd la acea cabană Omu”. Doina a reacţionat aşa cum mă aşteptam. E păcat că nu cucerim Vârful Omu, ajunşi în preajma lui. „Eu n-am asemenea ambiţii inutile”… O iau pe Doina cu binişorul: îţi dai seama, vei avea cu ce să te mândreşti, e prima oară când tu ajungi pe Vârful Omu, la 2507 metri (repet, eu am mai fost, în tinereţe, de câteva ori pe Vârful Omu, dar numai iarna), câte femei de statura ta crezi ca se pot mândri cu asta? Suntem de acum la prima bătrâneţe… „Nu”, mă ceartă Doina, „nu mai merg nicăieri, eu am venit aici să găsesc sursa energetică, nu Cabana Omu”. Bine, te las aici, eu mă duc singur, îmi place să merg până la capăt. Fii înţelegătoare, vei veni forţat după mine, mergem pe poteca de vară de aici (nu pe aceea de iarnă, care urcă) până la Vârful Omu, e largă, pentru căruţe, vino încet-încet, nu te grăbesc, nu te pot lăsa singură – eu ajung la Cabana Omu, văd peisajul (dacă nu sunt nourii lăsaţi) şi mă întorc să te recuperez. Suntem totuşi în 27 august, întunericul cade târziu, avem timp să ne întoarcem de aici direct în zona Peşterii-Padina, la vale, abrupt, la pensiunea la care suntem cazaţi (nu vom mai reface drumul pe la Sfinx şi Babele).

***

V-am obişnuit: mai norocos decât mine, scriitorul buzoian Tudor Cicu e în vacanţă în Grecia.

Scrisori din strainatate

4

Motto: „Tu, nihil invita dices faciesve Minerva”

Stranie si vasta e natura. Invatat cu dealuri inverzite, paduri impadurite si cimpii intinse, si semanaturi fel de fel: griu, orz, secara, porumb, sfecla, pepeni, rapita, floarea soarelui, mustar… etc., nimic din toate acestea nu mi-a fost dat pina acum sa vad in drumurile mele prin Grecia. Si doar am trecut de-a lungul si de-a latul paminturilor ei. De la Marea Egee pornind de la Salonic, Paralia Katerini, Platamonas si Nei Pori pe care le-am vizitat, pina spre centrul Greciei (printre dealuri si munti, pina la muntii cei mai inalti): trecind prin Larisa, Meteora, Lamia, Demokos, Atena. Chiar sa nu fi intilnit toate astea in drumul meu? Cineva ne indemna (ca noi oamenii) sa fim creatori asemeni naturii. Adica sa cream lucruri stranii, frumoase, colorate sau cit mai pestrite, intrucit vom fi mai aproape de natura sau poate chiar de Dumnezeu care le-a creat pe toate. Mare e natura! Dar sa ma explic: am plecat din Paralia Katerini la ora 11,00 si pina la Larisa (75 km) facem cca. o ora si jumatate. Aici in Grecia, pe autostrada, esti taxat la fiecare 50-60 km cu cite 2 si ceva pina la 3 euro. Larisa, oraselul de care legam povestea lui Perseu si a bunicului sau Acrisiu, pare un orasel frumos, cu blocuri pina in 3 etaje si toate construite dupa o arhitectura placuta ochiului. In plus, le scoate in evidenta balcoanele cu jaluzele (nu inchise inestetic ca pe la noi), si panouri solare pe acoperis. La Meteora (cca. 140 km), facem popas. Privelistea muntilor slefuiti de vinturi si ploi de mii de ani e splendida si unica. Temperatura e in crestere: 32,50 C. Maretia muntelui, iscusinta calugarilor care au ridicat manastiri in virful crestelor muntelui ori chilii sapate direct in stinca e o tema asupra careia odata si odata ma voi apleca mai detaliat. N-avem timp acum. Facem poze si ne minunam de creatia Domnului dar si a Omului. Ne intoarcem din centrul Greciei spre Atena: 360 km. Platoul dintre munti, cimpii si satele rasfirate, cu tot ce poate oferi pamintul oamenilor, pare a fi scoase din calendarul cu munci si zile tinut cu grija de Dumnezeu. Un singur lucru sare in ochi: irigatiile bine puse la punct si cit mai diversificate. E tot ce poate face omul aici. Restul e in mina Domnului: adica, nu tu ploaie, nu tu nori, nu tu gradina care sa-i placa Domnului. Seceta arde dinspre munti, spre dealuri pina aici la cimpie. Si omului nu-i ramine decit furia indreptata spre cer. Ne indreptam spre Atena prin oraselul de munte Demokos (pare un fel de statiune ). Ce poate sa-i ofere turistului un astfel de orasel situat pe muntii acoperiti numai de arbusti pitici, un fel de tufe crescute in salbaticie? Nu am un  raspuns. Temperatura aici sus e ceva mai blinda, daca 250 C vi se pare ca ar fi o temperatura blinda. Taiem muntele pe o sosea bine intretinuta si coborim muntele Othrys spre muntele Parnas. Dupa mine mai toti muntii ar trebui sa se numeasca Hemus (hema tilcuindu-se prin singe), adica muntii insingerati. Numele trebuie asociat cu culoarea rosie a pietrelor in rasaritul soarelui si apusul zilei. Legenda spune ca singele lui Tifon (un monstru) biruit de Zeus, s-ar fi scurs pe pietrele muntilor in urma luptelor dintre cei doi. Imi vine sa strig: slava voua zei ai Eladei! Pot oare zeii sa auda ca muritorii nu-i slavesc? Lasam in stinga golful Malian si platforma dintre munti ne pune dinaintea ochilor maretia unor livezi cu frunze ce nu le pot asemana cu mai nimic de pe la noi, dar si cu trunchiuri aspre, noduroase si zbircite. Maslinii! am exclamat. Asadar iata plantatiile de maslini. Ii urmaresc cu privirea incercind sa gasesc in fiecare arbust o Dafne din indepartata Elada. Nu mi-o pot imagina insa decit pe cea cintata de LIS in poemele sale. E totusi ceva. Cum ar fi spus Hegel: mitologia ca si istoria greaca veche vor deveni prin urmasii cintaretilor si aezilor, daca nu cumva devenise dinainte, teritoriul unor foarte discutate si mult comentate confuzii cu privire la zei. Abia dupa 19,30 seara, intram in Atena, orasul inchinat zeitei intelepciunii. Voi descoperi oare aici in cetatea Eladei, cauza care i-a pus fata in fata pe Poseidon si pe Atena, la cea mai mare intrecere a antichitatii, dar mai ales de ce au ales muritorii de rind sa incline balanta judecatii de partea zeitei Palas Atena? Ramine de vazut. Tot ce va pot propune deocamdata, e sa va reamintesc versurile lui Kostas Sterghiopoulos, care imi impartaseste gindurile:  „M-am trezit pe neasteptate aici./Dar acum daca vreau pot sa cutreier intreaga lume”.

21.06.2011

Tudor Cicu

PS. Azi public două poze făcute pe platoul Bucegilor, spre Vârful Omu şi trei poze primite de la Tudor Cicu, aflat în vacanţă în Grecia.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Două “simultane” memorabile, două lumi…, ca una.
    Mulţămirea mea, autorilor!

    PS: Da, de-am putea să ne întoarcem la aceia / împotriva acelora, cât mai la sfântu’aşteaptă, sigur că lor le-ar fi tot mai rău, spre binele nostru.